EXCLUSIV Karlovy Vary 2022: Palmaresul trece, filmele rămân
De multe ori Hitchcock a fost mângâierea noastră, atunci când, dintr-un motiv sau altul, ni s-a părut că cinematograful nu ne-a dăruit ceea ce așteptam. Acel Hitchcock care o consola pe Kim Novak pe platourile lui Vertigo, temătoare că s-ar putea să nu corespundă exigențelor maestrului: "Kim, nu este decât un film".
S-a întâmplat să mai spunem, "nu este decât un festival", oricât de important ar fi el, și să trecem mai departe. Sau, mult mai des, "nu este decât un palmares" și să ne vedem de drum, împăcându-ne cu gândul dreptului la subiectivitate pe care toți îl revendicăm. Nu este, însă,chiar ușor, când constați că nu ești singurul deconcertat de un verdict sau altul, când ai jucat o carte mare pe un film al cărui titlu se afla, de altfel, pe buzele mai tuturor.
Este ceea ce s-a întâmplat și acum, la închiderea acestei ediții, cu filmul America, al lui Ofir Raul Graizer (coproducție Israel, Germania, Cehia) cineast remarcat cu cinci ani în urmă tot aici, cu debutul său, The Cakemaker (distins cu Premiul Juriului ecumenic), Mulți eram gata să jurăm că acum va fi unul dintre marii câștigători.
Îl regăsisem pe artistul israelian cu aripile mult mai larg deschise, cu un film ale cărui articulații minuțios construite, pe capitole, vorbesc, toate, despre prietenia care vine de departe și dragostea ce se ivește când nu te aștepți, despre imposibila lor concurență, despre ceea ce se uită și ceea ce rămâne dintr-un lung drum al mersului împreună.
Echipa actoricească georgiană din filmul O cameră doar pentru mine, cu cele două actrițe premiate, prima și ultima în imagine. (Foto: Servis Festival karlovy Vary)
"Luminos și fragil" - scria Variety, fragil în sensul delicatei sale țesături narative, în a cărei plasă trei personaje, doi bărbați și o femeie înfruntă neprevăzutul numit și destin, cu o supunere al cărei preț este doar bănuit, niciodată rostit. Eli, antrenor de înot stabilit în America, se întoarce în Israelul natal pentru a recupera o moștenire, după moartea tatălui. Întâlnirea cea mai așteptată este cea cu un bun prieten din copilărie, Yotam, pe care îl regăsește om la casa lui, într-un menaj cu o frumoasă etiopiană, proprietara unei mici florării.
Dorința celor doi bărbați de a mai vedea locurile cândva străbătute împreună se încheie dramatic, cu accidentarea gravă a localnicului, condamnat la o lungă paralizie și amnezie. Fără să-și dea seama, așa cum se întâmplă de atâtea ori, apropierea dintre noul venit și iubita bolnavului, doi oameni singuri, nu poate evita tentația scurtei iubiri, retezată de semnele revenirii la viață a celui ce părea condamnat. Stinghereala, remușcarea, renunțarea fără explicații, toate se topesc în strădania tinerei femei de a-și susține bărbatul în fiecare tresărire, respirație.
Cred că am înregistratcu acest film una dintre cele mai frumoase și insolite scene de dragoste, când femeia, încercând să trezească amintirile olfactive ale lui Yotam, îi flutură pe la nas, nu flori, așa cum ne-am fi așteptat, ci mănunchiuri de salvie, pătrunjel, mentă, cu izurile lor de acasă.
Vezi și: Karlovy Vary 2022: Geoffrey Rush: « La 20 de ani, mentorul meu nu m-a învățat cum să devin celebru »…
America, titlu care ar putea să semnifice ireparabila distanță sau, de ce nu, un anumit cinematograf al anilor 60, 70, care avea curajul bunelor sentimente, s-a bucurat de cele mai mari note din partea echipei ad-hoc de critici, convocată în fiecare an de platforma FNE (New Film Europe). Dacă ținem seama de amănuntul selecționării a trei filme ai căror eroi vin din lumea înotului, putem spune că selecția a fost una acvatică și palmaresul - nu e de mirare - unul alunecos.
Globul de cristal, trofeul suprem, a revenit unei regizoare iraniene - stabilite în Canada - Sadaf Foroughi, aflată și ea la al doilea film. Aparține generației care s-a eliberat de sub tutela cinematografului post Kiarostami, a cărui gheară s-a făcut multă vreme simțită. În Summer with Hope fundalul social este extins în zone mai puțin frecventate, aparținând categoriei upper middle class, atinsă de dramele și secrete, de impulsul noilor contacte umane, despre care ne transmit mesaje și eroii, recrutați tot din familia aspiranților la gloria campionilor înotului.
Nu i se poate contesta tinerei autoare o anumită siguranță a decupării profilurilor psihologice, dar, sincer de tot, răsplata ne apare puțin derutantă. În schema amintitei echipe de critici FNE a figurat printre peliculele cu cele mai mici note. Deconcertant a fost și Premiul special al juriului, dobândit de Jonas Trueba (fiul cunoscutului cineast spaniol Fernando Trueba) cu Teneis que venir a verla (Trebuie să vii să vezi), o peliculă ce abia depășește mărimea unui metraj mediu.
L-am cunoscut în selecția din 2019, cu La virgen de Agosto (Fecioara din August), mult mai bine echilibrat decât producția de acum, o grațioasă întâlnire între două cupluri de tineri intelectuali guralivi, pasionați de disecarea firului în patru, pe marginea unor teme ale artei contemporane, în cel mai evident stil Eric Rohmer.
Cadru din minunatul film America
La locul lor - Premiul pentru regie cucerit de cineasta cehă Beata Parkanova pentru filmul Slovo (Cuvântul), despre care am scris, film cumulard, pentru că i-a adus și actorului Martin Finger Premiul de interpretare masculină. Colegele lui întru succes și-au împărțit Premiul de interpretare feminină: Mariam Khundadze și Taki Mumladze, protagonistele filmului georgian A Room of My Own (O cameră doar pentru mine), semnat de Ioseb "Soso" Bliadze, care a convins din nou cu talentul amănuntului realităților cotidiene, într-un Tbilisi mai puțin cunoscut nouă. Spun din nou, pentru că și anul trecut se remarcase cu debutul său, Moartea lui Otar.
Premiul criticii internaționale (Fipresci) și-a atins ținta, dacă asta a vrut, să ne pună pe gânduri. Borders of Love (Granițele iubirii), cu un subiect furnizat de practica mai noului sport erotic, al echangismului (swinging), văzut de Thomasz Winski (Cehia, Polonia), ca o fatală alunecare în dezastru. Chiar și bine ritmate, dramele plictiselii sunt, încă, departe de privilegiul de a conta, cinefilic vorbind.
Un cinefil pe nume Benicio del Toro (Foto: Servis Festival Karlovy Vary)
Dar pentru că a venit vorba de cinefilie, sunt absolut datoare să mă întorc la prezența în festival, ca al doilea mare oaspete de onoare, a lui Benicio del Toro, pe care doar l-am amintit în rândurile trecute. L-am cunoscut demult, la Cannes, când la conferința de presă s-a prezentat "Mă numesc Benicio del Toro și sunt Ernesto Che Guevara", rol pe care, avea să ne mărturisească, l-a pregătit timp de șapte ani. Acum, la Karlovy Vary, actorul american născut în Porto Rico eset cel care m-a determinat ca în agenda întâlnirilor mele festivaliere să inaugurez un capitol nou, pe care l-aș numi, deloc academic, "Am rămas cu gura căscată".
Chiar și lui Karel Och, directorul artistic, nu-i venea să creadă când, la discuțiile ce au urmat proiecției cu Trafic, aducând vorba despre filmele lui Milos Forman pe care bănuia că invitatul le-a văzut, s-a trezit antrenat într-un dialog despre formalistul ceh Alfred Radok (mort în 1976) și al lui Distant Journey, din 1949, demult uitat, despre Marketa Lazarova, filmul cu o temă desprinsă din legendele Evului mediu, al lui Frantisek Vlacil, din 1967.
Cât despre actorii îndrăgiți, printre ei se află și cândva atât de cunoscutul la noi Rudolf Hrusinsky, protagonistul din Incineratorul. Ard de nerăbdare să provoc un actor de al nostru, din generația lui Benicio del Toro (55 de ani), să aduc vorba, așa, în treacăt, despre, să zicem, Marketa Lazarova, să văd ce ochi face. Și când te gândești cât de departe sunt America, Porto Rico...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Citește articolele cu aceleași etichete:
