EXCLUSIV  În curând, va dispărea o pagină de istorie a României. Coconel Neculai, veteran de război, omul care și astăzi ar lupta pentru țară, a împlinit 100 de ani / video

Duminică, 20 februarie 2022, Coconel Neculai, veteran de război, a fost sărbătorit pentru împlinirea vârstei de 100 de ani. Poți să te uiți în ochii omului acesta și să-i zici ce vremuri grele ai trăit tu, în pandemie, în timp ce butonai telecomanda, când trebuia să stai în casă, în starea de urgență? Când ne mai plângem că viața este grea, deși nu ne amenință nimic ziua de mâine, să ne uităm în ochii unui veteran de război. Și dacă nu-i mai prindem în viață, găsim o poză cu ei. Privirea lor, chiar și din fotografii, te străpunge până în măduva oaselor, desigur, dacă vrei să vezi.

Coconel Neculai a trecut prin toate: război, drame personale și pandemie. Astăzi are 100 de ani. Mai sunt puțini ca el în România. A fost sărbătorit, duminică, de oamenii din Gherăseni (Buzău). Câtă bucurie să vezi că oamenii nu l-au uitat! Câtă bucurie să vezi că, înainte de a câștiga ultima sa bătălie cu bătrânețea, a apucat să vadă câtă lume îl iubește și îl respectă. Uneori, în dulcele stil românesc, ne aducem aminte de cei dragi doar când mor. Dar atunci nu mai contează nimic, florile nu mai au nicio valoare. Și tare bine este să știi că atunci când va pleca, va pleca cu gândul că aici toată lumea l-a iubit.

Coconel Neculai a trăit un război nu doar pe front când era tânăr. Mult mai târziu, după 75 de ani, a trăit clipe grele cu soția lui

Să-i spunem un război personal. Să te lupți cu boala omului iubit este groaznic. Dar Coconel Neculai știa ce înseamnă lupta și a luptat până în ultima clipă pentru femeia pe care a iubit-o ca pe ochii din cap. A avut grijă de ea, timp de aproximativ un deceniu, timp în care era țintuită la pat. Cu multă dragoste și răbdare. 

Nu l-a învins nimic. 

Ce poți să-i mai urezi unui om de 100 de ani? Sănătate. Mai departe ține de Dumnezeu, iar un astfel de om sigur va avea parte de tot ce e mai bun și după ce nu va mai fi aici.

Duminica aceasta, când a fost sărbătorit la biserică, preotul a povestit că, multă vreme, l-a pomenit la morți până acum trei-patru ani. Preoții pomenesc oamenii care, de-a lungul vremii, au ajutat cumva biserica, iar numele lui Coconel Neculai era trecut pe un candelabru pe care îl donase. Preotul credea că e mort, dar mare i-a fost bucuria să afle că este viu, iar ieri a avut grijă să-i arate cât de mult îl apreciază.

Haideți să nu-i uităm!

Dacă mai știți vreun veteran de război, arătați-i cât de important este pentru noi, arătați-i că apreciați efortul său pentru ca astăzi noi să fim liberi. Mai sunt atât de puțini și mai au atât de puțin de trăit. Să le facem finalul vieții, pe cât putem mai bun, și să le arătăm recunoștință. Nu sunt nemuritori, deși ar merita. Se sting unul câte unul și bătrânețea va câștiga ultima bătălie. La 100 de ani, nu mai au nevoie de nimic de la noi decât să vadă că înțelegem efortul pe care l-au făcut pentru România. 

Și tare mă bucur că oamenii care îl iubesc s-au strâns ieri să mănânce împreună o felie de tort și nu s-au adunat în jurul unei colive. Și mă bucur și pentru faptul că a spus că și astăzi ar pleca la război pentru România, dacă l-ar mai ține puterile. Eroii nu mor niciodată și, chiar dacă, în curând, o dată cu ei, va dispărea o bucată de istorie a României, n-am vem dreptul să-i uităm. O floare pusă la mormântul lor ne va aduce aminte cine suntem datorită lor.

Despre Coconel Neculai se pot scrie multe, dar parcă orice cuvânt este prea mic când vine vorba de un asemenea om. Reiau ce am scris despre el în alte ocazii:

Să prinzi 100 de ani și să fii veteran de război înseamnă să fii tu însuți o lecție de istorie, o lecție de viață, o lecție de umanitate, o icoană de om.

Coconel Neculai, veteran de război, va împlini anul acesta un veac. Este plin de viață și la cei 100 de ani. Este la fel de plin de viață ca atunci când alerga, pe front, printre munții de morți, pentru libertate. Niciun moment nu s-a gândit să dezerteze, chiar dacă pe lângă el era doar miros de moarte, iar unii camarazi de război o făceau.

În 1941, Coconel Neculai a plecat la război. Avea doar 19 ani

„Am luptat contra rușilor, apoi ne-au luat prizonieri și am luptat contra nemților. A trebuit să trecem contra nemților și am luptat până în Germania. Prima dată am luptat cu tunurile antitanc”, a spus Coconel Neculai, într-un material video realizat pentru DC News.

Nu a uitat niciun moment acele imagini înfiorătoare. De fapt, nici nu știe cum a scăpat cu viață. Când vorbește despre război pare tare departe cu gândul și încearcă să-și aducă aminte fiecare detaliu. Îi este greu, dar vorbește cu multă însuflețire despre ce s-a întâmplat pe front. Trei ani. Trei ani a stat pe front și nu credea că va mai ajunge viu acasă. Parcă a fost ieri. Cu vocea înceată, dar cu o luciditate extraordinară, încă are puterea să-și amintească totul în detaliu.

„În Cehoslovacia, la Praga, au fost lupte grele până am ajuns în Germania. Erau morții ca bolovanii. Săreai peste ei ca să înaintezi. Eu mă mir cum oi fi scăpat. Pământul era plin de morți. În 1945 ne-a adus în țară”, își amintește Coconel Neculai în reportajul DC News. 

„Am luptat cu nemții până în Ardeal. Aici ne-au prins rușii și ni s-a zis să nu mai tragem că ne-am aliat cu rușii. Nu am mai tras, rușii s-au pus pe noi și ne-au tocat cu avioane, bombe... trăgeau pe noi de pârâia pământul. M-a scăpat Dumnezeu. Am găsit pe marginea drumului o groapă, m-am trântit în ea, doar capul mi se vedea și uite așa am scăpat. Am mânat ce-am mânat, a venit alt stol, am ajuns într-un sat, și iar am săpat. Asta se întâmpla în 1943. În mai 1945, am venit acasă din Germania", ne-a povestit veteranul de război.

Când a venit acasă, nu l-a recompensat nimeni: „Unii au fugit de pe front, eu am rămas. Veniseră să mă ia și pe mine și le-am zis: eu nu plec, mă!”

„Nu știu cum am scăpat. Morții erau ca florile. Peste tot. Trebuia să fii atent să nu calci peste ei. Am luat capitala Ungaria și a venit căpitanul de acolo în București. Apoi, a venit înapoi și ne-a zis: "Atâta vă trebuie dacă aud pe unul că se retrage". Noi am spus: "Ne retragem!". Am venit în țară și ne-a ținut o săptămână. De la Târgu Jiu, ne-a pornit pe poziții. Am luptat până în Germania. Au fost lupte grele, lupte grele. Cai morți, mașini și căruțe răsturnate, oameni morți... de-un metru. Când am ajuns să intrăm în Germania, am mers un kilometru. Apoi, rușii ne-au zis că România nu are voie să intre în Germania. Intră doar America. Pe noi ne-a scos în refacere și ne instruia să ne ducă în Japonia. Dacă nu erau alea două bombe, noi nu mai veneam acasă. Cu bombele astea... a terminat Japonia și noi nu ne-am mai pornit într-acolo", ne-a mai spus veteranul de război.

Când ați avut cel mai greu moment?

„Cel mai greu moment a fost la Tatra. Nemții erau pe deal, iar noi pe vale. Și trăgeau de ne făceau praf. A durat o săptămână. S-au retras și apoi am înaintat și noi până în Germania. Când am ajuns în Cehia, rușii au făcut un cordon și au intrat în nemți. Scoteau ce găseau... fruntași, ofițeri, căpitani. Ce găseau îi împușcau și îi cărau cu mașinile într-o groapă. După aceea, noi am scăpat. Morți peste tot. Am multe amintiri, dar nu le mai țin minte de atâția ani", a adăugat eroul nostru.

Ultima scrisoare a veteranilor de război

Dragi tineri frumoși, dragă viitor al țării mele,

La momentul la care scriu această ultimă scrisoare, mai suntem în viață câțiva de veterani de război.

Noi, pe când eram tineri ca voi, am plecat, fără să știm pentru cât timp și fără să stăm pe gânduri, acolo unde țara a tremurat.

Nu ne-am întors cu toții acasă, însă cei care am trăit să vedem finalul războiului am fost datori să povestim despre sacrificiul camarazilor noștri căzuți pe front, cu fotografiile celor dragi în buzunarul de la piept. Așa cum am putut, ne-am căutat putere să retrăim momentele de pe front și să povestim tuturor celor care au vrut să ne asculte. Consider că am făcut tot ce a ținut de noi și toate paginile de istorie vor consemna că România este o țară cu oameni bravi.

În război, comunicam cu cei de acasă doar prin scrisori. Așa mai aflam despre familii și cunoscuți, iar noi le povesteam că suntem bine, ca să nu își facă griji. Parcă făcusem cu toții un pact tacit să nu povestim despre mizeria din tranșee, șobolanii, păduchii, bolile și foametea în care luptam. Știam că și cei de acasă duceau vremuri grele. Am fost uniți, noi românii, și ne-am îmbărbătat unul pe celălalt.

Scrisorile noastre ajungeau târziu, după câteva săptămâni, sau uneori se pierdeau pe drum. Însă, unele scrisori au fost păstrate până în ziua de azi și vor rămâne mărturie a unor vremuri grele prin care România a trecut pentru a ajunge o țară frumoasă cum este astăzi. M-aș bucura să știu că această scrisoare udată cu lacrimi ajunge la voi. Și că veți găsi, poate, o metodă să ne scrieți și voi.

Căci, dragi tineri, noi ne stingem unul câte unul și bătrânețea va câștiga această ultimă bătălie. Dar vom trăi prin voi, dacă povestiți copiilor despre noi în școli, dacă puneți o floare la morminte, dacă, din când în când, în agitația zilelor de azi, împărtășiți cu ai voștri frânturi despre bunicii și străbunicii ce au slujit pe front.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News