• Întoarcerea dintr-un război pierdut

CRITERIUL VICTORIEI ȘI IRONIILE ISTORIEI

Victoria în război se măsoară prin atingerea țintelor anunțate la izbucnirea acestuia, prin ocuparea terenului deținut de inamic sau/și prin actul de capitulare a puterii adverse.

„Războiul nu este decât o continuare a politicii cu alte mijloace.” – spunea Carl von Clausewitz. Cu alte cuvinte, apelăm la război atunci când exercitarea altor forme de putere decât cea militară nu permite atingerea obiectivelor dorite.

Intervenția militară externă în Afganistan a fost justificată de faptul că acolo își găsiseră refugiul, sub protecția guvernului instaurat de milițiile fundamentalist-islamiste ale talibanilor, cei identificați ca organizație teroristă vinovată de atacurile ucigașe împotriva SUA din 11 septembrie 2000. Era vorba despre organizația Al Qaeda, condusă de Ossama bin Laden.

Administrația Bush Jr. ceruse Afganistanului să îi extrădeze pe membrii amintitei organizații. În numele solidarității islamice și în exercițiul drepturilor lor suverane, talibanii au refuzat. În consecință, SUA și-au chemat aliații la luptă și astfel războiul a început. Obiectivele erau schimbarea regimului politic taliban și distrugerea bazelor Al Qaeda. De atunci au trecut douăzeci de ani.

Războiul din Afganistan a fost un alt prilej pentru ca istoria să își afirme ironia.

Teroriștii în urmărirea cărora plecase armata americană, se organizaseră, se înarmaseră și se antrenaseră chiar cu sprijinul Americii, pentru a lupta împotriva armatei sovietice care ocupase Afganistanul în anii 1980. Să fie oare un blestem sau consecința lipsei de empatie specifică superputerilor, faptul că mai totdeauna cei care încep prin a primi cu bucurie statutul de prepus al SUA în lupta cu inamicii comuni, sfârșesc prin a întoarce armele împotriva ei? Ulterior același lucru avea să se întâmple cu ISIS, în Siria. Precedente existau deja cu Vietnamul (sprijinit de SUA în lupta împotriva Japoniei), Irakul (sprijinit de SUA în lupta împotriva Iranului) și Pakistanul (sprijinit de SUA în lupta împotriva Indiei, privită ca aliat al URSS) și altele. Toate acestea pun în lumină un deficit de gândire strategică al partenerului nostru strategic.

Ironică este și împrejurarea că Ossama bin Laden și mulți dintre susținătorii săi nu erau afgani, ci saudiți, apropiați familiei domnitoare a unui stat având calitatea de partener strategic al SUA. Cu certitudine, multe din avantajele (militare, financiare, economice etc.) create Arabiei Saudite prin efectul acestui parteneriat, luau drumul grupărilor teroriste cazate de Afganistan; de multe ori cu concursul Pakistanului – alt partener strategic al SUA. Nedorind să strice parteneriatul cu Arabia Saudită, SUA a pornit războiul cu Afganistanul, modificând ținta strategică. Cu alte cuvinte, americanii au oferit talibanilor gloanțele cu care să îi omoare, flexibilizându-și strategia și rigidizând tactica, în loc să fie fermi din punct de vedere strategic și flexibili din punct de vedere tactic. Așa s-a ajuns ca partenerii strategici ai SUA (inclusiv românii) să se bată între ei, chiar dacă prin intermediari. 

O altă ironie a fost aceea că, intrând în război cu Afganistanul, Imperiul american repeta în secolul al XXI-lea eroarea comisă de Imperiul sovietic în secolul al XX-lea, fără a fi învățat din greșeala de calcul a Imperiului britanic făcută în secolul al XIX-lea. Astfel americanii au primit lecția administrată de ei înșiși sovieticilor și au restituit Rusiei post-sovietice satisfacția furnizată în anii 1980 Americii de decesul ambițiile imperiale ale acesteia în munții afgani. La invadarea Afganistanului de către URSS, la Washington s-a jubilat și s-a spus că astfel „sovieticii vor avea Vietnamul lor” și vor pierde toate avantajele morale, politice și psihologice obținute ca o consecință a înfrângerii americane din Vietnam, la care indirect contribuiseră. Ca Președinte al AP-OSCE am avut ocazia de a atrage atenția colegilor americani că „SUA riscă acum să aibă propriul Afganistan”, care să îi fie al doilea Vietnam. Întâmplător prezent la una dintre aceste discuții, secretarul general al Consiliului Europei, britanicul Terry Davis, probabil cu gândul și la istoria țării sale, le-a spus: „Eu sper că știți ce faceți!”. Au aflat după douăzeci de ani.

Se spune că înțelepții învață din experiența altora și numai proștii o fac din experiența lor. După cum se mai zice că prostia ar consta în convingerea că făcând de mai multe ori același lucru poți obține un alt rezultat. Nu știu dacă prostia este explicația, dar cert este că în Afganistan s-a probat o lecție de aur a istoriei potrivit căreia marile puteri nu învață niciodată lecțiile istoriei.

O ironie sau, poate, doar un paradox este împrejurarea că NATO, care nu a avut ocazia să pună în aplicare articolul 5 al Tratatului de la Washington pe întreaga durată a Războiului rece, a făcut-o în cazul atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001; așadar după dispariția blocul sovietic pentru descurajarea și îngrădirea căruia fusese creat, deși casus foederis (atacul terorist federalizator) nu fusese oferit de un stat, ci de o organizație para-statală cu contur foarte aproximativ. În consecință, o alianță pregătită pentru un război convențional, a pornit la luptă, din rațiuni simbolice și psihopolitice,  cu un adversar neconvențional, pentru combaterea căruia soluțiile erau, așa cum s-a dovedit în cele din urmă, economice și politice, iar nu militare. Aceasta a condus la purtarea celui mai lung război din istoria SUA. Un război care nu avea cum fi câștigat; în înfrângere fiind aduși și aliații SUA din NATO.

O RETRAGERE FĂRĂ VICTORIE, FĂRĂ GLORIE ȘI FĂRĂ ONOARE

Nici una dintre țintele stabilite nu a fost atinsă. Aceasta este definiția înfrângerii.

Înțelegând că prelungirea războiului nu duce la nimic bun, pe 29 februarie 2020, la Doha, capitala Qatarului, administrația Trump a anunțat decizia de a se retrage. Dacă, în condițiile date, despre glorie nu se putea vorbi, Președintele Donald Trump, urmând modelul predecesorului său Richard Nixon, a încercat să obțină măcar o „pace cu onoare”. În consecință, la capătul a 19 ani de confruntări sângeroase și a 18 luni de negocieri mai secrete decât cele purtate cu o jumătate de secol în urmă de Henry Kissinger cu nord-vietnamezii, la Paris, a reușit să surprindă omenirea prin semnarea unui acord de pace cu milițiile islamice fundamentaliste afgane (celebrii Talibani) în prezența Secretarului de stat al SUA, Mike Pompeo, și a miniștrilor de externe ai Qatarului, Pakistanului și Turciei. (Documentul a fost semnat de către negociatorii șefi american și taliban, Zalmay Khalilzad și respectiv Mullah Abdul Ghani Baradar.) Cu acel prilej s-a precizat că plecarea trupelor SUA și NATO din Afganistan va avea loc în etape de-a lungul unui interval total de patrusprezece luni.

Absent la Doha, ca și la negocierile care au precedat evenimentului, Ashraf Ghani, prin grația SUA Președinte al Afganistanului, a ținut, la Kabul, un discurs în care a mulțumit „fraților euro-atlantici” atât pentru război, cât și pentru pace, arătându-se convins că dialogul inter-afgan (cel al guvernului oficial pro-american cu talibanii) desfășurat atât în paralel cu plecarea forțelor armate străine cât și ulterior acesteia, va conduce la o pace onorabilă și durabilă. A fost un exemplu clasic de a face mutră bună la întâmplare rea.

De atunci, la Washington s-a instalat administrația Biden / Harris. Profitând de faptul că gheața fusese spartă de Președintele Trump, și acceptând realitatea înfrângerii fără drept de apel, noua administrație a menținut decizia retragerii, doar cu o ușoară modificare de calendar. La data scrierii acestor rânduri retragerea a început efectiv.

Despre onoare, însă, este greu de vorbit. Este drept că războiul a început între SUA și regimul taliban al Afganistanului și de aceea pacea tot între aceste două părți ar trebui convenită. Numai că, în prezent, după înlăturarea lor formală de la putere, talibanii nu sunt decât o gherilă care contestă conducerea oficială a statului afgan, instalată sub protecția armelor străine. În cazul războiului din Vietnam, pacea a fost negociată cu un alt stat – Vietnamul de nord, adversar al SUA. După aceea, cu argumentul că Vietnamul de sud nu mai este amenințat și nu mai are nevoie de sprijin extern, armata americană a spălat putina. În Afganistan, însă, o pace încheiată, între un stat și o mișcare insurgentă dintr-un alt stat, chiar dacă aceasta a promis să caute o înțelegere, al cărei conținut nu a fost încă stabilit, cu autoritățile celui din urmă, miroase de la o poștă a abandon; ca să nu vorbim despre trădare.

La aceasta se adaugă un alt aspect de neignorat. Intervenția militară străină a fost justificată față de poporul afgan, care a suportat tragediile unei asemenea experiențe, prin promisiunea că ea va aduce libertatea individuală, dreptatea socială și democrația ca mod de organizare a societății, abolind sharia (legea islamică). Cu alte cuvinte, afganilor li se cerea să se alăture războiului Americii / NATO împotriva terorismului islamic globalizat, în schimbul promisiunii de a se putea debarasa de tradițiile lor culturale și a trăi după modelul american de viață. Acesta a fost „contractul” încheiat de „poporul ales” al Afganistanului cu „mântuitorul” euro-atlantic, cel din urmă promițând celui dintâi o viață fericită pe pământul propriilor săi strămoși, în respectul tablelor legii americane.

Nu este clar câți afgani au crezut că democrația, laicitatea și drepturile individuale pot fi obiect de import. Eu unul sunt convins că numai dictatura poate fi importată, întrucât este o metodă de conducere a statului, în timp ce democrația este un mod de a gândi și trăi dobândibil numai prin evoluție organică. Insuccesul intervenției armate arată că, în afara unei elite concentrate în Kabul și împrejurimi, puțini afgani au fost tentați de perspectiva renunțării la identitatea lor culturală, preferând să continue a folosi „pământul promis” ca cimitir al imperiilor.

Cei care, însă, au crezut în promisiunea americană și euro-atlantică și și-au îndeplinit obligațiile contractuale, se văd acum cu contractul rupt, lăsați la discreția învingătorului taliban care va negocia cu kalașnikovul pe masă și va semna cu maceta.

După retragerea forțelor străine pace nu va fi. A spus-o cu subiect și predicat Secretarul de Stat SUA, Antony Blinken, care a declarat recent că ceea ce urmează este războiul civil. Nu va fi, însă, nici onoare. Pentru a nu știu câta oară, America arată că aliații locali cărora le-a promis, în schimbul susținerii loiale și necondiționate, libertate, demnitate, egalitate, bunăstare, securitate etc. etc., nu sunt decât bunuri de unică folosință.

CEA MAI PUȚIN REA DINTRE SOLUȚIILE RELE

Sesizând haosul pe care retragerea militarilor americani, români, britanici, polonezi etc. îl lasă, autoritățile afgane au schimbat, între timp, discursul și au trecut la formularea de reproșuri adresate „salvatorilor” lor de ieri.

În loc de răspuns, Departamentul de Stat arată cu degetul către statele vecine, pe care le acuză discret că ar fi stat până acum de o parte, profitând de sacrificiile Americii & Co., și pe care le invită să își asume un rol de prim rang în stabilizarea și securizarea Afganistanului. În acest sens, Turcia a fost desemnată ca un fel de executor testamentar, ea urmând să găzduiască și eventual să supravegheze și ghideze viitoarele negocieri afgano-afgane. Printre „vecinii” vizați se numără, fără îndoială, și Pakistanul, dar, probabil, și Qatarul și Arabia Saudită; nu Rusia și Iranul.

Să mai consemnăm că, pe un asemenea fond de neliniști și prognoze (justificat) pesimiste, au apărut critici chiar în sânul clasei politice și oligarhiei aparatului birocratic american, care cer ca retragerea să fie anulată. Printre cei mai vocali susținători ai unei asemenea poziții se numără fostul Secretar de Stat Hillary Clinton.

De fapt disputa se duce între adepții afganistanizării conflictului și cei care cred că preferabil este să se mențină internaționalizarea acestuia. Formula de compromis sugerată de Secretarul Blinken, ar fi regionalizarea conflictului. În toate variantele, așadar, conflictul rămâne deschis, cu haosul și suferințele aferente.

Clar este că talibanii nu sunt atât de puternici pentru a înfrânge coaliția internațională condusă de SUA, dar sunt suficient de puternici pentru a nu fi înfrânți de aceasta. Într-o atare stare de echilibru care eternizează războiul, avantajul este de partea talibanilor. Rezistența acestora la suferință este mult mai mare. De asemenea, în timp ce talibanii sunt fericiți să moară pentru cauza lor, pentru militarii statelor membre ale coaliției moartea este ultima opțiune și primul coșmar. În fine, talibanii au tot timpul din lume pentru a se bate, în timp ce pentru americani timpul înseamnă bani, iar timpul pierdut înseamnă bani pierduți; în plus au treburi urgente în altă parte, cum ar fi Golful Ormuz sau Marea Chinei. Iată de ce ieșirea din capcana afgană este cea mai bună opțiune pentru SUA, indiferent de costul pe plan local și regional al acesteia.

„După mine potopul!” – cuvinte rostite cu cinism cândva de regele Franței, Ludovic al XV-lea, devin acum parola politicii administrației Biden / Harris cu referire la Afganistan. Adevărul este, însă, că Președintele Biden nu prea are de ales. Potopul a pornit în momentul primelor „victorii” americane din 2001, când guvernul taliban a fost înlăturat, dar nu ireversibil, și câteva tabere Al Qaeda au fost distruse, dar rețelele teroriste s-au extins în tot Orientul Mijlociu. Douăzeci de ani mai târziu nu mai este nimic de făcut decât să se culeagă fructele amare ale unei decizii otrăvite. Talibanii vor reveni la guvernare iar Al Qaeda încă mai există.

ADVERSARII RETRAGERII SUNT PROFITORII ÎNFRÂNGERII

Odată cu începutul retragerii efective, talibanii, virtual învingători, par a fi înnebunit și au trecut la atacuri armate și atentate cu bombe, de parcă nu mai au răbdare să aștepte câteva luni și doresc cu orice preț să le dea apă la moară celor care vor să determine administrația SUA la a-și schimba decizia, în sensul rămânerii în teatrul de război afgan. Lucrătura este atât de limpede încât numai copiii îi pot cădea victimă.

Nu talibanii au interes în reluarea ostilităților înainte de plecarea forțelor armate străine, ci guvernul afgan actual, care știe că în lipsa acestora șansele sale de supraviețuire sunt minime, așa cum s-a întâmplat și cu guvernul sud-vietnamez în anii 1970, precum și reprezentanții complexului militar-industrial care știu că un război mai puțin înseamnă mai puține profituri. Dacă se va dovedi că atacurile din ultimele zile sunt cu adevărat purtate de lideri și grupări talibane, aceasta nu ar face decât să arate că, în cei douăzeci de ani de lupte, și adversarul a fost penetrat de diferite servicii secrete (statale sau para-statale), care își poartă propriul război într-o logică diferită de cea oficială a statelor implicate.

Nimic surprinzător în așa ceva. Este o altă fațetă a crizei în care se află democrația la nivel global. Faptul ne obligă la a nu judeca lucrurile doar în funcție de aparențe. Dezinformarea, intoxicarea și manipularea opiniei publice, folosită apoi ca factor de presiune asupra deciziei politice, au devenit arme intens utilizate în confruntările internaționale.

REFLECȚII PE DRUMUL DE COSTIȘĂ CE DUCE LA BUCUREȘTI

Militarii români, alături de cei americani, britanici, nemți, francezi, polonezi și alții se întorc așadar acasă, dintr-un război pierdut fără glorie și fără onoare, al cărui deznodământ era sau ar fi trebuit știut din chiar momentul declanșării sale. Aceasta în condițiile în care România s-a alăturat NATO și a intrat în parteneriatul strategic cu SUA nu pentru a purta războaie cu terții sau a le pierde, ci tocmai pentru a evita războaiele sau, în măsura în care acestea sunt inevitabile, pentru a le câștiga. (În ceea ce mă privește, eu am inițiat parteneriatul cu SUA nu pentru a-i da posibilitatea României să își transforme obsesiile ruso-fobe în înjurături proferate nelimitat și contraproductiv la adresa Rusiei, ci pentru ca să se simtă în suficientă siguranță spre a se putea apropia de Rusia și a acționa ca punte între est și vest; așa cum, de altfel, avea să ne-o solicite și Președintele George Bush Jr, chiar la intrarea noastră în NATO.) 

Prin declarațiile publice ministerul român al apărării se felicită pentru că armata română și-a îndeplinit cu cinste și profesionalism misiunea în Afganistan. Cum această misiune nu cred că era pierderea războiului, putem deduce că felicitările se referă la prestația tehnică a militarilor, luați individual sau în formații de luptă. Cu siguranță că, în acest sens, au performat.

Problema este cu cei care i-au trimis la luptă într-un război pierdut. În istorie așa va intra campania armatei române în Afganistan. Nu se va putea altfel. Iar aceasta ne obligă să analizăm ce, unde și când s-a greșit; nu pentru a găsi vinovați, ci pentru a nu repeta comiterea unor erori similare în viitor. O asemenea preocupare este cu atât mai urgentă cu cât, abia în curs de întoarcere acasă a militarilor săi, armatei române i se oferă perspectiva unei alte confruntări militare cu final anticipat, în Marea Neagră și Ucraina.

Elementele principale ale analizei au fost prezentate mai sus. Lor trebuie să le adăugăm depărtarea de la concepția inițială a parteneriatului strategic româno-american, circumscrisă de „regula celor patru C”: comunicare, consultare, concertare și cooperare.

Am comunicat suficient cu SUA înainte de a intra în luptă, pentru a ne furniza reciproc informațiile aflate în posesia fiecăruia? Sub aspectul obstacolelor culturale și psiho-politice România știa mult mai multe decât SUA.

Ne-am consultat cu adevărat, în spiritul respectului reciproc, înainte de a lua o decizie? Cel care îți este partener real îți arată greșelile, iar nu ți se alătură mecanic încurajându-ți nebuniile.

Ne-am concertat noi agendele și prioritățile înainte de a trece la fapte? Loialitatea nu este obligatorie decât în condiții de reciprocitate.

Am planificat împreună cooperarea, împărțind corect costurile ei, atât în cazul doritului succes, cât și în acela al posibilului eșec? Dacă românii au avut ca obiectiv să își arate utilitatea față de partenerii americani și aliații din NATO, asocierea la o înfrângere inevitabilă nu îl atinge.

Răspunsul la toate aceste întrebări, cel puțin la prima vedere, face trimitere la faptul că o corectă abordare a „regulii celor patru C” implică egalitatea suverană a partenerilor. Or, România are obligația să își recupereze suveranitatea, dacă nu vrea să mai piardă și alte războaie. Este necesar în folosul său, dar și în acela al aliaților săi, care nu se pot baza pe un sprijin fără coloană vertebrală, fără țintă, concepție și politică proprie.

Întoarcerea din Afganistan a armatei române are loc, printr-o coincidență istorică, tocmai pe când, în Franța, mii de ofițeri activi sau în retragere (inclusiv din serviciile de informații), într-o atmosferă insurecțională, cer clasei politice să reabiliteze suveranitatea statului, să îi apere identitatea și să pună de acord aspirațiile sale naționale, cu politica sa externă. În același timp, parcă prin contaminare, dar mai probabil ca expresie a unui sincronism istoric, câteva sute de militari americani de rang înalt în retragere, se adresează public cetățenilor SUA îndemnându-i să apere libertățile constituționale și frontierele țării împotriva amenințărilor dinăuntru și dinafară, cărora, sub influența „corectitudinii politice” și a „dogmatismului cultural”, conducerea politică a țării le-ar fi complice.

Se pare că ne găsim în prezența unui impuls prin care „factorul intern”, adică puterea națională din afara sferei politice, în numele „națiunii profunde”, împinge Europa și lumea spre revizuirea raportului dintre fragmentare și unitate, dintre suveranism și globalism. În secolele trecute undele produse de revoluțiile occidentale au atins aproape totdeauna și România. Oare va fi așa și acum?

Armata nu trebuie să se implice în politică. Tocmai de aceea, concluziile experienței afgane vor trebui corect formulate. România nu își poate permite la infinit să întâmpine cu flori întoarcerea acasă a bravilor săi luptători din războaie pierdute de politicieni.  

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News