EXCLUSIV  Întâlnirea părintelui Dumitru Stăniloaie cu E.M. Cioran, la Paris: "Las-o! Să nu vadă părintele prostiile astea!"

Pe părintele Dumitru Stăniloae l-am întâlnit prima oară la începutul lui noiembrie 1982. Scrisesem un articol despre lirica fiicei sale, intitulat Poezia Lidiei Stăniloae. I-am fost prezentat în apartamentul ei dintr-un mic bloc aflat în apropiere de Biserica Sf. Vineri. Înainte de această întâlnire, împrumutasem şi citisem toate cărţile părintelui Stăniloae până la Iisus Hristos sau restaurarea omului, din 1943, şi cursul de ascetică şi mistică, pe care aveam să-l recitesc ulterior de atâtea ori. Nu ţin minte ce am discutat atunci. Mi-l amintesc însă îmbrăcat în reverendă, cu părul de un alb pur, ca platina, tuns relativ scurt. Apoi apariţia tinerească a nepotului său Dumitraş, care studia Teologia…

Niciodată nu l-am văzut pe părintele Stăniloae îmbrăcat altfel decât în reverendă, în strâmtul său apartament de pe strada Cernica nr. 6, aşezat la biroul care părea mai degrabă un pupitru de şcolar. Cărţi erau puţine în odaie şi niciuna dintr-ale sale. Predominau în încăpere icoanele – îmi vin în minte icoana Sfântului Calinic şi patetica exclamaţie a marelui teolog la canonizarea sfinţilor noştri, în 1955: „Tu, Românie, ţi-ai tăinuit cu smerenie sfinţii!” – o candelă, imagini de la Sfintele Locuri… Pe canapea şedea soţia sa, o femeie firavă, dar plină de viaţă, care, după decembrie ’89, când i-am adus în vreo două rânduri oaspeţi din străinătate, m-a prevenit încet: „Să nu-l obosiţi pe părintele…”.

În aprilie 1985, Valeriu Gherghel şi Liviu Antonesei, care conduceau „Opinia studenţească” din Iaşi, mi-au cerut o pagină de revistă cu aforisme traduse din E.M. Cioran. Am trimis-o însoţită de o scrisoare în care le propuneam textul părintelui Stăniloae despre Dor. Şi în felul acesta, cele opt pagini dactilografiate au apărut în cinci numere consecutive din „Opinia studenţească”, începând cu numărul 1/1985.

Când i-am dus părintelui Stăniloae revista, în vara aceluiaşi an, şi a văzut pe contrapagină numele lui Cioran, mi-a povestit de prietenia cu tatăl său, preotul Emilian Cioran, protopop de Sibiu în anii ’30 şi naş de botez al fiicei sale. Atunci am aflat că mama lui Cioran se trăgea dintr-o familie nobilă, înrudită cu Andrei Şaguna, şi că Şaguna obişnuia să vină să se odihnească la o reşedinţă de ţară a acestei familii. Mai târziu aveam să aflu că străbunicul lui Emil Cioran, Coman Cioran, un foarte înstărit proprietar de turme de oi, i-a dat lui Andrei Șaguna 16.000 de florini (monezi de aur) ca să mute reședința Episcopiei ortodoxe din Rășinari la Sibiu.

Părintele Stăniloae îl reîntâlnise pe E.M. Cioran la Paris şi mi-a povestit cum, urcând la el acasă cu un tânăr teolog român care se apucase să-i răsfoiască o carte aflată pe masă, scriitorul i-a smuls-o din mână: „Las-o! Să nu vadă părintele prostiile astea!”.

Tot Cioran i-a mărturisit cum, după cutremurul din 4 martie 1977, ieşit pe stradă şi indignat că parizienii se plimbă şi se distrează în vreme ce poporul român trăia o tragedie, îi venea să facă ţăndări toate vitrinele. În două rânduri mi-a vorbit părintele Stăni­loae despre acest episod. Tot aşa cum mi-a povestit, când mi-a arătat fotografiile cu Mircea Eliade, făcute cu prilejul vizitei sale în Statele Unite, în 1983, că savantul, care era cu soţia, înainte de începerea mesei, i-a cerut: „Binecuvântează, părinte!”.

Auzind de legăturile cu cei doi Cioran, tatăl şi fiul, am spus: „Ce-ar fi să-i trimitem şi lui revista?” „Dacă zici dumneata…” Şi pe un plic lung a scris adresa: 21 rue de l’Odeon.

Nu eram convins că plicul acela conţinând un număr din revista „Opinia studenţească” şi o scurtă scrisoare a părintelui Stăniloae, plic pe care l-am dus la Poştă şi l-am trimis recomandat, va ajunge la destinaţie. Deşi am plecat cu el nelipit, un scrupul de conştiinţă m-a oprit să copiez acea scrisoare care îmi fusese citită, superbă prin simplitatea şi generozitatea ei; scrisoare care începea, ţin minte precis, cu Dragă domnule Emil. Între expeditor şi adresant era o diferenţă de vârstă de numai opt ani, însă părintele Stăniloae îi spunea: dumneata eşti tânăr, în plină putere, în plină activitate şi mă bucur de succesele pe care le ai…

Evident că părintele Stăniloae nu putea împărtăşi ideile lui Cioran, dar le aborda cu mare înţelegere şi îngăduinţă, proprii Răsăritului ortodox, care respectă din plin libertatea fiecăruia. Cred că era începutul lui iulie 1985, când părintele Stăniloae mi-a telefonat: „Ştii… scrisoarea aia a noastră… am primit un răspuns. Vino să-l vezi!”.

Textul acelei scrisori a fost publicat de mai multe ori, iniţial în numărul din 25 mai 1991 al ziarului „România liberă”. Îl reproduc: „Paris, 22 Juin 1985// Mult stimate părinte Stăniloae, scump prieten,// Vă mulţumesc pentru scrisoare şi pentru frumosul articol despre dor. În acelaşi timp vă rog să adresaţi din partea mea mulţumiri lui Dan Ciachir pentru aforismele traduse în diverse reviste.// V-am spus la Paris şi Vă repet că Filocalia este un monument capital în istoria limbii noastre. În acelaşi timp, ce lecţie de profunzime pentru un neam nefericit şi uşurelnic! Din toate punctele de vedere, o astfel de operă este chemată să joace un rol considerabil. Sunt nespus de mândru că Vă cunosc de mai mult de jumătate de veac.// Cu tot respectul şi toată prietenia lui// Emil Cioran.”

Ceea ce m-a surprins atunci când am ţinut în mână hârtia împăturită în patru a scrisorii a fost faptul că, în afară de dată, era scrisă integral în româneşte. Ştiam, ca atâţia alţii, că nici rudelor Cioran nu le scria altfel decât în franceză.

Conştiinţa preoţiei, smerenia sinceră, firească, erau trăsăturile definitorii ale părintelui Stăniloae, care nu pomenea de opera sau de cărţile sale, de faptul că e tradus în numeroase limbi, de aprecierile pe care le scriau sau le rosteau despre el teologi şi filosofi de renume… Era sincer preocupat de soarta neamului său, îngrijorat de acuta degradare pe care acesta o trăia în ultimii ani de comunism. Măsura smereniei sale organice am avut-o atunci când m-a îndemnat: „Să scrii, să lucrezi, să ajungi un autentic scriitor creştin. Eu am crezut că nu voi înfăptui decât puţin.” Iar ceea ce înfăptuise i se părea primit în dar de la Dumnezeu.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News