EXCLUSIV  Juridismul ca maladie a justiției. Cazul Gîrbovan și alte situații vecine cu tragedia

Sunt absolvenți care pretind aici că vin de la Yale sau Harvard sau Columbia, dar nu stăpânesc legislația și nici nu apără democratizarea. A fost un profesor de la Iași, cu calificarea maximă tangibilă în România, pe care l-am și salutat pentru efortul de asanare a unui sistem anacronic, dar care s-a blocat devreme.

Consecințele situației se văd cu ochiul liber: stagnarea legislației în soluții fără analog în alte democrații, amânarea necesarei reforme a justiției, instrumentalizarea aparatului justițiar, șirul nesfârșit de nedreptăți și abuzuri. Neîncrederea cvasigenerală și cea mai mare emigrare a cetățenilor dintr-o țară în timp de pace sunt printre efecte.

În acest context, în România apar situații jenante. Deunăzi, un judecător prestigios, Dana Gârbovan, care s-a manifestat cu bune argumente în favoarea înțelegerii sensului legilor și al independenței justiției, este luat la rost de către juriști străini de justiție pentru că a acceptat să fie ministru al justiției! Ca și cum judecătorul nu ar fi cetățean cu drepturi și obligații!

Nu lipsesc situațiile vecine cu tragedia. Ce se poate spune despre copiii smulși din familii, cu forța hotărârii unor instanțe care nu țin cont nici măcar de indiciile integrării familiale, ci invocă articole de lege în disprețul probelor? Și încă nici nu s-a deschis examinării comerțul cu ființe umane, care va fi un capitol extrem de trist!

Sunt însă și situații grotești, de impact larg. Dau aici doar trei exemple

Place sau nu, Ordonanța 13/2017, atât de atacată în mod folcloric, dar neanalizată, nu avea nici o problemă de constituționalitate și de oportunitate juridică, dar a fost oprită sub asaltul "mișcării" unor necunoscători scoși pe străzi. Fără îndoială, prevederile ordonanței, impuse chiar de Curtea Constituțională, vor trebui reluate și aplicate punct cu punct, în cele din urmă.

Amnistia și grațierea, înțelese și ele după ureche și în lipsa pregătirii, trebuiesc date – cel puțin din considerentul că la Centenarul unui stat acestea se dau oriunde în lumea civilizată. România aparține, totuși, acestei lumi.

Dacă scrutăm atent lucrurile, nu putem să nu observăm că în spatele reacției negative la schimbările din justiție stă, de fapt, reducerea de către Parlament a prerogativelor președintelui. Să fim și aici lucizi: schimbarea sistemului de numire a șefilor procuraturii, judecătorilor și ai serviciilor secrete de către o persoană și în interesul acesteia, trebuie făcută și în România actuală, în favoarea selecției de către o instanță publică, în interes public. Un stat nu poate fi democratic cu asemenea arbitrar al desemnărilor. Justiția și serviciile nu sunt pentru a rări din rivalii cuiva.

Nicăieri în statele Uniunii Europene nu se acceptă desemnările unipersonale din România. În Germania, nicio persoană, orice funcție ar avea, nu poate numi singură un judecător la curtea constituțională – acesta fiind atributul Bundestag-ului și Bundesrat-ului. La noi, o persoană face numiri și se vede ce iese.

Cum nu s-a rezolvat corupția cu optici înguste, nu se ajunge la justiție cu abordări retrograde. După ani se va constata din nou că instituțiile au fost stricate pentru a servi cuiva, care a și lăsat în urmă o țară răvășită, la coada celorlalte.

Importanța ocupării adecvate a ministerului justiției s-a acutizat datorită desemnărilor anterioare

La Curtea Constituțională, penultimul președinte nu a fost, ca în alte țări, jurist de prim plan prin cultură și integritate, ci ceea ce s-a văzut în decizii: infirmarea referendumului copleșitor al destituirii, transformarea tacită a președintelui în "șef al statului", în pofida Constituției, trimiterea abuzivă a acestuia la Consiliul European în locul primului ministru, etc.. Au fost procurori generali cu orizont jos – ultimul s-a ocupat în prealabil de dirijarea dosarelor noului președinte. În fruntea Înaltei Curți au fost desemnați judecători astfel încât antepenultimul se angaja să fie credincios instituțiilor de forță, iar penultimul declara că România a greșit semnând convenția europeană a drepturilor omului. Iar aceștia din urmă, din nou ca în nici o altă țară, s-au legat prin protocoale de "cooperare" cu procurorii și serviciile secrete!

Ministrul justiției nu este de invidiat. România de azi are multe legi eronate și reglementări incoerente, o instrumentare de sus a justiției, un oportunism devenit la mulți a doua natură și destui justițiari cu pregătire sumară (vezi, pentru detalii Andrei Marga, Justiția și valorile, Ratio&Revelatio, Oradea, 2018). De aceea, se înșală cei care cred că simpla punere în aplicare a legilor, imparțialitatea procurorilor și independența judecătorilor ar fi suficiente pentru a se ajunge la dreptate. Acestea din urmă există, dar aberațiile nu contenesc.

Lucrurile se complică și ca urmare a unei particularități nefaste: în România actuală, mai mult decât în alte țări, s-a dezvoltat maladia juridismului. Aceasta a și căpătat fețe noi

Prin juridism se înțelege demult o omitere a realităților cărora li se aplică legea: se instalează o lege și se aplică inflexibil, oricare ar fi condițiile vieții. Apostolul Pavel a exprimat situația în două formulări rămase de referință – "Litera omoară, dar spiritul face viu"( Cor., 3,6) și "Cine îl iubește pe altul, acela a împlinit Legea" (Rom., 13,8) – și a pus în mișcare curentul criticii justiției în numele vieții.

Iar Hegel – conștient ca puțini alții de diferența dintre adevărul juridic, adevărul social, adevăr și viața oamenilor – a sondat cel mai profund trecerea de la drept la dreptate și astfel la justiție. În Principiile filosofiei dreptului (1820), celebrul gânditor a exaltat importanța dreptului în societate, dar nu a ezitat să remarce maladiile justiției. L-a interesat mai cu seamă ceea ce numea "formalismul", adică transformarea legii și a procedurii juridice din mijloace ale atingerii dreptății, în scop în sine, "străin" justiției (p.252). Hegel scrie la un moment dat că "nu există nici un temei să admitem că judecătorul jurist ar trebui singur să stabilească faptele în cauză, întrucât lucrul acesta este de competența oricărei culturi generale, nu numai a unei culturi specific juridice". Oricum, în afara preluării sensului legii și al procedurii, de fapt în afara unei culturi și a unor valori, juristul ratează tocmai ceea ce ar fi trebuit să atingă, anume, promovarea dreptății.

În istoria Europei, "formalismul" a declanșat repetate reacții. Literatura secolelor trecute, cu von Kleist, Balzac, Victor Hugo, Dostoievski, Lev Tolstoi este plină de exemple. Unele reacții au urcat la viziuni asupra dreptului, precum la Marx, care a acuzat în dreptul modern voința politică a unui grup social, la Nietzsche, care a acuzat o voință de putere, fie ea și anonimizată, sau la Carl Schmitt, care a acuzat discrepanța dintre pretențiile normative ale dreptului modern și realitatea istorică.

Astăzi, maladia ignorării sensului legii și transformarea pe nesimțite a juristului care mânuiește birocratic articole de lege, în decident al vieții are un nume mai simplu - juridismul (Daniel Loick, Juridismus. Konturen einer kritischen Theorie des Rechts, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017). Juridismul constă în aceea că – prin aplicarea dreptului existent sau prin felul în care se aplică sau prin amândouă – unor cetățeni sau aproape tuturor cetățenilor li se reduc drepturi asigurate de Constituție tocmai sub pretextul legii. Juridism înseamnă practic a restrânge drepturi și libertăți ale cetățenilor în numele luat în deșert al aplicării legii.

În ultimele decenii, juridismul a căpătat o semnificație direct instituțională: el ia forma încercării de controlare de către procurori și judecători a puterii executive și a puterii legislative. În Polonia, Ungaria și Cehia s-a semnalat situația nouă în care s-a intrat și s-a dat startul discuției europene pe această temă. Iar această discuție abia a început.

Multă vreme, celelalte puteri ale statului, mai ales executivul, au controlat justiția. Acum, judiciarul, instrumentat de undeva, vrea să controleze celelalte puteri în numele prost înțeles al independenței justiției. Lucrurile erau inacceptabile înainte, dar nici acum nu sunt în ordine, căci dictatura, fie și mascată, a oricărei puteri este inacceptabilă. Tripartiția efectivă a puterilor, statul pluralist și democratizat până la capăt rămân oricând soluția mai bună.

Deschizând discuția asupra juridismului nu ignor „dilemele" reglementării juridice

De pildă, libertatea de a reglementa a unor actori politici poate deveni instrument al restrângerii libertăților (Habermas) sau duce la „poluarea normei constituționale" prin inflație de prevederi parazitare (Chalvidan). Sau, alt caz, acordarea de drepturi sporite îi face pe cei care se bucură de ele să se întoarcă adesea împotriva celor care le-au votat drepturi noi. Nu ignor nici „paradoxele". De pildă, mulți cetățeni acceptă măsuri ce vin de sus, căci li se par impuse de situație, dar, a doua zi, ei resimt consecințele oprimante ale acelor măsuri și le resping.

În România ultimilor cincisprezece ani, juridismul – în triplă ipostază: ca omitere de către jurist a datelor vieții invocând articole de lege, ca efort al judiciarului de a controla restul puterilor, ca acțiune a președintelui de a controla puterile statului – ia forme mai mult decât grotești. Abuzurile în funcții sunt indicatorul.

Într-o noapte, în 2005, un ministru al justiției a destituit și a desemnat tot ce putea, invocând lupta cu corupția

Ministrul ignora că în justiție, dar și în democrație, contează nu doar scopul, ci și calea pe care se atinge. Iar pretenția stupidă și fără analog în alte țări, "să nu comentăm hotărârile justiției!", a fost împinsă în față cu ajutorul propagandei. Mai târziu, cu un nou pas, unii procurori și judecători au fost împinși să ceară să facă ei legi sau măcar să împiedice adoptarea de către parlament a unor legi.

Mai nou, juridismul este și acolo unde se caută să se adopte reglementări pe căi nelegale. În România, se fac alegeri libere, dar cu numărătoarea militarizată a voturilor. Aici s-au improvizat referendumuri suprapuse cu alte voturi, pentru a abate atenția și a mări controlul. La o analiză responsabilă devine limpede că cele "stabilite" în 26 mai 2016 nu au validitate pentru un stat ce se ia în serios, cum nu au, la drept vorbind, nici deciziile luate în sufragerii, case conspirative sau crame. Nu pe căi șmecherești, ocolind așadar democrația, se asigură legalitatea și statul de drept democratic.

Tot mai mulți cetățeni își dau seama că nu se asumă Constituția, iar frecventa infirmare de către Curtea Constituțională a ilegalităților "oficiale" este probă. Nici nu mai miră că în alte țări, Constituția adoptată după 1990 dă o democrație, măcar în sens larg, în vreme ce în România actuală, a cărei constituție are aceleași opțiuni de bază, s-a ajuns la un autoritarism incult și păgubos.

Și atunci când sunt legi ca oriunde, se recurge la înșelare

Degeaba s-au câștigat alegeri parlamentare, căci, așa cum s-a văzut, se pot desemna repetat prim-miniștri din sfera ocultă și se pot continua practici ale unei justiții injuste și ale deturnării instituțiilor. Juridismul merge mână în mână cu desfigurarea dreptului.

Acum se propune emfatic „resetarea statului"! Trecem peste faptul că cei care pun expresia în gura unui vorbitor îi expun. Căci resetare, cum ne arată dicționarele, înseamnă „a stabili, a selecta sau a configura parametrii de funcționare ai unui sistem tehnic computerizat, conform unei metodologii specifice și în acord cu o anumită opțiune de operare". Or, este plină arhiva ideilor consumate cu tehnicalități care se potrivesc în altă parte, dar nu unui stat. De altfel, este la îndemâna oricui să observe că statul include pluralism al vederilor și valorilor, decizii libere ale persoanelor, alternative de dezvoltare, încât resetarea, adecvată computerului, nu este soluție pentru stat. Decât dacă lichidăm valorile, libertățile, alternativele! Sau dacă privim frustrările, suferințele și nemulțumirile cetățenilor de undeva de pe Marte!

În definitiv, de ce nu se propune "democratizarea statului"? Aceasta ar fi și omagiul cel mai potrivit la aniversarea a treizeci de ani de la cotitura istorică din decembrie 1989

România nu are nevoie de "resetarea statului", cum nu a avut nevoie nimeni, dacă luăm expresia la propriu. Pe meleagurile noastre este nevoie mai întâi de revenirea la Constituție și la prevederea statului de drept democratic. Nu doar la statul de drept, cum se spune obstinat, căci și dictaturile au fost state cu reglementări de drept, fie și revolute, ci la statul de drept democratic!

Dreptul modern și dreptatea sunt legate de o societate a cetățenilor liberi care își asumă interesul public. Juridismul are un pandant social de la început opus: o societate a privilegiilor. Convine sau nu, este de observat că în România actuală se privilegiază mai mult decât în celelalte țări din Europa – prin atribuții ale funcțiilor, imunități, recompense discordante cu prestația, pensii speciale, indemnizații. În ultimii ani, ea alunecă pe nesimțite într-un un fel de feudalism în care funcțiile se tratează ca proprietăți și atrag privilegii. Doar că un feudalism ce nu cunoaște merite, noblețe și onoare!

Or, nici acest feudalism și nici privilegii de un fel nou nu au fost direcția schimbării angajate în 1989. Democrația care se ia în serios nu le tolerează.

Notă - titlul despre Dana Gîrbovan aparține redacției.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News