EXCLUSIV  La 150 de ani de la dispariţia lui Charles Baudelaire, el continuă să ne provoace

Omul care a integrat muzicalitatea în versurile şi în frazele sale ete celebrat în întreaga lume.

În timp ce simboliştii, parnasienii, decadenţii şi tinerii literaţi îşi aveau rădăcinile în opera autorului volumului Spleen de Paris, Baudelaire era criticat pentru frumuseţea mefistofelică a versurilor sale. În 1857, Les Fleurs du Mal au atras anatema asupra acestui “poet blestemat”. Era atunci un original de 36 de ani, necunoscut încă marelui public, renumit însă în seraiul poetic mai ales pentru fizicul său “bizar”, sau cum îl numeau fraţii Goncourt într-un portret vitriolant, “o toaletă de ghilotină”.

Acest prinţ al norilor exilat pe pământ, ca şi vestitul său Albatros, era considerat de criticul Ferdinand Brunetière “un exemplu de dezmăţ şi imoralitate”. Opera sa a fost cenzurată, poeziile lui fiind apreciate drept un ultragiu faţă de morala publică şi de bunele moravuri.

Abia în 1949, poemele sale lascive au fost reabilitate şi opera sa spălată de “ruşine”. Baudelaire însă murise cu 82 de ani înaintea acestei reevaluări.

Un volum Fleurs du mal din 1911 

Copil al umbrelor, marcat de versurile lui Byron, de demonii lui Charles Nodier şi de romantismul negru al lui Poe, Baudelaire a dat naştere unei opere în care se întreţes “ura” cu “tandreţea”, inspiraţia şi deziluziile. O operă în care spleenul, tentaţia căderii pe care le atribuia figurii Răului stăteau alături de încercările de ridicare la ceruri, departe de această viaţă pe care o califica drept “un spital în care fiecare bolnav doreşte să schimbe patul” şi în care numai Paradisurile artificiale îi puteau potoli setea de un altundeva.

Bântuit de paradox, poetul va încerca tot timpul o reunire a contrariilor: între clipă şi eternitate, ca în A une charogne (Unui cadavru), între frumos şi urât ca în Le Désespoir de la vieille (Disperarea bătrânei), între bine şi rău.

Baudelaire n-a ascuns niciodată în poemele sale suferinţa de a trăi. O durere, un spleen pe care le împărtăşea, de altfel, cu fidelul său urmaş, Lautréamont. Îmblânzit de vin şi de beţie “pentru a nu simţi înfiorătoarea greutate a timpului care apasă umerii”, cea care schimbă “aurul în fier/ şi paradisul în infern”, Răul devine un remediu în căutarea Binelui.

Fotografie de Felix Nadar

Poetul caută permanent momentul trecător, pe cât de adevărat şi de puternic, pe atât de viu şi de crud. Frumosul devine bizar, universul este o cameră a “ecourilor”, un vas al “senzaţiilor”, ultimul templu al poetului desemnat drept traducător al unui “limbaj al florilor şi al lucrurilor mute”, în care există într-o sinestezie profundă “parfumuri, culori şi sunete”.

Femeia este în centrul operei lui Baudelaire. Trup senzual şi obiect al dorinţei, dar şi creatură lubrică şi monstruoasă, ea încarnează un univers în care dragostea şi moartea sunt mereu înfrăţite. Este Şarpele care dansează, este Invitaţia la călătorie, reprezintă frumuseţea lascivă, sălbatică şi familiară, asemănătoare “marilor sfincşi” ca în poemul Les Chats (Pisicile)…

Şi, de la un capăt la altul al operei, Revolta, căutarea absolutului, sfâşiată între dorinţa de a crede şi neputinţa de a o face. Iar Timpul este un leitmotiv. Acest “zeu sinistru, înfricoşător, impasibil” este Duşmanul.

La 150 de ani de la moartea sa, poetul rafinat al Florilor răului (Fleurs du mal) continuă să ne încânte. Acest dandy până în vârful unghiilor, în continuă căutare de bani şi de dragoste, care a ştiut să construiască o operă dintr-o vagabondare haotică prin lume, scandalos, provocator găseşte şi astăzi un ecou melancolic în sufletele cititorilor săi, care, şi acum, rămân fraţii săi atât se asemănători, cum îi numea într-un celebru poem, Au lecteur.

De altfel, opera lui a deschis calea poeziei moderne, prin capacitatea de a traduce în vers impactul transformărilor urbane, al inovaţiilor tehnologice şi al mutaţiilor industriale asupra omului. 

Comemorarea unui secol şi jumătate de la dispariţia lui Charles Baudelaire a prilejuit anul acesta o suită de evenimente în Franţa, de la o expoziţie deschisă în luna ianuarie la Muzeul Vieţii Romantice din Paris la celebrarea prin muzică a acestui poet care credea îm nuzicalitatea cuvintelor şi a frazelor de către Léo Ferré, Serge Gainsbourg, Mylène Farmer şi Jean-Louis Murat, care au pus pe note L'albatros, Le serpent qui danse, L'horloge et Réversibilité.

Léo Ferré şi urmaşul lui, Jean-Louis Murat s-au aplecat cu respect asupra faimoaselor flori maladive care au făcut scandal la apariţia lor. Dar, cel mai aproape de spiritul creatorului Florilor Răului sunt Serge Gainsbourg, şi el un “artist blestemat”, şi Mylène Farmer, poeta libertină, care au creat melodii adecvate versurilor celui care proclama: “Diavolul ţine firele care ne pun în mişcare”.

Grupul rap Tandem i-a dedicat un  un număr on line şi Deen Burbigo cântă les Fleurs du Mal.

La Musée d’Orsay, opera lui Baudelaire, şi mai ales Florile Răului sunt celebrate prin conferinţe, ce vor avea loc în luna octombrie, în care versurile sunt puse faţă în faţă cu ilustrarea volumelor lui de poezie de către artişti la fel de celebri ca poetul, de la  Cézanne la Munch, Manet, Guys,  Rops sau Matisse.

Splendoarea când strălucitoare, când tenebroasă a Florilor Răului n-a fost cizelată dintr-odată de inspiraţia poetului. Trimis la 18 ani într-un tur al lumii, pus apoi sub tutelă din prudenţă de către familie, acest dandy instabil, intelectual rafinat şi-a trait, fără un ban, amorurile cu modelele pictorilor, cum au fost Jeanne Duval sau Apollonie Sabatier, cărora le dedica, anonim, cele mai frumoase poeme.

Critic de artă, i-a luat apărarea lui Delacroix, pictorul pe care, în 1844 îl portretiza ca pe un erou al teatrului romantic, cu privire ironică şi jabou de mătase albă, sau lui Balzac.

Viaţa este uneori nedreaptă, dar şi moartea poate fi aşa. Baudelaire a fost înmormântat în acelaşi cavou cu mama şi cu tatăl său vitreg la Cimitirul Montparnasse. Pe stela funerară este evocat generalul Aupick în 11 rânduri. Văduva sa beneficiază de 8 rânduri, printre meritele ei apărând însă naşterea unui poet.

Charles Baudelaire, portretizat de Georges Antoine Rochegrosse

Înghesuit între cei doi, aşa cum a fost în toată perioada tinereţii sale, Baudelaire este menţionat în trei rânduri, având ca singur merit pe cel de a fi fiul vitreg al generalului.

„E ora să vă-mbătați! Pentru a nu mai fi sclavii martirizați ai Timpului, îmbătați-vă; îmbătați-vă fără încetare! Cu vin, cu poezie sau cu virtute, după cum vă e placul”, scrie Octavian Soviani, unul dintre excelenţii traducători ai lui Baudelaire.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News