Jurnalistul și eseistul Dinu Flămând, la 75 de ani: România s-a schimbat mult în bine. O spun cu convingere / video

Episodul XV al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, îl aduce în fața publicului pe scriitorul și traducătorul Dinu Flămând. Poet, eseist, om de radio și traducător, Dinu Flămând este unul dintre numele mari ale literaturii și culturii române din ultimele decenii.  Opera lui este vastă, iar el este traducătorul român al lui Fernando Pessoa, cel care ne-a oferit, între altele, una dintre capodoperele literaturii moderne, Cartea neliniștirii, De asemenea, timp de douăzeci de ani, a fost jurnalist pentru Radio France Internationale, până în 2010, când se întoarce în România și începe să realizeze emisiuni pe teme de actualitate din țară. Este un scriitor cunoscut mai degrabă în afara țării, creațiile sale literare fiind traduse în mai multe limbi și apreciate de criticii străini. Pentru diplomația culturală, Dinu Flămând rămâne un nume de referință în ultimele trei decenii. De ce România finanțează doar marginal activitățile culturale, cum a fost singurătatea unui scriitor în exil și cât a durat bucuria reîntoarcerii în România, dar și amintiri din culisele prieteniei dintre Dinu Flămând și António Lobo Antunes aflăm, în exclusivitate, de la singurul poet român invitat recent la festivalul de poezie Foz de Coa din Portugalia. 

Dinu Flămând a împlinit vârsta de 75 de ani pe 24 iunie 2022.

Literatura, o necesară cercetare sufletească 

Ionuț Vulpescu: – Bună ziua! Avem astăzi la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu invitat un poet, un eseist, un jurnalist și un traducător. Îl avem invitat pe Dinu Flămând. Dinu, mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea!  

Dinu Flămând: – Ionuț, eu îți mulțumesc foarte mult! Îngăduie-mi să remarc de la chiar unor președinți de stat prin Franța, dar e pentru prima dată când sunt intervievat de un ministru, ca dovadă că mai devreme sau mai târziu se întâmplă lucruri uimitoare în viața cuiva. Îți mulțumesc mult că m-ai invitat! 

I.V. – Mulțumesc eu că ai acceptat să avem această discuție, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Am făcut acest podcast – cuvânt din 2006, dar care la noi a venit puțin mai târziu – dintr-o nevoie de a reactualiza dialogul cultural, care mie mi se pare că lipsește în România. Cum zicea cineva, sunt două tipuri de singurătăți: a celor care vorbesc și a celor care nu ascultă. Mi se pare că e un bruiaj atât de mare, încât cred că miza pe cultură, miza pe dialog trebuie pusă din nou în România. Asta e motivul pentru care am lansat acest podcast.  

D.F. – E mult de lucru și te-ai înhămat la ceva care îți face cinste, dar, în același timp, cunoști că ești numai la începutul drumului. Pentru că există o mentalitate păguboasă, pe care am moștenit-o nu știu de unde, și ne tot mândrim cu dialogul intercultural sau dialogul nostru din perioada interbelică, dar cu artiștii de azi puțină lume dialoghează și puțini îi iau în seama. Iar asta se întâmplă în primul rând fiindcă că nu e prețuită cultura, să fim foarte serioși! Nu arunc cu noroi, cu piatră spre clasa politică, deși e prima vizată. Și poate nici spre școală, deși ar fi a doua instituție vizată. Dar, în general, e o anumită mentalitate colectivă  s-a obișnuit cu ideea că în cultură e un spațiu din domeniul loisirului, ceva care te binedispune în weekend, deci este o formă plăcută  de consum, să te distreze, ca un meci de fotbal, o competiție sportivă, ca o ieșire la iarbă verde, ca o pălăvrăgeală între prieteni. Nici vorbă! Este ceva mult mai serios, un domeniul al creației subiective cu care trebuie să intre în corelație în primul rând, după părerea mea, profesorii care predau cultura, literatura în școli. Ei se află în situația de a nu putea să le explice elevilor că au materii: chimie, matematică, fizică, dar când e vorba de literatură, e mai mult decât o disciplină pedagogică sau nu este deloc. Literatura este o inițiere discretă în probleme sufletești. Dacă preoții noștri ar fi mai aproape de oameni, probabil că ar face cam același lucru. O bună parte din suflet este în parohia lor, pe domeniul lor. Dar profesorii de literatură, în primul rând – iar  pe mine mă obsedează acest lucru -  nu știu să le explice elevilor că nu învață poezie sau nu citesc literatură pentru a intra în contact cu istoria literaturii, cu oamenii care au existat în trecut, deși sunt importante și aceste lucruri. Literatura este un mister, scrisul literar este un mister care vorbește despre spaimele și bucuriile esențiale ale omului. Și e o îndrăzneală să te gândești că ai putea să ai un cuvânt în literatură, atâta vreme cât ceea ce scrii este ceva care se întâmplă înainte cuvintelor. E vorba bun început că mi se întâmplă în viață ceva extraordinar! Atâtea interviuri am luat unor miniștri și de emoție. Acesta e cuvântul esențial. Emoțiile noastre sunt înaintea cuvintelor, a disciplinelor și a artelor, în general, înaintea legilor picturii, ale muzicii și așa mai departe. 

Emoția noastră nu are nevoie să se exprime, pentru că o simțim direct. Dar, în același timp, o anumită educație în emoție te învață să înțelegi cine ești și cum te raportezi la lume, și cum intri în empatie și în simpatie cu ceilalți, și care este traseul tău pe pământ, și cum te împaci cu ideea că ești muritor, că nu știi de ce exiști, că nu știi ce e viața, cum te împaci cu ideea că ești o părticică infimă în acest Univers, și cum te împaci cu ideea că a izbucnit alături războiul acesta când toată lumea urlă despre pace și credea că a pus-o în buzunar de câteva decenii bune? Dar iată că nu s-a întâmplat acest lucru și că istoria este foarte scurtă de minte, și se poate repeta, ba chiar mai rău decât a fost. 

I.V. – Deci tu crezi că se predă prost literatură. 

D.F. – Ea nu trebuie predată. Trebuie să ajungi să îl împrietenești pe elev cu spiritul literaturii, cu această evoluție a fanteziei și a întrebărilor, cu forța secreta care există în limbaj, dar nu numai cu literatura, ci și cu spiritul filosofiei; cu tot ceea ce are arta ca limbaj indirect, care încearcă să atingă clapele sensibile ale sufletului, ale identității tale, să provoace întrebările pe care nu îndrăznești să ți le pui, și așa mai departe. 

„Prin metaforă, devii mai inteligent decât dictatura”. De ce cultura nu înseamnă numai informație? 

I.V. – Spui undeva că în momentul în care ai început să traduci – și ai tradus așa, la o primă strigare a catalogului traducerilor tale, Pessoa, Carlos Drummond de Andrade, Neruda, Beckett, Mario Luzi, Montero și lista poate continua. În momentul când ai început să traduci autori esențiali, poetul Dinu Flămând s-a schimbat, n-a mai scris la fel, ceva din poezia lui s-a schimbat. Ce anume? 

D.F. – Am prins mai mult curaj. Renunțasem să scriu pentru că nu se mai putea lupta cu cenzura și mi se părea indecent, în ultimii ani ai ceaușismului, să continui să te bați pentru o metaforă, chiar dacă știam de la Borges că dictatura este mama metaforei. Borges punea în evidență acest paradox că, învățând să mânuiești metafora, devii mai inteligent decât dictatura. Ea te obligă, indirect, să învingi prin metaforă tirania  interdicțiilor. Deci păcălești dictatura. Am pus citatul în cartea despre Bacovia, la început, ca un principiu de conduită, deși ea nu avea tocmai legătura cu conținutul acelui eseu, nu puteam sa îl la nescris după ce îl descoperisem! Dar această luptă permanentă mie mi se părea deja nedemnă de statutul de scriitor și mi se părea deja o pierdere de vreme. Atunci am început să mă ocup mai mult de traduceri și am descoperit universuri extraordinar de bogate. Acest Fernando Pessoa, pentru care, ca să pot să îl citesc și să îl traduc pentru mine, am învățat portugheză, și astfel, mai departe, am tradus și alți poeți din America latină. Am avut atunci noroc că era în România un refugiat din Chile, Omar Lara.   Bietul de el, a murit cu câteva luni în urmă, repatriat, dar își găsise la noi o a doua patrie aici, a învățat limba română, și a tradus mari poeți: pe Ion Barbu, pe Blaga, pe Eminescu, a tradus și  din folclor. Extraordinar! Am avut un noroc nebun cu el! Ne-am împrietenit și am încercat, și am și reușit, să facem o antologie a poeziei latinoamericane, cum nu mai exista în România. Existau deja traduceri din Neruda și alți câțiva. Dar numai cu niște poeme proletcultiste. Era vorba de tovarășii care migraseră din America latină, alungați de dictaturile lor și care s-au refugiat ba pe la Praga, ba pe la Moscova, ba prin România unii dintre ei, dar prin România ajungeau mai mult comuniștii greci.  Și această descoperire prin traducere a fost un îndemn și o încurajare pentru mine spre diversificarea universului meu și a mijloacelor de expresie. În fond, simțeam atunci și mi-am dat seama că prea ne uităm, din generație în generație, numai unii la alții prin locurile pe unde ne adunam. Iar pentru deschiderea spre lume am simțit că trebuia să învăț limbi străine  și să  merg la surse, și să am curiozitatea de a reface pe cont propriu, pe cât posibil, marile culturi. În fond, ce înseamnă asimilarea unei culturi? Nu înseamnă asimilarea unor informații. Aici e un punct pe care aș vrea să îl ating. Luăm totdeauna de la capăt marea cultură, de la sumerieni sau de dinainte, de la Antichitatea chinezească și așa mai departe. Fiecare generație trebuie să parcurgă pe cont propriu marea cultură. Nu înseamnă că te-a hrănit faptul că au asimilat cultura clasică pașoptiștii. Ei au asimilat-o pentru ei, nu pentru tine. Cei care își imaginează că marea cultură este numai informație și iei date așa cum te duci la magazin să iei conserve, și pun semnul de egalitate între consumul de lucruri banale, de zi cu zi, și consumul cultural, ca și cum ar gândi că se perimează conservele de cultură și trebuie să se schimbe repede, iar ele trebuie să dispară de pe raft, că se alterează, să vină altele….aceia se înșală, pentru că nu ajung să se ajute, să se lase ajutați de marea cultură, ca să se împlinească și să înțeleagă locul lor în lume. Eu încerc să spun lucrul acesta cât mai simplu posibil, rezumând pledoaria mea la următoarea idee: dacă vrei să fii un om întreg, chiar trebuie să te duci și să asimilezi, și să parcurgi marile momente ale culturilor majore, și ale propriei tale culturi. Nu ai de ce să îți furi căciula. Nu poți să trișezi cu tine. Dacă ai trișat cu tine, ești un neisprăvit.  

Cultura îmbogățește o biografie, iar poezia te împacă cu „resemnarea că nu mai poți să schimbi nimic în biografia ta” 

I.V. – Spuneai într-un interviu, vorbind despre copilăria ta și despre familia ta, că exista un misticism al lucrurilor, al copilăriei. Crezi că tinerele generații, cei mici de astăzi mai au acces la misticismul acela? 

D.F. – Era un misticism care venea din credințele populare, nu doar creștine. Știm foarte bine că în ritualurile, mai cu seamă în satele din Transilvania și în societățile arhaice, care încă mai existau pe vremea copilăriei mele, lucrurile se amestecau. Erau superstițioși și oamenii maturi nu doar copiii. Aflai de la alți copii că trebuie să îți faci diverse cruci, că trebuie să te păzești de diverse deochiuri, toate compuneau poezia copilăriei. Și ele îmi reamintesc atmosfera de acasă, cea naivitate în care un misticism infantil se amesteca cu mirosul frunzelor și cu gustul dudelor. Ele fac parte din trecutul viu al meu, al nostru. Și, dacă bine observ, la vârsta mea, toți ne aplecăm și ne privim picioarele din ce în ce mai mult. Probabil că este în codul nostru genetic această mișcare de revenire la începuturi, unde intervine din nou literatura. Numai literatura și, mai cu seamă, poezia, te pot împăca cu resemnarea că nu mai poți să schimbi nimic în biografia ta, după cum nu mai regăsești nici candoarea propriului tău trecut. Cu toții trecem prin asta. Cei care nu îndrăznesc să recunoască, sunt cei care sunt lași si nu se duc nici spre cultură, nici spre interioritatea lor aproape niciodată. Dar se poate trăi și cu lașitatea de sine, comod și mediocru. Sunt oamenii care nu au “timp” pentru cultură, ei vor doar să se relaxeze… 

I.V. – Când îți examinezi trecutul, când îți analizezi biografia, e ceva ce ai face altfel din ceea ce ai făcut? Crezi că a fost un moment în viață când ai fi putut alege altfel? 

D.F. – Da, bineînțeles. Am avut atâtea naivități, atâtea limite, și încă le am. În fond, devenim conștienți de limitele noastre, pentru că ni se ascund altele, care se relevă mai târziu. Dacă e să răspund ca la confesional, nu aș zice că regret prea multe lucruri din cele pe care le-am făcut. Am spus „nu” când am simțit că trebuie să spun „nu”, și am spus-o de mai multe ori. 

Mi-am asumat riscul de a lăsa totul și chiar de a începe o nouă viață, de mai multe ori. Și cred că am moștenit de la ai mei o anumită demnitate, o recunosc și mă mândresc cu ea, pentru că îmi aparține și pentru că mi s-a transmis. În fond, copilul face ceea ce vede că fac și părinții lui. Dacă părinții lui sunt drepți, dacă părinții lui muncesc, face și el același lucru. Eu i-am văzut pe ai mei muncind și citind. Erau niște țărani simpli. Iarna citeau. Am început să citesc și eu. Foarte simplu! Tata mergea și ara, și cosea. M-am dus și eu să ar, să cosesc. Dar m-am dus și să învăț alte limbi, și să intru spre zone la care nu avusesem acces, spre filosofie, spre alte arte, să călătoresc, să mă proiectez în lume. Cred că noi, cei din nordul Transilvaniei, totdeauna am avut această nestare, o neliniștire. Am găsit cuvântul pentru Fernando Pessoa. Nu există în limba română, dar a prins foarte bine. O „neliniștire”, care nu înseamnă neliniștea care te copleșește și acționează asupra ta, ci tu din interior îți provoci acea neliniștire, transformând instabilitatea într-o energie care te proiectează înainte. Dar nu  vine atât din nesiguranță, este o proiecție spre ceea ce încă vrei să mai faci, ceea ce probabil că nici nu bănuiești sau nici nu îndrăznești să faci, și totuși reușești să faci, până la urmă.  

Neliniștirea lui Dinu Flămând 

I.V. – Ai găsit o „carte a neliniștirii”, pe care ai tradus-o. Ai tradus șapte volume, ultimul dintre ele chiar zilele astea, Marinarul, de Fernando Pessoa. Care este „cartea neliniștirii” lui Dinu Flămând? Care e cartea unde el a vibrat cel mai mult, de care tu te-ai apropiat în mod intim cel mai puternic?  

D.F. – Sunt multe. Eu nu îi cred pe cei care spun că au o carte care le-a determinat destinul. Cărțile apar în diferite perioade ale vieții tale și, dacă ai norocul să dai peste cărți esențiale, care intră în conexiune epidermică și substanțială cu momentul de atunci al vieții tale, ele te pot influența. Dau un exemplu. Cum am descoperit poezia modernă? În Prundu Bârgăului era o bibliotecă care scăpase de epurările din anii ’53, când se intrase în bibliotecile publice și au fost scoase afară edițiile de până în ’48, și tot ce se credea că este nepotrivit pentru noul regim comunist. Nu vorbesc numai de Nietzsche sau de Cioran, dacă se mai găsea în vreo bibliotecă, ci și de alte cărți. Între cele care scăpaseră de această epurare, era o antologie a poeziei americane, tradusă în ’46 de Margareta Sterian – minunată pictoriță, poetă. Acolo am dat peste un poem de Robert Frost, „Mestecenii”, care povestea, care desfășura pe un fel de text fără rime, cu versurile inegale dar cu multă vervă , tocmai obiceiul copiilor din satul meu, de a îndoi mesteceni. Iată că aceeași era și aventura unui puști, undeva în Montana, Statele Unite, care se cocoța în mesteceni și se legăna cu mesteacănul, iar mesteacănul îl lăsa în vale, pe pământ. Or, asta făceam și noi în sat. Am rămas uluit că a putut să scoată un poem și că a putut să pună această beție a zborului prin spațiu, prins de vârful unui mesteacăn, într-un text. Zic: „Asta este poezia!” Am avut o revelație, o străfulgerare. Cât de puternice sunt cuvintele! După aceea, m-am gândit că iată, de fapt, efectul poeziei este tardiv și nu știi unde se împlinește! Dar e bine să existe, trebuie să existe. Ea există ca un corp de sine stătător, ca un corp ciudat în spațiu, și ajunge din Montana la un puști din Prundu Bârgăului, printr-un hazard al soartei și printr-un noroc care evită topirea acestei cărți de către cenzura comunistă. Incredibil! Asta mi-a dat de gândit. M-a lăsat să intuiesc că există o forță în aceste cuvinte ciudat compuse, care alcătuiesc un poem. Este o energie aparte, care se dovedea ca putea sa îi vorbească și unui necunoscut aflat la mare distanță. De fapt, azi când scrii, nu știi cui te adresezi.  

Fenomenul Echinox și „liberalismul frapant” al lui Ion Iliescu, din anii ’70 

I.V. – L-am pomenit pe Neruda, care ia premiul Nobel în 1971. Și în discursul de recepție al lui spune, undeva spre final, că niciodată „cântecul poeziei nu s-a auzit degeaba”. Întotdeauna e un ecou. Nu știi niciodată unde. Aparent, când te uiți și vezi pandemie, război, crize politice și sociale, ai sentimentul că poezia e discretă, insesizabilă, că nu o mai aude nimeni. Dar ecoul ei rămâne imprevizibil, în copilul care erai, în altcineva neștiut în momentul acela, ceva din ecoul ei se aude. Tu ai făcut facultatea la Cluj, la Babeș-Bolyai și ești membru fondator al Cenaclului Echinox și al revistei. Aș vrea să vorbești un pic, să spui ce a însemnat Echinox în anii aceia, în România. Eu am citit o carte a regretatului Petru Poantă, „Efectul Echinox sau despre echilibru”, o carte din anii 2000. Biblioteca Apostrof a publicat-o. Și acolo este relatată și o întâlnire cu ministrul Tineretului de atunci, care a avut loc la Facultatea de Filologie.  

D.F. – Întâi la Izvorul Mureșului, unde se organizase o tabără de creație.  

I.V. – Un anumit Ion Iliescu. Ai fost la întâlnirea aceea? 

D.F. – Am fost, da. Era un tânăr ministru care venise din China și ne-a vorbit pe șleau despre catastrofa care este revoluția culturală din China. Trebuie să recunoaștem că a fost o surpriză formidabilă! Noi bănuiam că era o catastrofă, dar să vină un ministru să îți confirme… Cred că ne-a simpatizat. În orice caz, eram acolo în tabără câțiva echinoxiști dar și alți studenții din acea generație, de prin alte centre universitare, din Iași, de la Timișoara; și parcă eram neatinși de ideologie. Noi ne uitam spre marea cultură. Era și prima perioadă de dezgheț. Știm foarte bine că Ceaușescu era foarte tânăr și încă nu se fixase bine în schemă. Probabil că ignora ce se întâmpla în cultură. Numai bine că am găsit o fereastră deschisă și am început să zburăm. De fapt, o ușă larg deschisă, pe care am lărgit-o și mai mult. Experiența Echinoxului a fost colosală. În primii ani, am publicat ce am vrut noi. Era la un moment dat să dispărem pentru că am publicat pentru prima dată un text din Heidegger. Nu că erau mari specialiști printre noi în Heidegger, era greu de citit oricând, dar ca să nu fie numai Marx sau Lenin, pe care nici nu îi pomeneam, și într-un spirit de frondă pe care ni-l asumam, dar prin cultură. Nu făceam revoluție în stradă, dar, pe de altă parte, arătam că noi îl citim pe Camus, că noi citim existențialiști, că noi vrem să știm despre filosofia occidentală, să ne reconectam la generația interbelică și așa mai departe. Era un spirit care depășea cu mult cuprinsul materiei din liceu și chiar din facultăți. Eram niște autodidacți care ne luam această libertate, mergeam la marea cultură, cum ne țineau puterile. La un moment dat, profitam la Biblioteca Universitară – căci aveam o oarecare celebritate locală, cu apariția numerelor din Echinox – nouă ni se lăsau cărțile pe masă și ni se scoteau de la așa-zisele rafturi speciale, secrete. Ce cărți erau interzise?  Kierkegaard! Ridicol… În orice caz, ni se dusese buhul că eram niște tineri care stăteau și citeau foarte mult. Iar Petru Poantă asta și spune, că nu ne-au atras falsele revoluții Mai ’68 și nici planuri ambițioase de carieră în sistemul politic. Noi voiam să ne cuplăm la marea cultură. Și o făceam învățând din mers limbi străine și citind cam totul, neavând mentori, profesori. Am fost mai mult  autodidacți. Iar Bernard Shaw zice că autodidactul e cel mai prost profesor. Nu prea aveam de ales! 

I.V. – Mai ’68 era chiar atunci. Întâlnirea la care face referire Petru Poantă e chiar în 1968. Vorbind despre ministrul Tineretului, adică despre Ion Iliescu, spunea: „A avut cu noi o discuție de un liberalism frapant.” Puteai să fii în 1968 așa? 

D.F. – Credeam noi. În orice caz, noi ne luaserăm toate aprobările singuri. Ca dovadă că în primii doi-trei ani, la numele de la Echinox aproape că nici nu s-a umblat. Nici cenzura nu prea umbla. După aceea au început să strângă șurubul și au apărut interdicții de partid cretine și cu scopul de a se reveni la primitivismul obedient din perioada stalinistă.  Știm foarte bine, după Tezele din iunie, ce s-a întâmplat în cultură, cu topirea cărților și așa mai departe. Dar revenirea la jdanovism nu mai era posibilă. Ca dovada că multe cărți rămân din acea perioada, cu toate opreliștile puse de acele teze. 

Târguiala pentru o metaforă  

I.V. – Tu ai plecat în anii ’80 din țară și te-ai întors după Revoluție. De ce ai plecat și de ce te-ai întors? 

D.F. – Pentru că atmosfera devenise irespirabilă și pentru că era o societate schizofrenică, care instituise minciuna la nivel național. Era limpede că niciun profesor nu putea să predea o lecție de etică niciunui copil. Totul era minciună în societatea românească, începând cu ideologia care se propaga de sus în jos, tot marivodajul târguielilor cu cenzura pentru fiecare carte, dacă aveai noroc sa ai un redactor care voia să se bată pentru cartea ta, toate luptele noastre pentru fiecare metaforă, în fond. Totul se târguia. Existau aceste enclave în care scriitorilor li se dădeau câțiva bănuți acolo ca să tacă, să își țină gura, și expedierea în străinătate a scriitorilor mai guralivi, și pedepsirea altora, ca să se mențină dihonia între scriitori și permanenta suspiciune. Păunescu trona, era un profitor prolific. Eu îl iau pe el de exemplu, pentru că existând alături de el te simțeai pur și simplu compromis ca scriitor, compromis din naștere. Nu lipsa lui de demnitate și de moralitate, ci chiar moralitatea lui îi murdărea talentul și ne murdărea pe toți. Poezia lui nu are valoare, fiindcă e falsă motivarea ei. Eu nu mai voiam sa fiu din acel leat. Acel regim a fost un regim castrator pentru toate forțele vii ale României. Iar lucrurile care s-au realizat, totuși, s-au făcut pentru că poporul acesta are o vitalitate nativă și creatoare. Nu poate Partidul Comunist să pretindă că a fost energia acelor ani, pe care unii îi regretă zicând că Ceaușescu a făcut blocuri, metrou, combinate și câte cele. A fost creativitatea nativă și spontană a românilor, care azi pare mai ezitantă, derutată de schimbarea de generații în contextul unei mondializări care și ea se transformă din temelii în zilele noastre. Creativitatea românilor se face din nou simțită în viitorul apropiat și se va împlini mai bine într-o conjunctură mai favorabilă.

„Oare, copiii noștri de 17 ani, mâine, vor trebui să mai ia arma?” 

I.V. – Te-ai întors imediat după Revoluție?  

D.F. – Nu. M-am întors la vreo 10 ani după.  

I.V. – Ai lucrat între timp la Radio France Internationale. După aceea ai venit și ai moderat emisiunea, „Pasul următor”. În România este o problemă cu pașii: Primul pas; Pas cu pas... Pare că suntem într-un dans perpetuu. Care crezi că e pasul următor pentru România, astăzi? 

D.F. – România s-a schimbat mult în bine. O spun cu convingere. Dar, pe de altă parte, ar trebui să se uite puțin la destinul ei în acest context extrem de dramatic. Ar trebui să îl discutăm mai mult noi între noi. Ce credem despre istoria noastră? Cum ne situăm în raport cu Uniunea Europeană? Dacă avem sau nu ambiguități? Cum ne pregătim să ne apărăm, dacă ne apărăm sau nu? Sunt lucruri pe care le lăsăm deoparte deocamdată și avem sentimentul că vor trece de la sine. Or, ceea ce se întâmplă acum în Europa, unde nu credeam că mai putem fi puși în fața unui dictat, cu o nouă modificare de frontiere și cu invazia unei puteri uriașe spre țara din vecinătate, ar trebui să ne dea de gândit. Pasul următor este această discuție despre identitatea noastră, care trebuie redusă cu multă probitate, recunoscând ce am făcut și ce n-am făcut, și ce putem să facem. Iată că necazul i-a sudat, i-a coalizat pe ucraineni, după lungi perioade de  confuzie. S-au dovedit a fi eroi oameni în care nu credeai că există atâta eroism. Nu e totul alb și negru nici acolo, e limpede. Eu nu știu să dau un răspuns despre ce se va întâmpla, ca să revin la întrebare. Pot doar să spun că mă neliniștește extraordinar de mult situația actuală. Și îmi amintesc că bunicul meu a fost în Primul Război, în Galiția, și a venit rănit de acolo, aproape surd. Iar tatăl meu a fost a fost în cel de-al Doilea Război și a căzut la Cotul Donului. S-a întors de acolo cum a putut el, ca să se înroleze pe frontul celălalt, până în Tatra, ca și cum nu i-ar fi fost destul un război. Făcea asta la 17 ani. Oare, copiii noștri de 17 ani mâine vor trebui să mai ia arma? Nu știu. E o întrebare. Dar nu putem să evităm să ne întrebăm.  

I.V. – De ce crezi că într-un sondaj recent, apropo de această întrebare pe care o pui și care poate să nu fie retorică, cei mai mulți care au răspuns au spus că nu ar face lucrul acesta și nu și-ar apăra țara? De unde vine răspunsul acesta? 

părea că ai dreptul al o anumită opinie. Dar la câțiva kilometri de granița noastră de nord mulți au început peste noapte să gândească altcumva. 

I.V. – Și la o distanțare de orice, până la urmă. 

D.F. – Da. Nu poți să știi cum răspunzi când tu ai avut noroc și bomba a căzut pe casa vecinului, și tu ești încă în viață. Ce faci? Te duci la bar? Nu știu.  

D.F. – Cei mai mulți care au răspuns s-au născut în situație de pace absolută. Nu știu ce răspuns îl dau cei care au avut casa distrusă de o bombă. Nu știu. Așa, privind la televizor, s-ar

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News