Klaus Iohannis a trimis la CCR legea pentru modificarea Codului Penal

Vă prezentăm textul integral al sesizării:

Bucureşti, 21 iulie 2021

Domnului VALER DORNEANU
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, formulez următoarea

SESIZARE DE NECONSTITUŢIONALITATE asupra Legii pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal

În data de 2 iulie 2021, Parlamentul a transmis Preşedintelui României, în vederea promulgării, Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (L33/ 2021; Plx. 134/2021). Astfel, prin articolul unic din legea supusă controlului de constituţionalitate, articolul 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal - al cărui titlu marginal devine "Incitarea la violenţă, ură sau discriminare" - prevede: "Art. 369. - Incitarea publicului, prin orice mijloace, la violenţă, ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane sau împotriva unei persoane pe motiv că face parte dintr-o anumită categorie de persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă". Totodată, potrivit menţiunii inserate după partea dispozitivă a legii (în acord cu art. 45 din Legea nr. 24/2000), legea dedusă controlului de constituţionalitate transpune art. 1 alin. (1) lit. a) din Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 328 din 6 decembrie 2008.

Considerăm că, prin conţinutul său normativ, legea dedusă controlului de constituţionalitate contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 20 alin. (2) - prin raportare la art. 7 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi celor ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, pentru motivele prezentate în continuare.

În opinia noastră, soluţia legislativă criticată aduce atingere atât principiului previzibilităţii şi clarităţii normelor, aşa cum acesta îşi găseşte expresia în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi cum a fost dezvoltat într-o bogată jurisprudenţă constituţională cât şi, pe cale de consecinţă, prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.

În jurisprudenţa sa, instanţa constituţională a reţinut că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016; Decizia nr. 392/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017). De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 2/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014; Decizia nr. 392/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017). De asemenea, instanţa constituţională a reţinut că accesibilitatea şi previzibilitatea legii sunt cerinţe ale principiului securităţii raporturilor juridice, constituind garanţii împotriva arbitrariului (Decizia nr. 139/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019).

Claritatea şi previzibilitatea normei trebuie să caracterizeze conţinutul normativ al oricărei legi, însă, în materia dreptului penal substanţial, aceste cerinţe dobândesc conotaţii deosebite, din perspectiva respectării art. 1 din Codul penal, ce consacră legalitatea incriminării, potrivit căruia: "(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni. (2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită".

Din această perspectivă considerăm că, în vederea respectării principiului legalităţii ce guvernează dreptul penal, consacrat chiar în primul articol din Codul penal, dar şi în scopul protejării efective a grupurilor minoritare din România în faţa discursului instigator la ură, violenţă şi discriminare era necesară includerea în mod expres în conţinutul normativ al reglementării a unor criterii în textul ce va incrimina infracţiunea de incitare la violenţă, ură sau discriminare. Numai astfel se va putea realiza o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, pentru a se asigura înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite şi crearea unei practici judiciare neunitare în materie de tragere la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 369 din Codul penal. În aparenţă, inexistenţa oricăror criterii în conţinutul normei de incriminare poate conduce la concluzia că această infracţiune vizează orice fel de criteriu; în realitate, această imprecizie în reglementare lasă loc subiectivismului şi arbitrariului în aplicare. În plus, lipsa de previzibilitate a normei nu permite destinatarului normei o corectă raportare la sfera de aplicare a infracţiunii, ceea ce conduce la insecuritate juridică.

De lege lata, Codul penal prevede în materia individualizării pedepselor la art. 77 litera h): " Următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante: (...) h) săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte". Cu toate acestea, existenţa acestei circumstanţe agravante în legea penală română nu este suficientă pentru îndeplinirea cerinţei de la art. 1 alin. (1) lit. a) din Decizia-cadru 2008/913/JAI, respectiv aceea de a exista un motiv de discriminare. Circumstanţa agravantă este avută în vedere cu ocazia stabilirii sancţiunii penale şi a cuantumului acesteia şi nu poate fi considerată un element constitutiv al unei infracţiuni de sine stătătoare. Pentru a face aplicarea art. 77 lit. h) din Codul penal trebuie ca instanţa de judecată să stabilească mai întâi că sunt îndeplinite condiţiile pentru tragerea la răspundere penală pentru un mesaj public rasist sau xenofob, reţinerea circumstanţei agravante fiind relevantă într-o etapă ulterioară, cea a individualizării sancţiunii penale.

Din perspectiva realizării obligaţiei de transpunere în legislaţia internă primară a Deciziei-cadru 2008/913/JAI, necesitatea includerii în conţinutul normativ al art. 369 din Codul penal a raţiunilor pe baza cărora sunt protejate anumite categorii de persoane sau un membru al unei categorii de persoane face cu atât mai necesară, în opinia noastră, existenţa unor criterii explicite. Decizia-cadru 2008/913/JAI a apărut din nevoia de a face sigură pedepsirea în toate statele membre ale UE a faptelor de rasism şi xenofobie prin sancţiuni proporţionale, eficiente şi disuasive, care să poată genera inclusiv extrădarea sau remiterea făptuitorului către alte state unde aceştia ar putea fi acuzaţi. O astfel de abordare prezintă avantajul că este coerentă la nivel european, înlătură riscul de evitare a tragerii la răspundere a făptuitorilor pe motive de lipsă a dublei incriminări şi întăreşte cooperarea judiciară dintre statele membre ale Uniunii Europene. În plus, acestea din urmă pot oricând să stabilească măsuri care să depăşească nivelul minimal impus de Uniunea Europeană.

În opinia noastră, obiectivul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Decizia-cadru 2008/913/JAI, transpus prin legea criticată, este întocmai să asigure faptul că statele membre adoptă măsurile necesare pentru a sancţiona cu pedepse penale proporţionale, eficace şi disuasive săvârşirea cu intenţie a faptei ca atare de instigare publică la violenţă împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine naţională sau etnică. Din această perspectivă, transpunerea în legislaţia internă a articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Decizia-cadru 2008/913/JAI - ce prevede ca autorul instigării publice la violenţă să aibă un motiv de discriminare - ar fi presupus cel puţin diferenţierea infracţiunilor rasiste şi xenofobe de alte infracţiuni, aşa cum ar impune transpunerea actului european menţionat.

Or, prin absenţa oricăror criterii din cele la care face referire actul european a cărui transpunere se urmăreşte - respectiv: criterii de rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine naţională sau etnică - noile prevederi ale art. 369 din Codul penal dobândesc un caracter general, vag, lipsit de claritate şi previzibilitate.

În contextul în care Decizia-cadru 2008/913/JAI subliniază necesitatea unei aproprieri sporite a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre, precum şi pe aceea de a depăşi obstacolele din calea cooperării judiciare eficiente, care sunt în principal generate de divergenţa abordărilor juridice în statele membre, considerăm că norma criticată, deşi are un caracter general şi în consecinţă o arie mare de acoperire, în absenţa oricăror criterii, nu reprezintă o dispoziţie legală clară şi cuprinzătoare, în sensul cerut de actul european, fiind susceptibilă de a genera în practica organelor judiciare interpretări diferite şi de a da naştere la impredictibilitate, soluţii neunitare ori reacţii diferite ale autorităţilor publice însărcinate cu combaterea fenomenului infracţional motivat de ură. Corelativ, cetăţenii vor întâmpina dificultăţi în interpretarea şi înţelegerea normei, cu consecinţe pe planul adaptării propriei conduite.

În acest sens, prin Decizia nr. 392/2017 anterior menţionată, Curtea Constituţională a observat că, în comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor către o politică a Uniunii Europene în materie penală, în materia asigurării punerii în aplicare eficace a politicilor Uniunii Europene prin intermediul dreptului penal, claritatea şi previzibilitatea normei de incriminare sunt cu atât mai importante cu cât "anchetele şi sancţiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetăţenilor şi au un efect stigmatizant". (Decizia nr. 392/2017, considerentele 43 şi 44).

Necesitatea includerii unor criterii în conţinutul normativ al art. 369 din Codul penal este subliniată şi prin Raportul privind România al Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) din cadrul Consiliului Europei (al cincilea ciclu de monitorizare) adoptat pe 3 aprilie 2019 şi publicat în data de 5 iunie 2019.

Astfel, în cadrul unei analize asupra actualului cadru normativ, ECRI reţine: "2. Articolul 369 din Codul Penal încriminează incitarea la ură sau discriminare, prin orice mijloace, împotriva unei categorii de indivizi, cu pedepse prin amenzi, sau cu închisoare de până la trei ani. Aria de aplicare a acestei prevederi este limitată la protejarea numai unui grup de persoane şi nu include actele îndreptate împotriva unui singur individ, aşa cum s-a recomandat în RPG nr. 7 indice 18. De asemenea, nu se face referire la incitarea la violenţă şi nu se menţionează niciun fel de temei. Autorităţile au afirmat că această prevedere trebuie citită împreună cu articolul 77 (h) din Codul Penal, conform căruia trebuie considerată circumstanţă agravantă dacă o infracţiune este comisă pe motiv de - între altele - rasa unei persoane naţionalitate, etnicitate, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie politică, origine socială şi alte motive similare (indice 21 din RPG nr 7). ECRI notează totuşi că lipsesc motivele originii naţionale, culorii, cetăţeniei şi identităţii de gen şi recomandă includerea explicită a acestora. (...) 4. ECRI recomandă modificarea Codului Penal în sensul includerii următoarelor elemente: infracţiunile de incitare la violenţă şi insultă publică şi defăimarea de natură rasistă. Infracţiunile de incitare la ură şi discriminare trebuie aplicate atât grupurilor cât şi indivizilor, după cum se recomandă în RPG nr 7 indice 18 a. Motivele naţionalităţii, culorii, cetăţeniei şi identităţii de gen trebuie de asemenea incluse în toate prevederile relevante, inclusiv ca circumstanţe agravante".

Faţă de cele de mai sus, considerăm că respectarea principiului constituţional al clarităţii şi previzibilităţii normei, inclusiv din perspectiva unei transpuneri adecvate a articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Decizia-cadru 2008/913/JAI, ar fi impus înscrierea în conţinutul normativ al art. 369 din Codul penal cel puţin a criteriilor ce ţin de rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine naţională sau etnică. Nimic nu ar fi împiedicat legiuitorul ca, pe lângă aceste criterii minimale să includă şi altele. Argumentul potrivit căruia în redactarea adoptată de Parlament norma are un caracter suficient de general încât să acopere orice criteriu, inclusiv pe cele vizate de actul european menţionat nu poate fi primit, întrucât, în opinia noastră, în generalitatea sa, norma rămâne una rigidă, ce nu are un element constitutiv distinct şi, în acest mod, nu răspunde scopului demersului legislativ. De principiu, legea trebuie să se caracterizeze prin supleţe în reglementare. Flexibilitatea normei, capacitatea ei de a ocroti, prin maniera de redactare, o paletă cât mai largă de valori sociale, este un deziderat şi un obiectiv pe care legiuitorul trebuie să îl aibă permanent în atenţie. Însă, acesta nu trebuie să devină un scop în sine şi, prin maxima generalitate a redactării, să se îndepărteze de la scopul imediat urmărit prin nevoia de reglementare. Din această perspectivă, formularea propusă prin norma criticată, prin maxima ei generalitate, nu numai că nu permite distingerea infracţiunilor ce sancţionează rasismul şi xenofobia de alte fapte care au ca motiv ura, dar creează şi insecuritate juridică prin faptul că atât cetăţenii, cât şi autorităţile însărcinate cu combaterea acestui tip de fenomen infracţional sunt liberi să aplice, în realitate, propriul cod de valori.

În forma dedusă controlului Curţii Constituţionale, actul normativ adoptat nu respectă nici cerinţele legale privind integrarea sa în ansamblul legislaţiei şi corelarea cu tratatele internaţionale la care România este parte. Faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, apreciem că legea criticată conţine dispoziţii neconcordante cu reglementările art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prevederi ce trebuie însă aplicate cu prioritate. Astfel, potrivit art. 7 paragraful 1 din CEDO: "1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional şi internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii".

Cu privire la necesitatea îndeplinirii acestui standard european, prin Decizia nr. 405/2016, Curtea Constituţională, reţinând că cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu principiul clarităţii şi previzibilităţii legii au fost înglobate de instanţa de contencios constituţional în propria jurisprudenţă, a stabilit că:

"45. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (...). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (...).46. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil".

Faţă de cele de mai sus, apreciem că legea criticată este contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, deoarece încalcă principiul securităţii juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la statul de drept şi la respectarea Constituţiei şi a legilor, soluţiei instituite de legiuitorul constituant la art. 20 alin. (2) prin raportare la art. 7 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi prevederilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.

În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteţi sesizarea de neconstituţionalitate şi să constataţi că Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal este neconstituţională.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
KLAUS-WERNER IOHANNIS

Departamentul Comunicare Publică

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News