EXCLUSIV  Ion Brad, interviu cu poetul român care l-a cunoscut pe bunicul lui Kim Jong-un și care a aprobat realizarea filmului "Reconstituirea"

La 89 de ani este poetul care înainte să adoarmă se roagă și apoi îl citește pe Eminescu, trăiește clipa și o valorifică, sorbind din seva zilei, luptându-se cu suferința și zâmbind, agățându-se în fiecare dimineață de câte o rază de soare. Mereu are o vorbă bună pentru cei care-l vizitează sau o întrebare care să deschidă un front de discuție. A fost ambasador, director de teatru, om politic, dar este și va rămâne un însemnat om de litere. În calitate de vicepreședinte al Consiliului de Stat pentru Cultură și Artă a aprobat difuzarea filmului Reconstituirea al lui Lucian Pintilie, în 1969, acum considerată cea mai importantă peliculă românească din toate timpurile. L-a cunoscut pe Kim Ir-sen, bunicul lui Kim Jong-un, actualul președinte al Coreei de Nord, în urmă cu aproape cinci decenii. L-a avut ca model pe Lucian Blaga și a primit de la acesta imboldul de a continua să scrie poezie, poetul din Lancrăm scriind cu mâna lui în 23 iulie 1954 că Ion Brad este un poet. Avea pe atunci 24 de ani...

Ion Brad s-a născut la 8 noiembrie 1929, în Pănade, județul Târnava-Mare (nu departe de municipiul Blaj) este scriitor și diplomat, între 1973 și 1982 a fost ambasadorul României la Atena, fiind într-o mare măsură un precursor al ceea ce azi numim diplomație culturală. A fost director al teatrului Nottara, iar pentru scrierile sale premiat în 1959 cu Premiul Academiei Române pentru volumul de versuri „Cu timpul meu", în 1972 cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Cele patru anotimpuri" și în 1999 a primit Premiul de poezie „Transilvania" al Festivalului Internațional „Lucian Blaga".

Ion Brad a acordat un interviu în exclusivitate pentru DC News:

Flaviu Predescu: Ce mai faceți, domnule Ion Brad? 

Ion Brad: Iată că ne-am apucat de vorbit într-o zi de iunie, când am aflat vestea tristă că a trecut la cele veșnice DUMITRU MICU, colegul și prietenul mau drag, pe care l-am cunoscut în anii 1948-1952, când am studiat împreună Filologia Universității „Victor Babeș" (pe atunci nu era și „Bolyai"!). Critic, istoric literar, poet, prozator și memorialist, despre care am scris de foarte multe ori. Mai pe larg, prima oară, în volumul Aicea, printre ardeleni (Editura „Casa Cărții de Știință", Cluj-Napoca, 2012), un capitol intitulat Prieten intim, personalitate inconfundabilă. El m-a ajutat să cunosc mai bine Clujul și pe marii scriitori Emil Isac, Ion Agârbiceanu și Lucian Blaga, aproape toți aflați într-o perioadă de izolare, ca să nu zic chiar de interdicție. Am reprodus în capitolul respectiv o parte din multele scrisori pe care le-am primit de la el, nu doar eu, ci și regretata mea soție Olimpia.

Aflând trista veste a stingerii lui Dumitru Micu la Spitalul Militar, i-am transmis condoleanțe soției sale Constanța, cu diminutivul Tanța. Deși Dumitru Micu a fost greco-catolic, ca și mine, el a fost înmormântat cu un preot ortodox, la un cimitir cu un nume pe care l-am uitat.

F.P. : Pantelimon 2...

I.B. : Dumnezeu să-l odihnească! Firește că primul dintre colegii cărora le-am anunțat trista veste a fost colegul Ion Vlad, cândva rector al Universității clujene, precum și poetului Aurel Rău. Nu o fac, intenționat, poetului Ion Horea, grav bolnav, operat pe creier, cu care comunic prin intermediul fiicei sale Irina, soția actuală a lui Nicolae Manolescu. Ea i-a citit recent și poeziile din „România literară", care l-au încântat.

Tot astăzi am aflat, după o săptămână, vestea stingerii Liei, a doua soție a criticului, istoricului literar și excelentului prozator Mircea Tomuș. Mi-a spus că s-a stins în somn și că la înmormântarea ei a participat și fiul lui Mircea, venit din America, precum și copilul lor Ionuț, profesor universitar la Sibiu.

Telefoane le-am mai dat colegilor Sanda și Valeriu Râpeanu, Teodor Vârgolici și fratelui meu Alexandru.

F.P. : Îmi pare rău pentru pierderile suferite...

Prima emoție puternică am avut-o azi-dimineață, când Eugen Simion, aflat la Suceava, mi-a comunicat vestea morții lui Dumitru Micu, pe care îl aprecia foarte mult. Și acum, după aceste turbioane emoționale, aștept întrebările tânărului și talentatului poet, eseist și mai ales prozator care ești, dragă Flaviule.

F.P. : Mulțumesc pentru cuvine. Iată că anul acesta împliniți 89 de ani! Multă sănătate și cât mai multe realizări! Cum arată o zi obișnuită de-a dumneavoastră?

I.B.: Ziua de azi este, cum am spus, este una specială. În zilele obișnuite, mă trezesc cu greu din somnul provocat de somnifere, după care, înainte sau după mâncarea de dimineață (un „fluștuc", cum i se mai spune prin Ardeal, compus aproape zilnic dintr-un ou fiert moale sau unt și smântână proaspete, adăugând pastila de Omega 3, aspenter, aspacardin, betaserc și triferment-forte), îmi iau tensiunea, care s-a stabilizat, după ce am măsurat 16 cu 12, speriindu-mă, încât l-am chemat pe fratele Alexandru să doarmă cu mine. Fiică-mea Lia se află la Londra. Revenirea la normal i-o datorez, ca de atâtea ori, doctoriței Ana Șchiopu-Orban, fiica regretaților mei prieteni Ursula și Bucur Șchiopu.

F.P. : Vă doresc multă sănătate! Atunci vă iau ușor și vă întreb ce ați mai citit?

I.B.: Citesc, precum știi, cărțile primite săptămânal, așa cum se poate vedea și din recentele două volume Lecturi particulare, unde am scris și despre poeziile domniei-tale. Nu mai număr zecile de volume de memorii (6 despre cei 9 ani și 3 luni ai misiunii mele de diplomat în Grecia), iar volumele Cărțile prietenilor mei, Alte cărți ale prietenilor mei, Oameni și cărți cuprind, cred, câteva sute de cărți și autori, primite cu dedicații (vezi și volumul Printre mii de dedicații, apărut la Editura Muzeului Național al Literaturii Române, condus și organizat de profesorul universitar Ioan Cristescu. Continui recomandările de lectură, pe care le public mai întâi, săptămânal, în paginile revistei „Flacăra lui Adrian Păunescu", în „Bucureștiul literar și artistic" ori în revista „Acasă", concepută și redactată de mine, cu apariție trimestrială. Sper că ai observat faptul că o treime din paginile ei le-am dedicat evocării Centenarului Marii Uniri. Introducerea i-o datorăm lui Eugen Simion, care a prefațat cele peste 150 de cărți tip „Pleiade", și de la care așteptăm o mare istorie a literaturii române, la care știu că lucrează de mai mulți ani. În numărul prim pe acest an al revistei, la capitolul Istoria figurează Nicolae Bălcescu, Simion Bărnuțiu, Nicolae Iorga și Ioan-Aurel Pop, noul președinte al Academiei Române, un excelent istoric, cu articolul În apărarea Marii Uniri.

La Poeți, figurează texte de Andrei Mureșanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coșbuc, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Alexei Mateevici.
La Prozatori: Duiliu Zamfirescu, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu.
La Filozofi: Lucian Blaga și Vasile Băncilă.
La Diplomați: Nicolae Titulescu.
La Participanți: Emil Isac, Ștefan Manciulea și Ioan Lupaș.
La Publicistică: Octavian Goga și Ion Agârbiceanu.
Cu aceeași structură stă să apară numărul revistei pe cel de-al doilea trimestru.
Am întrerupt aici aceste însemnări ca să mă pot elibera de emoții, urmărind astfel meciurile de fotbal ale Campionatului Mondial din Rusia...

F.P.: Deci acestea sunt proiectele la care lucrați?

I.B. : Lucrez la mai multe proiecte, în afara lecturilor și a prezentării volumelor primite, aproape toate cu dedicații.
Sunt preocupat de apariția volumului meu de versuri Trilogie lirică, trimis domnului Ioan Cristescu. Mai am pregătite de tipar volumele de versuri De senectute și Risipiri. De asemenea, la volumul intitulat Întoarceri la arhivele personale, un volum masiv de evocări, pe bază de documente și de amintiri.
Cred că e chiar destul, ca să nu fiu taxat ca un scriitor abuziv, megaloman.

F.P.: În alt registru, cum evaluați condiția scriitorului în zilele noastre?

I.B.: Condiția scriitorilor de azi este, din punct de vedere al tirajelor mici și al publicării fără onorarii, inferioară celei dinainte de 1989. Amintesc faptul că la apariția volumului meu Cu sufletul deschis, acesta avea 4000 tiraj, volum onorat pecuniar ca atare. Mai adaug și faptul că, în 1981, volumul meu de proză și evocări Muntele catârilor apărea în 80.000 tiraj. Fiind pe atunci ambasador și membru al C.C. al P.C.R., Elena Ceaușescu a dat porunci tuturor editurilor să nu mi se achite decât echivalentul a trei salarii. Când s-a dus soția mea să-i ridice, directorul „Fondului literar", poetul Traian Iancu, i-a spus că nu se supune ordinului dat de Elena Ceaușescu și să încaseze întreaga sumă. I-am transmis de la Atena, telefonic, să respecte ordinul respectiv, ca să nu mă trezesc chemat definitiv acasă. Când te gândești că, după 1989, aproape niciun volum de-al meu, de versuri sau memorii și publicistică, n-a trecut de 300 de exemplare.

F.P.: Cât despre vremurile pe care le trăim, cum vi se par?

I.B.: Vremuri dificile, singura libertate reală fiind aceea a votului liber și a desființării cenzurii de altădată. În locul ei a apărut cenzura banilor, a câștigurilor editoriale, cu excepția unor edituri puternice, în fruntea lor situându-se editura lui Liiceanu, pe care a primit-o gratis de la prietenul său Andrei Pleșu, în locul fostei „Edituri Politice", cu toate avantajele: hârtie, tipar și altele. Acum, dacă ai observat, ei publică foarte selectiv, mai cu seamă scriitori români, în tiraje mici, cu prețuri mari. Tot ce este de dreapta apare mai repede. Se publică și se premiază între ei. Ceea ce nu înseamnă că nu publică și scriitori de talia lui Mircea Cărtărescu.

F.P.: Dacă ar fi să ne uităm în urmă îmi puteți spune care a fost cea mai frumoasă perioadă din viața dumneavoastră?

I.B.: În mod cert, aceea de 9 ani și 3 luni când am fost ambasadorul României la Atena. Acolo propus lui Ceaușescu de prietenii și colegii mei Dumitru Popescu și regretatul mare diplomat Ștefan Andrei, fiind oarecum stăpânul meu; am scris mai multe volume de poezii și evocări (6, dacă nu mă înșel) și am tradus, ajutat de fiică-mea Lia Brad-Chisacov, prima variantă a antologiei de poeți greci contemporani, intitulată Melancolia Egeei. Figurau, la început, doar poeți cunoscuți de mine, în frunte cu Odysseas Elytis (1978), al doilea poet grec laureat cu Premiul Nobel pentru Poezie, primul fiind Giorgios Safaris, fratele doamnei Ioanna Tsatsos, soția lui Constantin Tsatsos, președintele Eladei. Pe aceștia i-am tradus în românește, tot cu ajutorul fiicei mele sau al unor colegi de ambasadă, ca Dumitru Nicolae. Tot cu el am tălmăcit romanul Călătorie pe Dunăre, al lui Christos Xantopoulos-Palamas (exponent al portului național al grecilor), o evocare a anilor când acesta se afla prima oară în calitate de diplomat la Brăila. Era vorba de perioada diminuării prezenței grecilor ca navigatori bogați ai Dunării. Să nu uităm că pe-atunci, la Brăila, se afla cea mai frumoasă catedrală a grecilor, mai mare și mai somptuoasă decât cea de la Atena. Acolo eram invitat, câțiva ani, și ca Decan al Corpului Diplomatic atenian. De la toți aceștia am primit volume cu dedicații, măgulitoare pentru mine, inclusiv de la Yannis Ritsos, laureat al Premiului Lenin. El era, alături de Mikis Theodorakis, primul scriitor grec ocrotit de România. Au urmat Menelaos Lountemis și Dimos Rendis-Ravanis, care, alungați de regimul de dreapta, după tragicul război civil, ne-au fost oaspeți și colegi dragi, aproape 18 ani. Amândoi traducători în limba greacă a unor scriitori români. Menelaos la editura „Dorikos", care ajunsese să publice și cel de-al cincilea volum de proză, Un copil numără stelele. Era plătit foarte bine, încât ajunsese milionar în drahme. El mi-a tradus, înainte de-a pleca la Atena, volumul de versuri Pirina aloga (Plugul de foc), pentru care am refuzat orice onorariu.

În antologia de Maxime și cugetări (în greacă, 4 volume) am întâlnit și această formulă filozofică: Elogiul nechibzuinței (titlul celui de-al treilea volum al evocărilor mele diplomatice). Am reprodus din Constantin Tsatsos această, ca să zic așa, inscripție: „Vreau să elogiez nechibzuința. A nu te gândi în orice moment al vieții că în clipa următoare ai putea muri este o nechibzuință. Îndeosebi când ești bătrân. Și, totuși, fără această nechibzuință nu s-ar putea încerca nicio operă creatoare. Numai iluzia că-ți vei vedea opera terminată, numai aceasta îți permite să lucrezi. Această ultimă nechibzuință este și suprema dovadă de chibzuință."

Admirabil! O înțelepciune care îmi dă și mie iluzia că tot ce fac este o dovadă supremă de nesăbuință, care este suprema dovadă de chibzuință!

F.P.: Facem un zig-zag și revenim în prezent. Știu că adormiți în fiecare seară citind Eminescu? Ce sentiment vă produce?

I.B.: Adevărat. În textele eminesciene întâlnim toate stările sufletești ale omului, unele provocându-ne, altele, cele mai multe, liniștitoare. Spunându-mi-le în gând, după „Tatăl nostru", „Născătoarea" și „Credeul", mă apropii de somn în recitirea Scrisorii I, la momentul când se spune: „Și în lumea asta mare, / Noi, copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru / mușuroaie de furnici."

Acestea urmând versurilor: „Dar deodat-un punct se mișcă... / Cel întâi și singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, / Iară el devine Tatăl..."

Savanții susțin că acel „big-bang" al universului s-a petrecut cam acum 13 miliarde de ani.
Așadar, apărându-l pe Eminescu de unii detractori ai săi, printre care s-a numărat, în afară de antiromânul Horia Patapievici, eminentul poet Ștefan Augustin Doinaș, am scris un poem-replică la ignominiile lor. Nu-l am acum la îndemână, dar el figurează în volumul Noapte cu privighetori (Editura Eminescu)

Multe alte stări sufletești s-ar mai putea spune. Inclusiv faptul că amețelile mele sunt cauzate de o insuficiență cardiacă, principala cauză a acestor amețeli cronice. Medicii specialiști au declarat că nu am nevoie de un stimulator cardiac, deci să mă obișnuiesc cu toate aceste mizerii trupești, lăsându-mi, după cele 7-8 ore de somn provocat, libertatea de a citi și scrie de dimineața până la prânz. Și, după o scurtă odihnă între orele 13 și 15, să pot citi și scrie, după cum bine se vede.

F.P.: Și dacă ar fi să faceți niște recomandări faceți tinerei generații?

E greu să fac vreo recomandare, deși observ că noii poeți au îmbrăcat rapid, după 1989, costume de second-hand împrumutate mai cu seamă de la poeții englezi și americani. Nu totdeauna de talia unui Edgar Allan Poe. Dacă le-aș recomanda ceva este să-i citească și să-i înțeleagă mai bine pe marii poeți români, precum Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ion Barbu și, mai ales, pe Lucian Blaga. Remarc cu plăcere poeții din generația mea, în frunte cu Ion Horea, regretatul Radu Cârneci și încă activul Aurel Rău de la Cluj, care, pe lângă multiplele sale tălmăciri din lirica universală, publică noi volume de versuri originale. Tot la Cluj-Napoca viețuiește și scrie, în română și franceză, un poet, romancier și eseist de talia lui Horia Bădescu. Cred că mai sunt și alți poeți mai tineri, pe care îi citesc în „România literară", în „Bucureștiul literar și artistic", uneori și în „Flacăra lui Adrian Păunescu", după festivalurile și concursurile organizate anual la Craiova și Bârca, satul său de obârșie.

F.P.: Întorcându-ne la perioada dumneavoastră preferată, când ați fost ambasadorul României la Atena aproape un deceniu, ce ne mai puteți împărtăși din această experiență?

I.B.: Cred că am mai spus că acei 9 ani și 3 luni cât am reprezentat România în Grecia au fost nu doar fertili pentru relațiile româno-elene, dar și pentru activitatea mea de scriitor. Oricum, dacă nu mă trimitea Ceaușescu la Atena, puteam ajunge acasă pe o linie moartă, secundară, administrativă, după cele vreo două „insuccese" artistice, de fapt, într-un fel zicând, succese personale ca filmul Reconstituirea al lui Lucian Pintilie, în 1969, care nu s-ar fi realizat fără aprobarea mea de vicepreședinte al Consiliului de Stat pentru Cultură și Artă, președinte fiind arhitectul Pompiliu Macovei. Apoi, tot un fost președinte, dar și secretar al C.C. al P.C.R., eminentul scriitor nonagenar de azi Dumitru Popescu. Al doilea caz, similar primului, a fost cel cu spectacolul Revizorul de la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra", marea artistă pe care am cunoscut-o mai îndeaproape la „Festivalul Internațional al Tineretului" de la Varșovia, în 1955. Lucia își schimba zilnic coafura, cu acele pălării uriașe, care stârneau interesul publicului participant la diverse manifestări cultural-artistice.

Scandalul cu piesa Revizorul de Gogol, tot în regia lui Lucian Pintilie (decedat recent, el a fost căsătorit cu artista Clody Bertola, recăsătorit cu fiica lui Eugen Ionescu), l-am povestit și a doua oară. Repet doar faptul că în reprezentația care dura aproape 5 ore, la vizionarea obligatorie de care depindea reprezentația spectacolului, madam Maurer a fost stropită de apa din ligheanul în care marele actor Toma Caragiu se spăla pe picioare. Un ațâțător, asiduu contestatar al spectacolului era dramaturgul Aurel Baranga, supărat că Liviu Ciulei refuza să-i regizeze piesele. Ce s-a întâmplat mai departe voi relata după vizita mea în Coreea de Nord.

E dificil să relatez pe scurt această experiență diplomatică, prezentată pe baza unor telegrame trimise la Ministerul Afacerilor Externe, ministru fiind George Macovescu, devenit mai târziu președintele contestat al Uniunii Scriitorilor, după alegerile generale din 1981. Om ambițios, scriitor mediocru, care în noaptea de 21/22 decembrie 1989 a devenit la televiziunea națională un acuzator mizerabil al familiei Ceaușescu, înainte de execuția acestora.

F.P.: Să revenim la Atena...

I.B.: La Atena am scris și publicat mai întâi volumul de versuri Răsărit interior, în 1976, tradus în engleză de colegul Pop-Corniș. Apoi, am ajuns până la Muntele catârilor, pentru care s-a supărat, înțelegându-i deformat sensul, patriarhul Iustin Moisescu, cel cu care mă cunoșteam de la unele manifestări pentru pace, când Preasfinția-Sa era Mitropolitul Moldovei. După o străveche tradiție, ierarhii de la Iași (cu excepția Patriarhului Daniel de azi) deveneau patriarhii Bisericii Ortodoxe Române. Ulterior s-a lămurit că în cartea mea nu era nicio referire la faptul că unii călugări de-acolo puteau fi homosexuali, cum povestea cândva Panait Istrati, aflat pe un vapor ce făcea popas la Salonic, de unde se ajungea la Muntele Athos. Știu că nu-l ai, volumul meu în forma definitivă Ambasador la Sfântul Munte Athos, unde evoc acțiunile mele ca prim diplomat care s-a ocupat de înnoirea numărului de monahi români, cu tineri, cei bătrâni aveau toți o medie de peste 75 de ani. I-am zis inițial volumului roman, ca să nu observe grecii că schiturile românești erau toate amenințate de dorința lor de a acapara toate mănăstirile, adică cea rusească, de la Pantelimon, supranumită Rusiconul, zidită în preajma războiului din 1812, având vreo 2000 de locuri, cu schiturile ei, cea bulgărească și cea georgiană; noi, socotindu-ne urmașii împăraților bizantini (vezi volumul Bizanț după Bizanț de Nicolae Iorga), am socotit că aveam drepturi asupra celor mai multe mănăstiri, dar mulțumindu-ne doar cu cele două schituri, „Lacu" și „Prodromu", acesta având câteva sute de chilii, fiind zidit să-l primească pe regele Carol I, care n-a mai ajuns până la urmă.

F.P.: Așadar care dintre scriitori greci vă plac în mod deosebit?

I.B.: Îmi plac mai mulți dintre ei. La loc de frunte, din punct de vedere sentimental, a fost poetul cipriot Nikos Kranidiotis, care, ca Decan al Corpului Diplomatic, m-a primit și inițiat frățește în noua mea misiune. Lui i-am tradus vreo două volume de versuri. Apoi, firește, m-am simțit atașat, încă de-acasă, de Menelaos Lountemis și Dimos Rendis-Ravanis. Menelaos s-a întors la Atena, în martie 1976, după ce a refuzat să facă cerere de cetățenie, după regulile instaurate de Constantin Caramanlis pentru foștii cetățeni greci plecați în străinătate. El însuși s-a întors în Grecia după vreo zece ani de exil, fiind în relații apropiate cu o frumoasă grecoaică din România, Marina Diamandopoulos, cu care nu s-a căsătorit, din cauza neamurilor sale. Menelaos a refuzat să facă acea cerere de recăpătare a cetățeniei, afirmând. „Cum să fac eu o asemenea cerere, câtă vreme mă consider unul dintre cei mai importanți scriitori greci?" A făcut-o, totuși, în locul său eminentul om politic de stânga Ilias Ilin, președintele partidului de orientare socialistă EDA.

După aceștia, firește m-am bucurat de aprecierea poetei Ioanna Tsatsos și a președintelui Constantin Tsatsos. Când era, imediat după răsturnarea regimului dictatorial al coloneilor, doar Ministrul Culturii, i-a primit pe regretatul coleg Ion Dodu Bălan și pe soția sa Elena cu o curiozitate deosebită, punându-le tot felul de întrebări, de la cele culturale la cele cotidiene – mentalități, mode feminine și multe altele. Pe atunci, doamna Ioanna era geloasă, aflând că viitorul președinte se încurcase cu o secretară tânără și drăcoasă. (râde...)

După ce au ajuns, împăcați, la conducerea Eladei, ei mi-au fost oarecum ocrotitori în noua misiune, ajutându-mă la buna organizare și desfășurare a vizitei Ceaușeștilor, în martie 1976. Prin Constantin Tsatsos, membru al Academiei ateniene, s-a putut obține titlul de membru corespondent străin al Academiei, titlu fără obținerea căruia nu s-ar fi ținut vizita, iar eu aș fi fost rechemat repede la București. Amănunte în volumele mele de evocări.

Prieten mi-a devenit și Ministrul Apărării, Evangelos Averoff-Tosizzas (de origine aromână), a cărui piesă de teatru Întoarcere la Micene a fost pusă în scenă la teatrul „Nottara". La premiera acesteia a participat și el cu soția, întovărășit și de Ministrul Culturii. După acest succes, actorii de la „Nottara" au fost invitați cu spectacolul la Atena, unde au fost prezenți principalii conducători ai Greciei, în frunte cu Constantin Caramanlis, pe care eu l-am numit, într-o evocare publicată într-un volum memorial, „Reîntemeietorul Greciei moderne".

Rămânând în Elada (am un volum de versuri intitulat Ellada, Ellada), pot repeta faptul că, deși după depunerea scrisorilor de acreditare la președintele devenit civil, fostul colonel dictator Ghiorghios Papadopoulos, și întoarcerea lui Caramanlis, s-au schimbat opt guverne, eu fiind obligat protocolar să-i vizitez și să le transmit salutări și urări de succes primilor-miniștri, mi-a rămas și timp să scriu nu numai sutele sau chiar miile de telegrame, reproduse integral sau parțial în cele 6 volume Ambasador la Atena, dar am scris și două piese de teatru: Audiență la consul (în 3 acte), perfecționată la sugestiile marelui dramaturg Horia Lovinescu, pe atunci directorul Teatrului „Nottara", unde s-a și jucat în 1977, cu succes, în regia lui Ion Cojar, prezentată de 3 ori la Televiziune (peliculă distrusă după 1989); iar a doua, Nu pot să dorm, o evocare a revoluției din 1848, în pregătirea ei de la Blaj, în casa lui Timotei Cipariu (marele meu consătean și „părintele filologiei române", cum i s-a mai spus, deschizătorul lucrărilor Academiei Române în vara lui 1867), piesă prezentată la Teatrul Foarte Mic, condus de excelentul scriitor Dinu Săraru, cu premiera în 16 decembrie 1982, când eu abia mă întorsesem din Grecia. Ca o curiozitate, printre interpreți maturi, bine cunoscuți, în rolul lui Aron Pumnul era distribuit studentul la IATC Radu Duda, devenit acum, prin capriciile istoriei, principele Radu.
La Atena am primit în vizite oficiale, în afară de Ceaușești (de două ori), pe președintele Marii Adunări Naționale, pe scriitorul Eugen Jebeleanu, pe ministrul de Externe George Macovescu, pe Ștefan Andrei, pe Gheorghe Pană, primarul Capitalei, pe Dumitru Popescu, ministrul Culturii, pe Ion Dodu Bălan, Dumitru Ghișe, foștii mei colegi de la Cultură. Iar în afara acestor „oficiali", prima persoană care trecea prin Atena era sora lui Nicolae Labiș, Margareta, în drum spre Egipt, unde se afla un logodnic sau doar un admirator al său. Apoi, rând pe rând, aproape toți scriitorii mai importanți, printre care și Domokos Geza, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, fără nicio carte publicată, atunci prieten, apoi, ca președinte al UDMR, un antiromân sadea.

Dintre străini, am asistat la vizitele lui Giscard d'Estaing, Willi Brandt, Iosip Broz Tito și alții.
Dintre multele întâmplări speciale, în afara celor reale din piesa Audiență la consul, am avut și pe aceea cu cântăreața de operă Elena Cernei, care, înhăitată cu un așa-zis milionar, adversar al lui Tito, nu voia să se întoarcă acasă. Am păcălit-o nu știu cum, iar la aeroport i s-a reținut pașaportul. I s-a înapoiat la intervenția Elenei Ceaușescu, care o simpatiza.

F.P.: Păi și ce v-a plăcut atât de mult în modul de viață al grecilor?

I.B.: În modul de viață al grecilor mi-a plăcut în primul rând vitalitatea lor, mândria națională, dragostea de muzică și poezie, pofta lor de viață. Când Mikis Theodorakis și trupa lui anunțau un concert, se umplea marele stadion de marmură din Atena, unde au fost inaugurate Jocurile Olimpice. Dar tipul grecului deplin era eroul lui Nikos Kazantzakis (pe mormântul căruia stă scris: „Nimic nu sper. De nimic nu mă tem. Sunt un om liber!" Să nu uităm că era prietenul cel mai bun al lui Panait Istrati.) din celebrul film Zorba grecul. Iar ca talent și inspirație, îmi apărea din nou Dimos Rendis, care, întors acasă, încă în perioada coloneilor, trăia dintr-un serial radiofonic satiric, amuzant, ajuns la peste 500 de episoade, încasând drahme destule ca să-i poată ajuta pe unii prieteni din România (printre care Fănuș Neagu) și să-i trimită și bani fiului său Mimis, făcut cu o româncă bolnavă, pe atunci student la IATC, regie de film. A scăpat ca prin minune de cutremurul din martie 1977, el aflându-se în seara aceea la Mogoșoaia, invitat al lui Ion Băieșu.

Una din vizitele cele mai importante a fost aceea a marelui scriitor Marin Preda și a soției sale Elena în vara lui 1976 (despre care mă lăuda lui Eugen Simion) și cele repetate ale adversarului său Eugen Barbu cu actrița Marga, adăpostiți în apartamentul atenian al miliardarului Iosif Constantin Drăgan, care controla pe-atunci jumătate din distribuția de gaz metan.

Cam acestea sunt impresiile mele despre Grecia și mândrul ei popor. Înainte de întoarcerea mea definitivă acasă, editura „Krinos" („Crinul") a publicat o antologie din versurile mele, prefațată de Constantin Tsatsos, cu versuri traduse în greacă, începând cu poezia Un ochi de apă verde din ciclul Al zecelea cerc din infern, scris la Auschwitz în 1955. Traducerile sunt semnate de C. Tsatsos, Ioanna Tsatsos, Dimos Rendis Ravanis, Rita Boumi-Papa, Nikos Kranidiotis, Menelaos Lountemis (cele mai multe), Kostas Asimakopoulos (alcătuitorul unei antologii a poeziei române), G. D. Urmuziadis (originar din România), Tatiana Gritsi-Milliex, Kati Sismanoglu, Lambros Ziogas (fostul secretar personal al lui Menelaos Lountemis), George Papaioanis, Panaiotis Tsoutakos, Leandros Vranousis (născut în România), Maria Karayanis (aromâncă, cunoscătoare a limbii române, încă viețuitoare la Atena), Milli Gregou (în casa – o vilă la marginea unui golf – căreia fusese adăpostit, la început, Menelaos, și cu care, înainte de refugiu, nu se căsătorise, spunând că e prea bogată pentru un sărăntoc ca el). Vila aceea am vizitat-o de multe ori împreună cu scriitori români (printre care Ana Blandiana, Romul Munteanu și alții).
Cred că e chiar destul despre Grecia și oamenii săi.

F.P.: Da...e timpul să trecem pe alt meridian. Ce ne puteți spune din întâlnirea pe care ați avut-o în 1971 cu Kim Ir-sen, tatăl lui Kim Jong-il și bunicul lui Kim Jong-un? Credeți că va da roade întâlnirea lui Donald Trump cu Kim Jong-un?

I.B: A fost, pentru mine, o întâlnire istorică, aceea din toamna lui 1971, cu părintele Coreei de Nord, Kim Ir-sen, care (va urma)

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News