• Joc cu criptomonede, plecat din Cluj în 1992. Inventatorul trăiește în sărăcie și are sute de procese

Pentru astfel de afaceri nu e neapărat nevoie de Internet. O schemă de îmbogățire în care investiția creștea de opt ori în trei luni, a fost folosită, în Cluj, începând din 1992. Ioan Stoica a lansat firma Caritas, care a rulat circa o treime din banii aflați în circulație la acea vreme în România, promițând că va returna ”deponenților, la trei luni, câștigurile generate de investiții pe care le făcea în secret cu banii acestora. Erau, cum s-ar spune, criptoinvestiții, iar în final deponenții s-au ales cu criptovalută, în sensul că erau atât de cripto, de ascunse, că nu le-a mai văzut nimeni.

Stoica, de fapt, rula o schemă Ponzi, adică o operațiune ce implică plata către investitori a unor profituri deosebit de mari dintr-o afacere ce nu generează venituri, în realitate. Banii primiți de la ”deponenții” din luna curentă erau folosiți pentru a plăti ”dividendele” celor care investiseră cu trei luni înainte. Afacerea putea funcționa doar dacă sumele atrase creșteau de opt ori la fiecare trei luni.

Cum sumele atrase erau tot mai mici, circuitul s-a blocat, iar la faliment firma avea datorii echivalând 450 milioane dolari, o sumă uriașă pentru țara noastră, în 1994. Ioan Stoica a stat doi ani în pușcărie și mai are și azi procese cu păgubașii.  

Zeci de mii de oameni și-au pierdut economiile de-o viață, sute de familii au rămas pe drumuri, după ce și-au vândut casele ca să ”joace”. Reclamele, dar mai ales experiența celor ce câștigaseră la Caritas, îi motivau să riște totul, pentru o îmbogățire rapidă.

Cum e să pierzi niște like-uri pe Facebook?

Speculațiile cu monede virtuale, perfect legale, fără discuție, îmi amintesc, însă, de Caritas, din punct de vedere al riscului.

Spre deosebire de valutele statelor naționale, de banii care au acoperire în marfă, pe care îi poți plasa cu dobândă, sau îi poți schimba pe produse, aceste simboluri digitale pot fi ”încasate”  doar dacă altul este dispus să le cumpere. Intrarea într-un astfel de sistem e ca intrarea într-un club select: dai bani adevărați ca să îți cumperi locul în ”chain”, dar nu poți să faci exitul, să transformi calitatea de membru în bani decât dacă altcineva îl vrea și e dispus să plătească pentru asta. Poate vei găsi pe unul care îți dă de 300 de ori mai mult decât ai dat tu, poate la un moment dat nu vor fi amatori decât la o sutime de preț, ori nu-l ți-l va mai lua nimeni, nici pe gratis.

Nu discut de finanțarea terorismului, sau de spălarea banilor, prin paradisurile virtuale, de care unele state se tem. Nici de poluarea pe care o fac unitățile de stocare a datelor. Ca să extragi aurul și să-l păzești într-un seif de bancă e nevoie de mai puțină energie decât consumă mineritul și seiful electronic. Să admitem că spălarea banilor sau  poluarea mediului  nu îi interesează pe speculatori, fie ei și mari apărători ai planetei, cum e Elon Musk. Însă, ce ar putea să-i doară sunt problemele cu lichidizarea. Cu transformarea leilor virtuali în lei tramvai.

Deși, dacă mă gândesc la câți bani reali are Musk, cred că ar simți prăbușirea prețului Bitcoin mai degrabă ca pe o pagubă virtuală, cum ar fi pentru un om obișnuit să piardă niște like-uri pe Facebook. Iar cum plâng fraierii obișnuiți după casa ori mașina jucată la păcănele am mai văzut.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News