ION ILIESCU, lansare "DESTINUL UNUI OM DE STÂNGĂ. AMINTIRI". Pasaje din cartea în care Ion Iliescu își așterne memoriile

Volumul oferă, pentru prima dată de la Revoluție încoace, povestea fascinantă a carierei și a transformării omului politic și intelectualului Ion Iliescu, dintr-un tânăr sedus de utopia comunistă, posesorul unei istorii familiale de luptă dezinteresată pentru idealurile dreptății sociale, într-un critic al regimului comunist care, în timpul și după Revoluția din 22 Decembrie 1989, va conduce drumul României spre democrație și spre integrarea în structurile euro-atlantice.

VEZI ȘI: Dezvăluiri NEAȘTEPTATE făcute de o jurnalistă: Sorin Roșca Stănescu, Sorin Ovidiu Bălan și Ion Cristoiu sunt oamenii care mi-au dat o șansă. Îmi pare rău dacă i-am dezamăgit. Poate cumva AM TRĂDAT

Este istoria unei dezamăgiri personale – cea față de eșecul utopiei comuniste, care a sfârșit într-o dictatură întunecată –, dar și cea a unei salvări prin punerea în serviciul binelui public, al cetățenilor și al interesului național. Este o carte a unor înfrângeri pe care forța morală și intelectuală a omului politic le-a transformat în victorii: împotriva nedreptății, împotriva dictaturii, împotriva scepticismului și a ostilităților de tot soiul. Amintirile lui Ion Iliescu nu sunt un auto-elogiu, ci o rememorare senină, menită să ofere cititorilor mărturia unei vieți puse în serviciul societății, al binelui general, al unor idealuri umaniste.

DC News vă prezintă câteva pasaje din cartea "Destinul unui om de stânga. Amintiri" de Ion Iliescu

Reflecții despre tatăl meu

El a fost pentru mine și pentru întreaga familie un exemplu și un simbol. A avut o viaţă grea, de muncă, dar mai ales de suferinţe. Realitatea l-a obligat să nu privească tot ceea ce li se întâmpla lui, ca simplu muncitor, și celor din jur cu resemnare. Și-a pus întrebări și a căutat răspunsuri. Nu a fost un simplu revoltat și nu a alunecat spre poziţii extreme, anarhiste. Experienţa proprie și a colegilor săi l-a determinat să se apropie de mișcarea muncitorească a vremii, de structuri sindicale și apoi de Partidul Comunist, care apărea atunci, pentru el și pentru alţii, cel mai consecvent în apărarea intereselor muncitorilor, a oamenilor săraci, lipsiţi de protecție. Nu a fost instrumentul altora.

A fost un patriot sincer; de tânăr, în calitate de cercetaș, în faza a doua a Primului Război Mondial, când Ro- mânia a reluat ostilităţile împotriva Germaniei și a aliaţilor săi, atunci când tatăl său, bunicul meu, era prizonier la turci, s-a înscris voluntar și a luptat pe front. I-a fost recunoscută oficial această faptă și a fost recom- pensat cu un loc de casă. A cunoscut viaţa grea a oamenilor simpli, inclusiv a celor din Ca- drilater, după Primul Război Balcanic. De aceea, aderând la Partidul Comunist și participând la Congresul al V-lea, nu a ezitat să-și exprime nedumeririle în legătură cu poziţiile incorecte exprimate în Rezoluţia acelui congres privind problema naţională.

Cu modestie, a recunoscut atunci că nu are pregătirea politică necesară, dar că, trăind printre locuitorii din Cadrilater, atât români, cât și bulgari, turci sau tătari, nu i se par corecte aprecierile din Rezoluţie, care-i trata pe „coloniștii" români ca pe niște ocupanţi – ceea ce i se părea aberant! A primit replici deloc blânde din partea unor reprezentanţi ai conducerii de partid, dar și ai Cominternului, și se pare că a devenit obiectul unor suspiciuni care nu s-au atenuat în timp. Sesizând pericolul fascismului și al mișcării legionare, a încercat să sprijine unirea acţiunii muncitorești, inclusiv a celei din bresle, cu a for- ţelor politice democratice, pentru a pune stavilă acestui pericol.

Din păcate, atât forţele politice, cât și structurile de putere, dominate de un rege fanfaron, Carol al II-lea, au capitulat în faţa extremei drepte și i-au tratat cu suspiciune și ură iraţională pe cei care doreau sincer și sprijineau un front unit antifascist. Și-a afirmat întotdeauna opiniile cu demnitate și a fost apreciat și stimat, de către cei care l-au cunoscut, pentru ţinuta și comportamentul său. Nu a fost un profitor, nici nu avea cum să fie, la modul său de a gândi; îi erau străine preocupările meschine. Crezul politic căruia i-a consacrat întreaga sa viaţă i-a determinat profilul moral, de om dăruit unei cauze, a celor mulţi și neajutoraţi, și nu unor interese conjuncturale. Prin poziţia sa intransigentă se pare că și-a creat adversităţi nu numai în rândul celor pe care în mod firesc îi considera adversari, dar chiar și în rândul unor carieriști avizi de putere și al unor lachei ai acestora, din cadrul propriul lui partid.

Înverșunarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

N-am înţeles înverșunarea lui Gheorghiu-Dej împotriva tătălui meu (ulterior, pe măsura ascensiunii sale, au apărut mai clare trăsăturile de caracter ale lui Dej și năravurile sale de satrap). Am fost pus în situaţia neplăcută să pot face o comparaţie directă între caracterele celor doi. Tata a murit fără să-mi fi dezvăluit ceva din frământările sale provocate de starea conflictuală cu Gheorghiu-Dej. Nu mi-a vorbit niciodată pe cineva de rău. Nu manifesta ranchiună. Își purta necazul în tăcere și căuta să mă ferească de asemenea preocupări. Se pare că nici mamei nu i-a dezvăluit totul, deși ea era parţial informată.

Nu a încercat să mă împiedice atunci când m-am implicat în activităţi politice sau obștești; ba, din contră, m-a încurajat. A ţinut însă întotdeauna să mă îndemne să pun pe primul plan studiul, pregătirea proprie, corectitudinea și decenţa în tot ceea ce întreprind. Mi-a fost, din acest punct de vedere, un exemplu viu. Spre deosebire de el, Gheorghiu-Dej m-a surprins printr-o răbufnire, neașteptată pentru mine, de ranchiună și înverșunare la adresa tatălui meu.

Era la doisprezece ani de la moartea sa, în 1957, când, participând, în calitate de președinte al UASR și secretar al CC al UTM, la Ziua Marinei, în Constanţa, invitat pe bricul Mircea, s-a apropiat de mine, deschizând un „dialog". Era pentru prima oară când mă întâlneam cu el, în doi. După câteva întrebări despre mama, însoţite de aprecieri pozitive, s-a dezlănţuit într-o suită de aprecieri negative, injurioase, la adresa tatălui meu. Am rămas stupefiat. Nu știam ce să cred și cum să reacţionez. De ce avea nevoie de așa ceva? La ce-i folosea o asemenea răbufnire de răutate la adresa unui om care nu mai era în viaţă? (Și față de cine? Față de fiul acestuia!) M-am abţinut să reacţionez cum aș fi fost tentat.

Am putut însă, în sinea mea, să compar două atitudini și comportamente, să fac diferenţa dintre două caractere diametral opuse. Din această compa- raţie am putut aprecia, încă o dată, calităţile tatălui meu, superioritatea sa morală. Totodată, m-am gândit cât de nedreaptă este uneori viaţa, când le dă câștig de cauză unor oameni cu asemenea trăsături de caracter, pătimași, avizi de putere, lipsiţi de scrupule, și câte daune provoacă aceș- tia societăţii când ajung în posturi de comandă! Din nefericire, vedem azi că astfel de lucruri nu sunt doar apanajul totalitarismului, că așa ceva se întâmplă nu numai în condiţiile unor regimuri dictatoriale, ci și în condiţiile unei democraţii imature, când își pot da mâna nonvalorile, carieriștii, oamenii puși pe căpătuială. Parvenitismul le ține multora loc de ideologie.

Eseul „Creaţie şi informaţie"

În 1988 am publicat, în revista România literară, eseul „Creaţie şi informaţie", despre dinamismul progresului tehnico-ştiinţific contemporan, care transformă ştiinţa şi creaţia tehnică în forţe nemijlocite de producţie, ca şi despre capacitatea cunoştinţelor de a se acumula şi multiplica în mod continuu. Textul l-am prezentat redactorului-şef al revistei, George Ivaşcu, profesor universitar, ziarist cu multă experienţă, „făcător de reviste", cum îl apreciau unii, care a fost, o vreme, redactor-şef la Contemporanul și care reuşea, prin prezenţa sa, să anime publicaţiile pe care le-a condus, ceea ce s-a petrecut şi la România literară, după ce a devenit redactorul său şef. Am aşteptat vreo trei săptămâni după ce i-am predat textul, fără să primesc vreun semn din partea lui.

În fine, după trei săptămâni m-a chemat să discutăm şi mi-a spus că a trebuit să prezinte textul la Secţia de presă a CC al PCR şi să ceară avizul pentru apariţie. O primă remarcă a acestora privea lipsa citatelor din Nicolae Ceauşescu (care devenise o marotă; atât în presă, cât şi în apariţii editoriale, indiferent de temă, era obligatorie includerea unor citate din Ceauşescu). El le-a spus să nu-mi ceară aşa ceva, că nu voi accepta. A mai avut câteva mici observaţii, pe care le-am acceptat şi soluţionat pe loc. Apariţia textului în România literară a reţinut atenţia cititorilor şi a fost comentată, inclusiv la Europa Liberă. A fost comentată mai ales o frază: „Astăzi capătă, de aceea, o semnificaţie deosebită celebra frază a lui Francis Bacon: «Ştiinţa înseamnă putere»". Ceea ce nu înseamnă, adăugam eu în paranteză, că şi reciproca ar fi valabilă. Mai ales paranteza a fost reţinută şi comentată!

L-am cunoscut pe Adrian Păunescu

Atunci l-am cunoscut pe Adrian Păunescu, membru al Comisiei de revizie a Comitetului Municipal şi secretar al organizaţiei de bază UTC a tinerilor scriitori din Capitală. El a avut o intervenţie foarte critică, reproşând structurilor municipale şi centrale ale UTC că neglijează problemele cu care se confruntă tinerii scriitori şi organizaţia lor de bază, că aceștia nu au interlocutori, că nu-i sprijină nimeni, nici organizația de tineret, nici instituțiile de stat; că nu au acces la revistele literare, la edituri, care nu editau tinerii autori sau îi editau foarte greu etc. L-am ascultat cu atenţie. În final, i-am reproșat și eu aroganța tonului și a remarcilor adresate unor oameni din activul UTC, unele dintre ele nemeritate, dar i-am promis că mă voi ocupa personal de lămurirea unor probleme pe care le-a ridicat şi că-i voi acorda tot sprijinul.

Ceea ce am şi făcut. L-am invitat imediat la o discuţie. Am acceptat invitaţia lui de a participa la o adunare generală a organizaţiei tinerilor scriitori. În vederea pregătirii acestei adunări, în felul ei, o premieră, m-am întâlnit cu membrii Biroului Organizaţiei de Tineret de la Uniunea Scriitorilor, care avea o componenţă remarcabilă (era o pagină din istoria literaturii române!). Pe lângă Adrian Păunescu, cel mai vocal și mai radical în atitudini (care îl călca permanent pe nervi pe Zaharia Stancu, venerabilul președinte al Uniunii), mai făceau parte din birou Aurel-Dragoş Munteanu, Sânziana Pop, Petru Popescu şi Mihai Ungheanu. Adunarea a fost programată să aibă loc în clădirea Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, fiind invitată să participe şi conducerea Uniunii, în frunte cu Zaharia Stancu. Eu l-am invitat, de asemenea, pe Dumitru Ghişe, care era adjunct la Secţia de Cultură a CC al PCR.

Vizita lui Gorbaciov

Securitatea s-a folosit de un pretext pentru a mă îndepărta din București, pe timpul vizitei lui Gorbaciov din primăvara anului 1987. De ce? N-am înțeles prea bine! Bănuiesc că povestea care circula, cum că „Iliescu ar fi fost coleg la Moscova cu Gorbaciov" să fi stat la baza acstei măsuri. Adevărul este că nu am fost colegi și nu mă cunoscusem cu Gorbaciov înainte de 1990. Se poate verifica, s-a verificat; dar, la noi e valabilă zicala italiană: „Chiar dacă nu e adevărat, sună bine!" Iar Gorbaciov nu venise la București pentru a-l schimba cu cineva pe Ceaușescu. Vizita lui nu a schimbat nimic în modul de a gândi și de a acționa a cuplului Ceaușescu, și nici în rândul celor din jurul lui Ceaușescu.

Bunicul meu

Bunicul era un om liniştit, necaonflictual, bun la suflet, bun vecin, săritor la nevoie, ordonat, gospodar, îngrijit. Nu bea şi nu fuma. Din multe puncte de vedere, cred că i-am moştenit trăsăturile.

Timișoara

Timişoara nu avea, în acei ani, o editură şi nici o revistă de cultură. M-am consultat cu reprezentanţii Uniunii Scriitorilor şi ai mediului universitar şi am întocmit un document în care menţionam că stăm, din acest punct de vedere, mai prost decât comunitatea de români din Banatul sârbesc; la Novi-Sad, după informaţiile noastre, existau şi o editură, şi o revistă de cultură în limba română. Propunerea noastră a fost susţinută de Biroul Judeţean şi a primit şi aprobările necesare la nivel central. Aşa au luat fiinţă Editura Facla de la Timişoara, al cărei prim director a fost Simion Dima, şi revista Orizont, al cărei director a fost numit scriitorul Ion Arieşanu, iar adjunct, poetul Anghel Dumbrăveanu, care era şi secretarul filialei Uniunii Scriitorilor.

Apariţia celor două instituţii a fost benefică pentru Timişoara, pentru viaţa sa intelectuală; a contribuit la animarea climatului spiritual, la stimularea şi valorificarea creaţiei literare şi nu numai, a permis afirmarea unor oameni de talent, pe plan local şi naţional. Aceasta mi-a oferit o deosebită satisfacţie personală, considerându-le printre reuşitele mandatului meu de la Timişoara, pe tărâmul culturii. Trimiterea mea la Timişoara a fost primită, la vremea respectivă, în moduri diferite. Cei mai mulţi au înţeles-o corect, ca expresie a măsurilor impuse de Ceauşescu, de revenire la un spirit cazon în munca de partid şi în activitatea ideologică, în general, de înăbuşire a oricăror comportări mai dezinvolte, mai degajate şi independente, cum era percepută poziţia în reuniunea din iulie 1971, după care m-a şi eliberat din funcţia de secretar cu propaganda al CC al PCR şi m-a trimis, spre „reeducare", la Timişoara.

Unii, din spirit oportunist, şi-au reconsiderat atitudinea faţă de mine, au devenit mai reticenţi, prudenţi, chiar suspicioşi, căutând să mă evite sau, oricum, să evite apariţiile alături de mine. Deşi erau cam încurcaţi, pentru că rămăsesem membru supleant al Comitetului Executiv (ceea ce putea să însemne şi o posibilă revenire). În asemenea momente se arată caracterul oamenilor. În aceste condiţii, poate de înţeles pentru spiritul vremii, dar de neacceptat pentru oamenii cu demnitate, şi în prezenţa unui climat mai tensionat, apărut după măsurile impuse de Ceauşescu în iulie 1971, este cu atât mai mult de apreciat poziţia unor oameni de caracter, care şi-au păstrat demnitatea, nu şi-au schimbat atitudinea faţă de mine. În acest spirit, am apreciat și nu am uitat gestul poetului Adrian Păunescu şi al prietenului meu, medicul chirurg Apostol Turbatu (cu care colaborasem la constituirea organizaţiei studenţeşti în 1956–1957), care, primii, mi-au făcut o vizită la Timişoara, la vreo lună de la instalarea mea. A fost un gest de solidaritate umană şi de prietenie, pe care l-am preţuit ca atare.

Am receptat şi alte semne de simpatie şi solidaritate. Poetul Ion Brad, cu care mă cunoscusem şi colaborasem în activitatea de la tineret şi cu care eram în relaţii amicale, de simpatie reciprocă, pe atunci vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, cum rebotezase Ceaușescu Ministerul Culturii, nu a ezitat să răspundă invitaţiei de a veni la Timişoara şi de a participa împreună la o serie de întâlniri cu reprezentanţi ai unor instituţii de cultură din Timişoara şi din Lugoj. Maestrul Radu Beligan împreună cu dramaturgul Aurel Baranga şi actriţa Marcela Rusu s-au aflat într-o deplasare la Timişoara, prilejuită de un spectacol la Teatrul din Timişoara susţinut de Marcela Rusu. Nu au ezitat să-mi facă o vizită la biroul meu din sediul Comitetului Judeţean, după care am plecat împreună la Lugoj. Am asistat, de asemenea, împreună la spectacolul Marcelei Rusu. Am apreciat asemenea gesturi, de o normalitate pe care unii nu o mai găseau firească, deși ar fi trebuit să fie parte a oricărui comportament uman natural. Nu am făcut nimic pentru a da prilej ca asemenea gesturi să fie răstălmăcite și folosite împotriva unor oameni care-mi erau prieteni, pe care îi respectam și de care eram puternic legat.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News