Jurnalista Iulia Marin povestea ce înseamnă să ai tulburare bipolară: Am lipsit de la muncă trei luni. Boala mea nu se vede, decât dacă-mi intri în casă

„Am ascuns ceva vreme ca sufăr de tulburare bipolara. Adevarul e ca nu ma identificam cu boala. Nici nu credeam in diagnosticul pus de medici. Vedeam cum manifest simptomele, dar depresia era pentru mine “o pasa proasta din care iti revii”. Hipomania - o pasa buna. Antidepresivele - vax albina. Antipsihotice - sa le ia altii.

Zilele astea, am simțit însă ca nu mai pot ascunde. Am acceptat diagnosticul. Intr-un fel, am acceptat o înfrângere. In alt fel, e o mică victorie. De ce scriu asta? Cred ca pentru mine, in primul rând. Pentru ca, de-a lungul acestor ani, oamenii au șușotit in jurul meu. Altii m-au privit cu compasiune. Unii au încercat sa ma ajute si le mulțumesc, altii au fost doar curioși si înțeleg, unii s-au speriat. Ii înțeleg si pe cei din urma, deși zău ca nu mușc.

Mi s-a spus ca, pentru mine, e bine sa ascund. Sa ma ascund. Sa ma fac mică. Sa ma prefac normala. Dar am obosit al dracului de tare. E un consum psihic in a te preface ca ești bine, iar eu am fost mereu experta in așa ceva. Si ma uitam zilele astea la mine si ma gândeam ca as fi putut face atât de multe in ciuda depresiei, dar nu am făcut. Ca viața mea e diferită. Diferită de ce era si diferită de a altora. Ca trebuie sa imi iau pastilele zilnic si ele imi vor scurta viața. Ca am trecut in ultimul an prin “n” schimbări de tratament si toate au venit la pachet cu efecte adverse despre care abia dacă am vorbit cu cineva.

In ultimii trei ani, de când s-a declanșat nenorocirea, nu mai zic. Îngrășare, risc de diabet, dureri in corp, lipsa motivatiei, lipsa plăcerii, tremurături, anxietate sporită, depresie profunda, somnolenta - câteva dintre efectele antipsihoticelor. Anxietate, lipsa poftei de mâncare (sa te îngrași fără sa mănânci, asta e ceva), risc de hipomanie - efectele antidepresivelor. Am încercat de-a lungul vremii, o data (la recomandare medicală), sa renunț la ele si am aterizat, val-vârtej, la spital. Aparent, sunt legată de ele si ele de mine.

Anul trecut, am lipsit de la munca trei luni. Trei luni petrecute in spital. Si am ținut un jurnal in spital, in toiul bolii. Un jurnal de vindecare. Pe care, ma gândesc, îl voi publica intr-o zi. Când am împlinit 29 de ani, nu ma gândeam ca următorii trei imi vor aduce internări si pumni de pastile. Nu ma gândeam ca, in spital, aveam sa iau 12 pastile pe zi. Nu ma gândeam ca aveam sa ma întorc acasă la nimic. Dar așa a fost. Cândva, un om mi-a spus: “Cata vreme nu bagi tigara invers in gura, nu ești nebun”. Am ras. Avea dreptate. Tot in spital, am văzut cum oamenii se ascund, Dumnezeule, ce se mai ascund.

Tentative de suicid trecute la munca drept concediu medical pentru guturai, diagnostice puse doar pentru ca ne e teama ca nu ne mai angajează nimeni si, peste toate, diferențele pe care chiar cei internați le fac intre ei - “Ăla e mai nebun ca mine”. E aproape ilar. Sentimentul ca abia aștepți sa te externezi, sa fii din nou printre oameni si sa fii “normal”. Dar nu ești. Pentru ca tu nu mai ai voința sa faci nimic, te simti ca o carcasa a omului care erai, te târăști pe pământ ca o vietate fără vertebre si speri, doar speri sa nu observe nimeni cum ești si ce ești, speri sa te poți ascunde pana la moarte.

Pentru ca, altminteri, ti se spune, exista consecințe. Când eram studenta, am făcut un interviu cu o fata de la facultate care fusese infectata cu HIV in copilărie. Imi povestea cum copiii din sat o alergau cu pietre. Nu mi s-a întâmplat, dar am simțit si eu nevoia sa ma ascund. Sa ma fac mică. Sa nu mai ocup spațiu. Sa fiu, mama naibii, “normala”. Problema e ca nu cunosc niciun om normal. Asta e una dintre dilemele mele. A doua e ca, dacă toți ne ascundem, e ca si când problema nu exista. Or, doar eu cunosc cel putin zece persoane bipolare. Deci, exista. Sunt printre noi. Printre voi, ma rog.

Si trăiesc străduindu-se sa “para normali”. E prea obositor - pentru mine, cel putin. Si la un moment dat devine obositor si sa vorbești despre asta, si sa primesti compasiune. Pentru ca nu stiu de ce o primesc. Boala mea nu se vede, decât dacă-mi intri in casa. Atunci, iti poți da seama ca ai de-a face cu o persoana depresiva. Uneori, mi-e greu sa fac lucruri elementare, cum ar fi o omleta. Sau sa scriu. Dar toți patim din când in când așa ceva. Diferența e ca eu o pățesc la intervale regulate. Ceas. Boala mea nu se vede nici dacă interacționăm. Nu înseamnă sa fii timid, de pilda. Nici sa fii tăcut - cum sunt uneori. Si am discernământul suficient de ascuțit. Înseamnă, in schimb, sa treci de la trei ore de somn pe noapte la 12 ore de somn pe zi in decurs de doua săptămâni. Înseamnă sa treci de la extaz la agonie. Înseamnă ca starea ti se schimba in așa măsura încât o percepi in corp: fie drept agitație, fie drept paralizie. Înseamnă sa ratezi deadline-uri. Mai înseamnă sa scrii din ce in ce mai prost. Sa nu te pasioneze nimic. Sau, dimpotrivă, sa te entuziasmeze la culme. Sa uiti ce înseamnă sa te pierzi in proces, sa muncești din plăcere.

Înseamnă sa anulezi o întâlnire pentru ca nu te poți ridica din pat sau sa “uiti” sa răspunzi la mesaje pentru ca ai mintea goală. Orice pas mic, cât de mic, devine o stâncă a lui Sisif. Zilele astea, m-am gândit mai mult ca de obicei la ambiție. Ambiția mea, in ultimii ani, a fost una singura: sa “ma vindec”. Si mi-am dat seama, in aceste zile, ca nu ma voi vindeca niciodată. Ca simptomele apar si dispar, dar sunt mereu latente, mereu acolo. Ca, de vreme ce urmez tratament de trei ani, as face bine sa cred. Sa cred in boala asta. De ce scriu? De ce aici? Cred ca e oboseala.

Mai cred ca e si contraexemplul oferit de mama mea. Mama a suferit un sfert din viața ei de semipareză care ii afecta chipul si, din motivul asta, refuza sa mai iasă din casa. Mama suferea pentru ca, atunci când o vedeau, copiii mici incepeau sa plângă. Se speriau. Așa ca mi-am zis mereu ca, orice ar fi, eu nu vreau sa ma ascund la fel ca ea. Totusi, m-am ascuns vreme de trei ani. Trei ani de nevolnicie, de mers pe burta, de supraviețuire. Si, cred, e si asta o mică victorie. O victorie pe care nu am celebrat-o niciodată - ca am reușit, gratie oamenilor din jur, sa imi păstrez slujba. Sa merg înainte. Sa am momente autentice de bucurie. Sa imi triez prieteniile si sa am prieteni mai buni. Sa ma dezvolt emoțional, astfel încât sa pot sa si ofer ceva, nu doar sa cer.

Am participat la proiecte, am cunoscut oameni, am ras mult. De plâns, mai deloc. Am fost, intrucatva, normala in timp ce m-am străduit sa fac toate astea. M-a obsedat, de fapt, o vreme ideea ca “se vede”. Azi, stiu ca nu se vedea nimic, ci doar ce voiam eu sa se vadă. M-am mai gândit ca viața mea s-a încheiat, dar fără anii ăștia trei nu stiu cât m-as fi maturizat. Câte experiențe, poate, as fi ratat. Mi-e dor de mine uneori, de mine cea care visa foarte mult. Intr-un fel sau altul, boala asta mi-a tăiat aripile. Nu mai visez - decât in somn. Nu mai cunosc bucuria de a munci pana târziu in noapte. Nu mai stiu ce înseamnă sa te preocupe un material. Lucrurile astea, ele imi lipsesc cel mai mult. Ele eram eu. Ele, si nu oboseala, sictirul, lehamitea de azi. Dar, mi-am dat seama, voi trai pentru totdeauna cu asta si as face bine sa învăț cum sa o fac. Încă nu stiu cum, imi astern gândurile la cald, așa cum fac adesea. Cum trăim cu depresia? Dar cu hipomania? Credința mea e ca am sa învăț. Am sa învăț si asta. Si am sa revin sa povestesc”, scria Iulia Marin în 2022, pe Facebook.

VEZI ȘI: De ce moartea Iuliei Marin, jurnalista de 32 de ani, este o lecție pentru anumiți preoți - https://www.dcnews.ro/de-ce-moartea-iuliei-marin-jurnalista-de-32-de-ani-este-o-lectie-pentru-anumiti-preoti_912939.html

Ce își dorea de la anul 2023

„Anul 2022 îmi va rămâne în memorie drept unul dintre cei mai tulburați și grei. Un an în care am învățat să trăiesc, în cele din urmă, cu o afecțiune care mi-a marcat trecerea spre maturitate, mi-a știrbit motivația, m-a făcut să regândesc toate lucrurile spre care tânjeam înainte și să-mi spun că niciunul dintre ele nu venea dintr-un loc bun sau nu era bazat pe un fundament corect. Un an în care am continuat să mă caut, la fel ca și în ceilalți câțiva dinaintea lui, sperând că voi putea hackui cumva mecanismele și rotițele care s-au pus în mișcare fără voia mea, o transformare la nivel personal care a continuat să se producă în ultimii ani. A fost un an în care, mai mult ca în ceilalți ani, viața mi-a pus o oglindă în față și m-am văzut în ea speriată, neputincioasă, angajată într-un soi de luptă pentru supraviețuire și atât, din care lipseau toate ingredientele care, cândva, îmi dădeau energia să merg mai departe, să înfrunt obstacole, să lupt cu propria minte.

A fost un an în care am trăit în frică - de boală, în special -, în care am simțit adesea cum îmi transpiră palmele din pricina anxietății, cum depresia face orice lucru bun să pară fără sens. Un an în care am căutat un tratament eficace, o terapie revoluționară, având credința puternică a faptului că oamenii pot și trebuie să se schimbe și, probabil din naivitate, crezând totodată că există un soi de pilulă magică pe care să o pot înghiți și care să-mi redea viața înapoi - fără frică, fără sentimentul lipsei de speranță. Mi-am dorit ca această pilulă să existe, fie ea sub forma unei revelații de ordin spiritual, fie sub forma unei formule chimice îngropate într-un borcan de pastile. Sfârșitul de an îmi aduce constatarea că, deși cele mai bune tratamente funcționează, munca pe care o ducem cu noi înșine nu se termină niciodată. Că fuga de sentimente negative e futilă, că pe undeva dorința de a scăpa de ele, deși firească, nu trebuie să se transforme într-un scop în sine în viața asta. Că goana după și obsesia pentru sănătate psihică trebuie să aibă, la rândul lor, niște limite. Limite în cadrul cărora să accepți că atât se poate, că deși soarta nu ți-a dat cea mai bună mână de cărți, există viață și după un diagnostic cronic, după deznădejde, după depresie, după anxietate, după nebunie, fără ca asta să însemne resemnare. Mă aștept de la 2023 să fie anul în care lupt cu acest sentiment de resemnare pe care îl resimt acut. Mă aștept să fie anul în care îmi voi provoca niște limite, în care îmi voi înfrunta fricile, cel puțin o parte dintre ele, și voi avea o imagine mai clară asupra a ceea ce pot și ce nu pot.

Mă aștept ca anul care vine să îmi aducă, de altfel, o mulțime de provocări. Nu știu dacă am curajul necesar pentru ele. Dacă am învățat ceva din anul 2022, e că răbdarea și efortul susținut sunt esențiale în orice recuperare, că grija față de sine e non-negociabilă, că frica de a nu pierde, frica de eșec, în general, este o frână în calea oricărui fel de progres la nivel personal. Am mai învățat că, deși victimizarea se simte bine uneori, e o capcană - pentru că te ține blocat într-un tipar toxic de milă de sine din care nu poți să te ridici decât scuturându-te de ea, fără să privești în urmă. Am constatat totodată cât de dificilă e schimbarea, cât de grea e cursa către autoactualizare și cum nu se termină niciodată, pentru că tot timpul va fi ceva ce putem face pentru a putea lucra cu noi. Îmi place să cred că am învățat și din greșelile mele de anul ăsta, care nu au fost puține. De fapt, dacă mă gândesc la toți anii din viața mea, anul ăsta, în mod special, a fost marcat de greșeli și de vinovăția, de rușinea care vin la pachet cu ele. Crezusem la un moment dat că m-am împăcat cu mine, dar îmi dau seama că mai e cale lungă până acolo - o cale care, probabil în anul următor, se va desfășura în fața mea și pe care știu că trebuie să o parcurg. Anul 2022 a fost, deci, și despre aceste greșeli, și despre iertare, despre depășirea efectelor generate de aceste greșeli și despre felul în care decid să mă raportez pe viitor la mine însămi.

A fost un an în care emoțiile mele adesea au primat în fața a orice altceva, în care viața mea a decurs după un tipar strict de înăbușire a acestor trăiri, un an în care nu am făcut altceva decât să le strunesc și să le dresez, ca pe niște cai nărăvași, an în care adesea mi-am pierdut concentrarea din pricina lor și în care mi-au scos la iveală slăbiciunile. Un an dominat de emoții precum frica, tristețea sau furia pe care am tot încercat să le extirp din mine, fidelă fiind credinței că, pentru a putea funcționa, trebuie să te simți bine. Apoi, această credință a fost zdruncinată. Zdruncinată de ideea că, dincolo de emoție și de felul în care mă simt, trebuie să fie ceva mai mult - un scop mai înalt decât acela de a mă simți, pur și simplu, bine. Încă învăț, cred, cum să funcționez în ciuda unui soi de nevroze legate de viață care pare că se încăpățânează să nu mă părăsească. Învăț cum să funcționez în ciuda credinței mele că am pierdut în fața vieții, că m-a învins, că tot ce pot să fac este să limitez efectele negative și să trăiesc într-un pătrat izolat, între patru pereți.

Mă aștept ca 2023 să fie, pentru mine, despre motivație și despre această resemnare pe care o simt atât de acut, despre provocarea resemnării. Mă aștept să fie despre formarea unei rutine sănătoase, despre relația cu munca, despre încercarea de a deștepta în mine, dincolo de o convalescență prelungită prea mult, măcar o parte din puterea de altădată, din aspirațiile pe care le aveam. Mai mult decât orice, mă aștept să fie și anul în care mă lămuresc, poate, ce îmi doresc de la viața mea și cum vreau să îmi ating scopurile. Pentru că, după ani de zile în care tot ce mi-am dorit a fost să fi fost sănătoasă, odată ce am început să-mi dau seama că acest deziderat e relativ greu de atins, odată ce primești un diagnostic cronic, am încetat să-mi doresc orice, cu excepția liniștii. Dar era și este o liniște paralizantă, o liniște izvorâtă, cum scriam, din resemnare. O liniște cu iz de abandon, de renunțare, de respingere a vieții care dă în clocot în jurul meu. O liniște toxică, mormântală. Presupun că, atunci când tot ce începi să îți dorești de la viață, e această liniște care te îngroapă, ai nevoie să îți regăsești de ce-urile. Pe care încă nu le-am regăsit.

Pentru că, privind în urmă, am senzația că orice aș fi făcut a fost fie din motivele greșite - vanitate, de pildă -, fie pentru altcineva sau, din când în când, în numele vreunui scop mai înalt decât propria mândrie. Mă aștept, așadar, de la anul care urmează să îmi furnizeze măcar un răspuns la una dintre numeroasele mele întrebări legate de felul în care trăiesc. Și poate că e o așteptare nerezonabilă, dar îmi doresc ca 2023 să nu mai fie atât de mult despre mine. Pentru că una dintre părțile urâte ale oricărui diagnostic, cred, este ispita de a ne retrage în noi, de a deveni mai egoiști, de a nu ne gândi la nimic altceva decât la noi înșine - la sănătatea noastră, viața noastră etc..

Or, eu am făcut asta suficient timp. Aproape patru ani am trăit în această retragere în sine, în egoism, fără ca asta să-mi aducă ceva. Așa că, de la 2023, îmi doresc să ies din capul meu, să îmi reiau legăturile cu lumea înconjurătoare, să sparg carapacea acestui egoism care, probabil, a fost menit să mă protejeze, dar care și-a atins limitele și să îmi pun mai mult energia și timpul în slujba unor cauze mai înalte decât propria persoană. Pentru că, după ani de zile în care am renunțat la orice fel de gând de acest fel, îmi dau seama că am greșit, că aceste impulsuri, pe care le consider sănătoase, îmi aduceau bucurie. Cred în continuare în autodescoperire și într-o doză sănătoasă de egoism, dar nu mai cred în ceea ce eu însămi am făcut, atâția ani - construirea unui soi de pled emoțional confortabil alcătuit din victimizare, vanitate și reproșuri la adresa vieții celei nedrepte, un pled care, în cele din urmă, dacă îți adormi conștiința prea mult, te sufocă. Îmi mai doresc, deci, de la 2023, mai multă înțelepciune, mai multă energie și, poate, un strop de optimism”, scria ea pe Facebook.

Ziarista a fost găsită fără suflare în apartamentul în care locuia din Militari. Cauzele decesului vor fi stabilite de medicii de la Institutul Național de Medicină Legală (INML) în următoarele zile. Iulia Marin ar fi împlinit 33 de ani în 30 aprilie.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News