ÎPS Irineu: Biserica nu este instituţie a statului ca să intre în sondaje

- Înaltpreasfinția voastră, cum ați caracteriza anul 2015 pentru Mitropolia Olteniei în ceea ce privește proiectele pe care le-a avut biserica în această zonă?

- Cu ajutorul lui Dumnezeu aș spune că anul care și-a încheiat fila calendaristică a fost un an bun, în contextul acesta al vieții de zi cu zi și al greutăților pe care le îndurăm și cu toată lumea le știm. În primul rând ne-a ajutat bunul Dumnezeu ca în pacea lui Dumnezeu să putem să rezolvăm lucruri foarte importante. Am dus mai departe proiectele pe care le-am avut și am generat altele noi, pentru că viața este într-o dinamică a ei, nu se oprește...

S-au făcut biserici, s-au terminat biserici, acesta fiind specificul nostru de altfel. Noi ne propunem să facem și spitale, ne propunem să facem și grădinițe, ne propunem să facem chiar și universități, însă trebuie să știm precis: o risipire sau o conversie înspre altceva decât suntem noi pregătiți să facem ar fi foarte grea la ora actuală. De asemenea, trebuie să subliniem că noi nu putem să luăm sarcina statului.

Deci biserica are nevoie de ajutorul credincioșilor și de contribuția credincioșilor care se cumulează în bugetul statului. Bugetul statului nu este format din averea unor oameni, ci este contribuția credincioșilor Bisericii Ortodoxe și a altora. Așadar, nu ne mai imaginăm niciodată că noi dacă primim ceva de la stat primim de gratis sau de pomană. Este tot ceea ce credinciosul nostru a dat acolo potrivit legilor și potrivit dispozițiunilor legale. De aceea subliniez acest lucru ca să se înțeleagă: noi,apărând patrimoniul național, apărăm identitatea națională. Nu putem să avem o istorie cu totul adevărată și credibilă în fața noastră și în fața lumii fără vestigiile istorice. Unii oameni și unele popoare caută aceste vestigii cu sume mari de bani. În țara noastră nu se cheltuiesc atâția bani cât alții cheltuiesc pe nimica toată. Deci noi dacă apărăm și refacem o biserică din lemn din secolul al XVII-lea, al XVIII-lea, din secolul al XIX-lea, dacă reparăm o mănăstire din secolul al XIII-lea, al XIV-lea, al XV-lea, dacă reparăm o icoană, dacă restaurăm o carte, dacă restaurăm ceva, o operă de artă, toate acestea sunt ale poporului nostru. Biserica nu poate fi în afara poporului lui Dumnezeu. Nu există instituția bisericii fără credincioși. Deci această instituție bisericească este formată din cler și credincioși. Dacă noi ne silim, înseamnă că societatea ar trebui să se bucure că mai sunt oameni cu conștiință. Nu neapărat o conștiință strict bisericească, ci este vorba de o conștiință națională, patriotică. Așadar, când vorbim despre această realitate, ne gândim foarte bine la ceea ce noi suntem și ceea ce noi avem ca mesaj și ca mandat în viața noastră. Prin urmare, noi ne bucurăm în acest an că am avut posibilitatea, cu ajutorul credincioșilor, cu ajutorul statului, cu ajutorul atâtor lucruri care s-au strâns așa cum furnicile strâng în mușuroiul lor și cum albinele strâng mierea din toate părțile.

- Cum vedeți această dezbatere pe tema construcției de biserici versus construcția de spitale, de școli etc.?

- Într-o societate multilateral dezvoltată — să folosesc acest cuvânt foarte cunoscut — este imposibil să ai ceva în detrimentul celuilalt. Cum spuneam, bisericile nu sunt întreținute de stat și nici nu sunt finanțate de stat decât atât cât se poate câte un ajutor. De ce oare societatea pune în ecuație biserica cu spitalul și cu școala, câtă vreme școala și spitalul sunt ale statutului și statul trebuie să se îngrijească de ele. Când punem biserica în sondajele acestea, facem o mare greșeală. Biserica nu este instituție a statului ca să intre în sondaje, biserica este instituție divino-umană și nu are legătură de subordonare față de stat. Noi avem autonomia noastră, de aceea vrem ca biserica să nu fie luată în calculul acesta strâmt și foarte dezamăgitor.

- Este luată în calcul din punct de vedere al finanțării...

- Despre ce finanțare vorbim? Dacă noi vorbim despre finanțarea unui spital, păi este finanțare totală. Nu îi dăm doar un ajutor spitalului și îi cerem să se descurce. Cât la sută din acest PIB este dat bisericii? Noi aici, Mitropolia Olteniei, dacă este să luăm în calcul această finanțare, se ridică la câteva miliarde de lei vechi. Atât! Ce putem să spunem în acest moment și în această ecuație despre o finanțare a statului față de biserică câtă vreme toată lumea spune: 'Se dă bisericii!'. Da, evident, dacă se urmărește prin toate canalele să se spună: 'Uite ce a primit biserica, uite ce a făcut biserica!' și să calculeze fiecare cu creionul pe hârtie și să ia în contextul unui spital de nu știu unde. Este ca și când noi, biserica, suntem responsabili că s-au desființat spitalele. Biserica este responsabilă că s-au desființat spitalele? Biserica este responsabilă pentru că acești lideri politici, fie că sunt președinți de consilii județene, fie că sunt miniștri, fie că sunt premieri sau președinți de stat nu se ocupă de acest lucru? Păi de ce nu se ocupă? De ce trebuie neapărat să arătăm cu degetul spre biserică și să scoatem în evidență că ăștia nu își fac datoria? 

- Cum vedeți provocările cărora trebuie să le facă față astăzi statul laic?

- Statul trebuie în primul rând să își facă datoria de stat. N-ar trebui să existe o rețetă și deci nu putem da rețete, pentru că contextul social, politic internațional și național este diferit de la un moment la altul, se pot schimba datele problemelor, pot să apară evenimente noi și așa mai departe. Orice analist se poate contrazice și poate constata el însuși că nu are dreptate datorită evenimentelor care sunt atât de fugace și atât de instabile. Deci nu putem da o rețetă. Nici nu ar trebui să ne implicăm așa de mult. Dar un sfat îl dăm: să aibă în vedere omul, să aibă în vedere dreptul natural al omului, nu artificial, nu dreptul acela care este produs de social sau de sociologie, pentru că sociologia nu are definiția clară a persoanei când vorbim de social, de societate, de sociologie vorbim de o entitate care are sau nu are indivizi. Deci când vorbim de dreptul natural al omului, atunci vorbim despre omul făcut de Dumnezeu și respectul statului trebuie să fie nu numai față de niște indivizi, persoane care fac parte din statul respectiv, ci să se gândească că deasupra statului este Dumnezeu.

Deci Dumnezeu nu se amestecă cu statul, dar statul dacă nu ține cont de Dumnezeu nu ajunge la o finalitate pozitivă, ci întotdeauna este paralel cu ceea ce Dumnezeu învață. Deci a vorbi despre ceva în acest sens este o părere și în al doilea rând o subliniere că în toată activitatea omului și a statului trebuie să ținem cont de contextul în care trăim și acest context este viața. Viața nu o putem schimba, este un dat al lui Dumnezeu și viața nu o putem produce în laboratoare. Viața există și noi trebuie să o realizăm și să o simțim așa cum este dată de Dumnezeu. Așadar, o viață corectă, o viață curată și o viață luminată nu se poate dobândi decât numai în relație cu Dumnezeu. Și lucrul acesta nu îl spun eu că sunt cleric, ci este o realitatea logică și filozofică. Nu există filozofie care să nu vorbească despre cel Atotputernic, cu atât mai mult în contextul actual, în care nu trăim numai ca simple viețuitoare să mâncăm și să bem, ci trăim intelectual, trăim rațional, trăim cu conștiință. Dacă conștiința este, cum spunea J.J.Rousseau, instinct divin, glas nemuritor și ceresc, definiție pe care o găsim în fiecare manual de drept, cu atât mai mult trebuie să ne dăm seama că acest glas nemuritor și ceresc nu este produsul biologicului, că biologicul are dimensiunea lui, ci este un dat ontologic pentru că numai omul are conștiință. Și atunci când vorbim despre darea aceasta cea bună a lui Dumnezeu, ne referim efectiv la amprenta pe care Dumnezeu a lăsat-o în noi, iar această judecată de valoare este efectiv ceea ce Dumnezeu a lăsat din chipul Său în noi. El este în chipul pe care ni l-a dat și în asemănarea la care noi trebuie să ajungem.

- Având în vedere toate acestea, cum ar trebui privite Drepturile omului?

- Drepturile omului și bine au zis cei care le-au alcătuit, ale omului, nu ale patimilor...deci trebuie să facem o deosebire foarte clară: Drepturile omului nu sunt rupte din dreptul natural al omului. De aceea spuneam că nu trebuie să privim dreptul prin prisma sociologicului, ci trebuie să îl privim în identitatea lui, chiar dacă unii azi spun că dreptul natural a fost deja trecut și este expirat. Nu este adevărat. Atâta vreme cât omul există, există și drept natural și există și dreptul lui Dumnezeu. Omul nu s-a creat pe sine, nu a apărut dintr-o întâmplare, nu este produsul hazardului, deci trebuie să ne lămurim asupra acestor lucruri și atunci dacă vorbim de Drepturile omului și vrem să fie apărate și vrem să fie cunoscute de toți și recunoscute, atunci nu îl putem scoate pe Dumnezeu din ecuația aceasta. Dar care este dreptul lui Dumnezeu pentru că El este Cel care ne-a creat?

Cum spuneam, nu ne-am creat noi pe noi! Și dacă Dumnezeu ne-a creat pe noi, de ce oare nu ne referim când privim drepturile noastre în oglinda lui Dumnezeu sau de ce nu Îl vedem pe Dumnezeu oglindit în drepturile noastre? De altfel, Drepturile omului, după originea lor și după forma lor de redactare, sunt din Sfânta Scriptură. Nu au fost luate aceste drepturi dintr-o reflecție filozofică, dintr-o reflecție poetică, ci au fost luate din Sfânta Scriptură. Deci acolo găsim toate drepturile, relațiile cu drepturile din Sfânta Scriptură. Este evident că este o relație de părinte-fiu din Sfânta Scriptură, adică de Tatăl cel Ceresc și de copiii săi. Păi dacă vrem cu adevărat să promovăm aceste drepturi, trebuie să le vedem totuși în acest transcendent, în această putere personală care este Dumnezeu, și dacă vrem într-adevăr ca viața aceasta să fie luminată și conștientă trebuie neapărat să o privim în cel care poate să lumineze și poate să conștientizeze intelectul și rațiunea noastră. Însă când vedem anumite anomalii cum ar fi dreptul unora împotriva celorlalți, dreptul bogaților împotriva celor săraci, dreptul părinților asupra copiilor, dreptul copiilor asupra părinților, nu mai vorbesc de dreptul unora care au diferite patimi, păcate sau, cum am zice noi, slăbiciuni împotriva celor care promovează adevărul, binele, frumosul...

Nu condamnă nimeni pe cineva pentru viața lui personală, pentru că noi nu suntem Dumnezeu și numai Dumnezeu ne judecă pentru patimile noastre, slăbiciunile noastre, dar cum este posibil, vorbind despre raționalitatea drepturilor omului, să iei ca bază o slăbiciune a omului? Întrebare! De ce trebuie să luăm noi ca bază o slăbiciune a omului și să facem din ea un drept recunoscut al bietului om? Nu ne preocupă educația și oamenii mor needucați, nu ne preocupă sărăcia și oamenii mor săraci. Nu există drept al săracului, nu există o dimensiune a cât poți să îl exploatezi pe cel sărac și totuși ne interesează drepturile patimilor! Foarte interesantă această alchimie! Cred că ar trebui să medităm mai mult! Nu vreau să spun și nici nu vreau să fac deloc referire la un om care are asemenea gândire, nu neapărat patimă, pentru că patima este ceva exterior omului, gândul este la baza tuturor contradicțiilor noastre noetice. Dacă noi vrem să gândim un proiect, atunci din minte trebuie să alcătuim planul. Așa și când este vorba să facem ceva pentru noi sufletește sau să ne dăm curs unor instincte. Omul, dacă este cu totul rațional, el trăiește viața biologică fără să fie infestat de biologic. Așadar, aceste instincte care sunt în subconștient, nu le putem lăsa să iasă la suprafață sau să le punem în evidență. Eu gândesc că cei care promovează prea mult aceste idei sau aceste gânduri se expun foarte mult. Pentru că la un moment dat este o revoltă și a celorlalți: Bine, bine, dumneata ești așa cum ești, dar de ce trebuie eu să fiu de acord cu dumneata? Pe de altă parte, nu trebuie să fim agresivi față de ei. 

Citește AICI interviu integral

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News