EXCLUSIV  La 20 de ani de la plecarea în ceruri a Maicii Teresa, cea care a reuşit numai prin iubire să creeze o oază a Speranţei

Beatificată în 2003, Maica Teresa a fost canonizată de Papa Francisc la 4 martie 2016 în faţa a peste 120.000 de credincioşi strânşi în Piaţa Sfântul Petru din Roma.

Pe una dintre străzile din Calcutta, la numărul 54A, se află o placă simplă: Maica Teresa. Acolo se află Casa-mamă a Misionarelor Carităţii, în care a trăit “cea mai puternică femeie din lume”, după cum a caracterizat-o Secretarul General al Naţiunilor Unite. Drept moştenire a lăsat sariuri albe cu lizieră albastră, o cruce, un sac de pânză, o umbrelă, o pereche de sandale şi un pulover de lână albastră pentru iarnă, dar mai ales, o imensă operă de caritate.

Prinţesa Diana şi Maica Tereza

Aproape 3.500 de surori, răspândite în peste 400 de centre de pe cinci continente, îi urmează menirea. “Dacă există săraci pe Lună, vom merge şi noi acolo” a declarat ea, cu aceeaşi credinţă ca a apostolului Pavel pentru care “iubirea scuză totul, crede totul, speră totul şi îndură totul”.

Într-un secol de lacrimi şi sânge, de totalitarisme şi tulburări războinice, Maica Teresa şi-a imprimat chipul ei ridat şi surâsul maliţios, bunătatea luminoasă şi sentimentul arzător pentru pace. Ca şi bolnavii şi muribunzii asupra cărora s-a aplecat adesea, cea căreia i se spunea Sfânta din Calcutta descoperă epoca noastră şi îi conferă o rază de speranţă.

Maica Teresa primind Medalia Libertăţii de la Preşedintele SUA, Ronald Regan, având-o alături pe Nancy Regan

Numele ei era Agnès Gonxha Bojaxhiu. Se născuse la 27 august 1910 la Skopje, aflat atunci în Albania. Părinţii ei, agricultori, i-au educat cu stricteţe atât pe ea, cât şi pe cele două surori şi pe fratele ei. La 18 ani, în 28 noiembrie 1928, tânăra a intrat în Ordinul Notre-Dame de Lorette, la Rathfarnham, în Irlanda. Nu se va întoarce în Albania decât după aproape 60 de ani, în 14 august 1989 pentru a căuta mormintele familiei sale. Înainte de asta, dictatura comunistă îi refuzase viza de intrare în ţară la moartea mamei sale.

Tânăra soră Agnes – nume care i s-a dat în ordinul religios, a fost trimisă în India, unde timp de aproape 20 de ani le-a învăţat geografia pe tinerele din castele superioare care frecventau Colegiul Sfânta Maria din Calcutta.

La Conferirea Premiului Magna Charta Universitarium, la Bologna

A reuşit să deschidă toate uşile şi inimile

Totul a căpătat un alt sens în 10 septembrie 1946, “ziua inspiraţiei”. Agnès Bojaxhiu călătorea cu trenul. Mizeria era peste tot, înspăimântătoare. La vârsta de 36 de ani, cât avea atunci, a simţit dorinţa de neoprit de a se consacra îngrijirii “celor mai săraci dintre săraci”.

Întoarsă la Calcutta, Sora Agnes i-a cerut arhiepiscopului autorizaţia de a părăsi congregaţia. Acesta a refuzat-o, dar a sfătuit-o să vorbească cu stareţa ei, care a acceptat sub rezerva autorizării papale. Permisiunea i-a fost dată abia în 8 august 1948.

Călugăriţa, îmbrăcată într-un sari alb bordat cu albastru, s-a lansat într-o adevărată aventură. Şi-a schimbat numele, în onoarea sfintei franceze numite “mica” Teresa a Copilului Iisus, şi-a fondat o congregaţie, Surorile Misionare ale Carităţii, ordin dedicat Inimii Imaculate a Mariei.

După un stagiu intensiv de trei luni la Medical Sisters din Patna, a descoperit o bătrână aruncată de fiul ei într-o pubelă. Primul ei gest de caritate. La 21 decembrie 1948, Maica Teresa a obţinut permisiunea de a deschide prima ei şcoală într-o periferie a Calcuttei. Nu existau pereţi albi văruiţi, ci o grădină publică pentru copiii abandonaţi, pentru care igiena era mai importantă decât alfabetul. Acesta a fost începutul unei îndelungate cruciade.

“Ceea ce contează nu este să faci mult, ci să ai pui multă dragoste în ceea ce faci”, spunea Maica Teresa, surorilor Ordinului său.

Nu erau de ajuns şcolile şi dispensarele. Într-o noapte de iunie a anului 1952, Maica Teresa a găsit o femeie care agoniza pe trotuarul inundat de muson, cu degetele mâncate de şobolani. Toate spitalele şi călugăriţele la care încercase să ajungă o refuzaseră. În zori, femeia s-a stins în braţele Maicii Teresa.

Cu inima plină de revoltă, aceasta s-a dus la Primăria din Calcutta a cerut un local pentru muribunzii fără acoperiş. A insistat, a argumentat, a implorat. I s-a dat, în cartierul hindus, o parte a anexei Templului lui Kali, zeiţa morţii şi patroana oraşului Calcutta. Aici a înfiinţat Casa Inimii Pure, în care dorea să-şi sfârşească şi ea zilele. În fiecare dimineaţă, poliţia îi aducea acolo pe cei care nu muriseră noaptea pe stradă. “Au trăit ca nişte animale, să moară ca nişte fiinţe omeneşti”, spunea Maica Teresa care îi primea şi avea grijă de sufletele lor.

În jurul Calcuttei trăiau peste 50.000 de leproşi. Pentru îngrijirea lor, Maica Teresa a primit ajutoare în personal şi în bani din multe locuri. Binefăcătorii îi dădeau ambulanţe. Ea le transforma în clinici mobile care stăbăteau regulat zonele ocupate de ei. A realizat o Casă a Păcii în care familiile leproşilor învăţau o meserie şi copiii lor mergeau la şcoală. Fiecare descoperea o oarecare demnitate umană, indiferent de rasă sau de religie.

“Lucrează dragostea mea pentru Dumnezeu. Munca noastră nu este altceva decât dragostea pentru Dumnezeu. Îl iubesc printr-o acţiune vie, activă servindu-i pe cei mai săraci dintre săraci”, mărturisea Maica Teresa.

La dorinţa Papei Paul al VI-lea, în 1968, Maica Teresa deschide o Casă de Caritate la Roma şi altele în America Latină. Vor urma noi aşezăminte în marile oraşe din Australia şi Statele Unite. Opera ei se întindea peste tot în lume, unde exista sărăcie, dar mai ales în zonele de conflict, în ţările ostile misionariatului, cum erau cele comuniste. În Yemen, unde s-a ocupat de leprozeriile din deşert, va primi numele de Maica fără frontiere, în Beirut va salva copii spitalizaţi de sub tirul artileriei, în Bophal va ajuta victimele catastrofei ecologice, produsă în urma unei explozii chimice înfiorătoare care a ars un oraş întreg. În 1985 deschide primul adăpost la New York pentru bolnavii de SIDA.

În pofida suferinţei fizice şi psihice şi a sărăciei în care a trăit, Maica Teresa a apărat toată viaţa realitatea fericirii terestre, ce poate fi obţinută prin simplitate. Ea a rezumat într-una dintre ultimele scrieri, Un drum foarte simplu (1995), cinci precepte menite să asigure adevărata fericire pe pământ: "Fructul tăcerii este rugăciunea. Fructul rugăciunii este credinţa. Fructul credinţei este dragostea. Fructul dragostei este slujirea celuilalt. Fructul slujirii este pacea". Acuzată adesea că a transformat sărăcia în mit, Maica Teresa făcea o distincţie clară între sărăcia liber aleasă de monah, care este un semn, şi mizeria impusă, pe care o definea ca "rezultat al refuzului nostru de a împărţi bogăţia. Dumnezeu n-a creat sărăcia, el ne-a creat pe noi, oamenii".

Noua ei congregaţie a luat fiinţă oficial în 7 octombrie 1950, cu 12 adepte. Celor trei jurăminte religioase tradiţionale, de sărăcie, de castitate şi de ascultare, li se adăuga un al patrulea: acela de a se consacra acestor “cei mai săraci dintre săraci” în exclusivitate şi fără a accepta nicio recompensă materială.

Din Calcutta, congregaţia s-a extins rapid în alte oraşe ale Indiei. Primele fundaţii din afara Indiei au apărut în 1965, la Caracas şi Barquisimeto în Venezuela.

Albano şi Romina Power, alături de Maica Teresa

În martie 1963, un iezuit originar din Australia, Fratele Andrei, misionar la Calcutta, a înfiinţat ramura masculină a Misionarelor Carităţii. Un ordin masculin inspirat de o călugăriţă este extrem de rar!

Cele mai importante personalităţi ale acestei lumi i-au decernat Maicii Teresa toate premiile imaginabile.

Fără încetare, aceasta fonda, recruta, aducea alinare, călătorea în Europa sau în America pentru a-i convinge pe cei puternici că “trebuie să facă şi ei ceva”. A reuşit să zguduie indiferenţa, a forţat privirile să se plece asupra oceanului de mizerie în care ea înota cu disperare.

Să amintim în primul rând Premiul Internaţional Ioan al XXIII-lea pentru Pace, pe care l-a primit din mâinile Papei Paul al VI-lea în 1971. Au urmat Premiul indian Patna, Premiul Bunul Samaritean, Premiul Pandit-Nehru (1972), Premiul Templeton (1973), premiile Albert-Schweitzer (1975), Balzan şi nu în ultimul rând, Premiul Nobel pentru Pace în 1979. Primirea acestuia din urmă i-a oferit prilejul de a aminti la Oslo că “poporul n-are nevoie de milă, ci de respect” şi de a anula tradiţionalul banchet, ceea ce a adus o sumă de 7.000 de dolari în beneficiul celor săraci.

Preşedintele Comitetului Nobel, John Sannes, înmânând Maicii Teresa Diploma şi Medalia Premiului Nobel pentru Pace

În Discursul său, Maica Teresa a uimit asistenţa. După ce a împărţit textul, ea le-a cerut celor prezenţi să recite celebra rugăciune atribuită Sfântului Francisc din Assisi: Doamne, fă din mine un instrument al păcii Tale…Evident a vorbit “în numele celor înfometaţi, al celor goi, al celor fără adăpost, al infirmilor, orbilor, leproşilor, tuturor acelor oameni care nu se simt doriţi, iubiţi, îngrijiţi şi care sunt respinşi de societate”, afirmând: “Cel mai mare distrugător al păcii astăzi este crima comisă împotriva copilului inocent care urmează să se nască”. 

Invitată de zeci de ori la congresele misionarilor, ea a vorbit, în 1980, în faţa Sinodului Episcopilor de la Roma: “Eu înlocuiesc aici persoanele respinse de societate, leproşii, muribunzii, marginalizaţii (…) Vă aduc dragostea lor. Voi, episcopii, vă iubiţi preoţii. Sunteţi căsătoriţi cu diocezele voastre. Cei săraci sunt copiii voştri”.

Toţi cei care au cunoscut-o au fost răvăşiţi de personalitatea ce se ascundea în spatele siluetei fragile şi al mersului încovoiat.

“Moartea nu este altceva decât întoarcerea acasă, în casa Tatălui”, afirma ea.

Începând din 1965, odată cu creşterea numărului vocaţiilor, noi aşezăminte sunt create în întreaga lume. În 1986, ea va merge în Cuba, iar în anul următor, în Uniunea Sovietică. Mai târziu, după 1990, când Cortina de Fier ce separa Europa în două va cădea, ea şi-a îndreptat privirea către ţările ex-comuniste, cum ar fi Iugoslavia, ţara pe care o părăsise în urmă cu 50 de ani, dar şi România. A fost calificată ca "sfântă mediatică", pentru că stăpânea la perfecţie arta comunicării şi a învăţat să se servească de mass-media pentru servirea propriei cauze. "Am făcut un contract cu Iisus, povestea ea cu umor la sfârşitul vieţii, ca de fiecare dată când cineva îmi face o fotografie, aceasta să servească la mântuirea unui suflet din Purgatoriu... Astfel o să se golească repede!"

Dragostea pentru toţi copiii lumii

O viaţă pentru alţii  

Recunoaşterea activităţii ei în slujba binelui umanităţii se materializează în diverse distincţii. Devine Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi de pe glob. În 1962, India îi acordă deja amintita medalie Padma Shri, apoi, Premiul Jawaharla Nehru pentru Dialog Internaţional (1972) şi, în 1980, Medalia Bahrat Ratna, cea mai înaltă distincţie civilă a ţării.

SUA o onorează cu Premiul Kennedy pentru Bunul Samaritean, cu Medalia Libertăţii, cea mai prestigioasă din ţară, iar Universitatea din Washington creează special pentru ea titlul de Doctor al Omenirii. În 1978 primeşte Premiul Balzan pentru umanitate, pace şi fraternitate. În 1979 i se acordă Premiul Nobel pentru Pace, pe care îl acceptă "în numele celor săraci". Discursul pe care l-a pronunţat cu ocazia decernării prestigiosului premiu, la Oslo, a rămas o referinţă a genului. După ce şi-a făcut semnul crucii pe buze şi a invitat cât se poate de firesc publicul să se roage la Dumnezeu, ea s-a lansat într-o diatribă împotriva lumii occidentale în care sunt permise libertatea moravurilor şi avortul. A fost distinsă şi cu Premiul Mama tuturor mamelor.

Mai presus de toate iubirea

A avut relaţii excelente cu Indira Ghandi, primul-ministru al Indiei, dar şi cu Lady Diana.

După ce l-a întâlnit pentru ultima dată pe Papa Ioan Paul al II-lea, Maica Teresa s-a întors la Calcutta pentru ultimele săptămâni de viaţă.

La 5 septembrie 1997 a părăsit această lume. Guvernul Indiei i-a organizat funeralii oficiale. Mormântul ei de la Casa Misionarelor Carităţii a devenit curând loc de pelerinaj şi rugăciune, fiind frecventat de oameni de toate religiile şi din toate straturile sociale. La mai puţin de doi ani de la moartea ei, Papa Ioan Paul al II-lea, în prezenţa unui impresionant număr de credincioşi, în Piaţa Sfântul Petru, a permis deschiderea dosarului de canonizare, iar la 20 decembrie 2002 a aprobat decretele privind virtuţile sale eroice şi miracolele. Maica Teresa spunea adesea: "Chiar dacă nu avem prea mult de oferit, putem totuşi să dăruim întotdeauna bucuria unei inimi îndrăgostite de Dumnezeu". Maica Teresa a fost declarată "fericită" la 19 octombrie 2003.

O mistică, între Orient şi Occident

Viaţa şi opera Maicii Teresa sunt o dovadă a nevoii de a iubi, a măreţiei şi demnităţii fiecărui om, a valorii fiecărui lucru, oricât de mic, făcut cu credinţă şi dragoste. Există însă o latură eroică a acestei femei, care n-a fost relevată decât după moartea ei: trăirea unui sentiment dureros, profund de a fi separată de Dumnezeu, chiar respinsă de El, însoţit de o dorinţă mereu mai intensă de a-I primi dragostea. Ea a numit această experienţă, în scrisorile către duhovnicii săi, "noaptea dureroasă" a sufletului, care a început odată cu munca în slujba săracilor. Experienţa o clasează, după preceptele teologice, în lumea celor aleşi de divinitate şi a constituit unul dintre argumentele canonizării.

Înţelegerea importanţei activităţii ei căpătase dimensiuni însă în urma difuzării, în 1969, la BBC, a documentarului Something Beautiful for God de Malcolm Muggeridge şi a volumului cu acelaşi titlu apărut în 1971. În acelaşi timp, Maica Teresa a primit şi onorurile ierarhiei Bisericii Catolice. Papa Paul al VI-lea i-a atribuit Premiul Ioan XXIII pentru pace, în 1971, iar cinci mai târziu va fi distinsă cu Premiul Pacem in Terris.

Îngerul din Calcutta

Ca orice imensă personalitate a fost adulată şi controversată. A fost acuzată că se foloseşte de mediatizarea activităţii sale pentru obţinerea de bani, deşi anularea banchetului de la primirea Premiului Nobel şi suma aferentă distincţiei au fost donate săracilor din Calcutta. Unii dintre jurnaliştii occidentali au acuzat-o de antifeminism din cauza opiniilor ei privind avortul. I s-au reproşat greşelile politice, din cauza relaţiilor cu dictatorul haitian Duvalier, care i-a acordat Legiunea de Onoare, şi a sumelor primite de la escrocul american Charles Keating sau a condiţiilor rudimentare în care acorda îngrijiri bolnavilor şi care nu corespundeau standardelor occidentale.

Dar, la 20 de ani de la moarte sa, Maica Teresa este considerată încă una dintre figurile marcante ale secolului al XX-lea. Micuţa călugăriţă înveşmântată în sari alb cu bandă albastră a dezvăluit lumii întregi marea mizerie a bidonvilurilor din Calcutta, a încercat să trezească conştiinţa universală a timpului său.

În volumul "Mirosul Indiei", cunoscutul scriitor şi scenarist Pier Paolo Pasolini descrie într-un reportaj incendiar momentele care l-au marcat în călătoria făcută în India împreună cu romancierii Elsa Morante şi Alberto Moravia, afirmând: "Un occidental care merge în India are totul şi nu dă nimic. India, în schimb, nu are nimic, dar în realitate dă totul. Ea e cea care a dat-o pe Madre Teresa". Pasolini o aseamănă prin blândeţea figurii cu Sfânta Anna a lui Michelangelo, "liniştită şi liniştitoare".

În afara documentarului de la BBC, un film regizat de Kevin Connor, Maica Teresa: în numele săracilor lui Dumnezeu, cu Geraldine Chaplin în rolul principal, şi un serial italian de televiziune, în care Maica Teresa este încarnată de Olivia Hussey şi care a fost apoi adaptat pentru marele ecran reconstituie viaţa şi opera exemplare ale acestui simbol al iubirii de oameni. Într-un interviu acordat cu prilejul premierei filmului, Geraldine Chaplin mărturisea că a fost atât de impregnată de rol încât a trăit senzaţia că se identifică cu Maica Teresa. A început să dăruiască elegantele haine pe care le avea şi timp de câţiva ani a avut sentimentul că nu mai poate trăi în hotelurile elegante, că stilul ei de viaţă îi jigneşte pe cei din jur.

Celebrul coregraf Maurice Béjart a creat un impresionant balet, cu Compania M, formată din dansatori din întreaga lume, intitulat Maica Teresa şi copiii lumii, pe muzică indiană mixată cu Bach, Mozart şi rock, iar numărul biografiilor ei nu încetează să crească.

Madre Teresa a luptat, a suferit, s-a rugat, şi-a deschis inima pentru toţi şi a reuşit numai prin iubire să creeze o oază a Speranţei, traversând această lume cu micile sale arme: simplitatea, generozitatea şi iubirea.

Pe urmele paşilor Îngerului din Calcutta

"Prin sânge sunt albaneză. Prin cetăţenie, indiană. Prin religie, sunt călugăriţă catolică. Prin chemarea mea, aparţin întregii lumi. Iar în ceea ce priveşte sufletul meu, îi aparţine în întregime Inimii lui Christos."

Prin puterea credinţei a putut să-i vadă pe toţi oamenii cu ochii supranaturali şi, astfel, să-i iubească. În ciuda muncii dure şi a unei vieţi ascetice, faţa ei iradia întotdeauna bucurie şi pace. Ea a fost un semn al iubirii de Dumnezeu în lumea de azi, fiind considerată de mulţi o adevărată sfântă.

Am avut fericita ocazie să o pot întâlni, în 1991, graţie ÎPS Dr. Arhiepiscopul Ioan Robu, la Catedrala Sfântul Iosif, pe Maica Teresa şi să realizez un interviu cu ea. Un chip de neuitat. O mână de om, de 1,51 metri, adusă de spate şi plină de ridurile vârstei, îmbrăcată ca o indiancă sărmană, cu un sari alb tivit cu albastru. Privirea şi atingerea ei m-au făcut să simt că iradiază o forţă extraordinară. Atunci când mi-a făcut semn s-o urmez, am trăit senzaţia că ochii ei pătrund până în adâncul sufletului. La sfârşitul întâlnirii aveam impresia că în faţa mea se află un înger care m-a atins cu aripa sa. Poate de aceea este supranumită "Îngerul din Calcutta". Motoul său era: "Nu îngădui niciodată ca cineva cu care te întâlneşti să nu plece mai fericit după întâlnirea cu tine". Să iubeşti şi să împarţi. Să dăruieşti până când doare. Aşa se definea această femeie mică de statură, cu o credinţă solidă ca o stâncă, numită Maica Teresa, care, de-a lungul întregii ei vieţi, a proclamat infinita dragoste pentru "cei mai săraci dintre săraci".

În 1990, Maica Teresa ajungea în România, impresionată de suferinţa poporului nostru şi mai ales de situaţia copiilor. Iată mai jos câteva fragmente din interviul acordat atunci în exclusivitate:

De ce comunitatea religioasă înfiinţată de dumneavoastră se numeşte Misionarele Carităţii?

Pentru că Dumnezeu este iubire. Aceste misionare trebuie să trăiască şi să propovăduiască dragostea pentru Dumnezeu tuturor oamenilor – credincioşilor şi necredincioşilor – cu deosebire celor mai săraci dintre săraci. Pe aceştia îi căutăm în toată lumea, în cartiere periferice, printre bolnavi, leproşi, disperaţi, pierduţi sau respinşi de semeni. Pe ei încercăm să-i ajutăm în numele dragostei lui Christos. Ştim că noi suntem numai o picătură în oceanul suferinţei umane. Dar fără aceasă picătură, mizeria şi suferinţa umană ar fi mult mai mari. Cea mai mare nedreptate pentru săraci este dispreţul şi din acest motiv înţeleg că ei trebuie ajutaţi, nu numai cu mâncare, medicamente şi un adăpost. Dumnezeu nu a creat sărăcia. În faţa lui Dumnezeu cu toţii suntem săraci. Durerile, suferinţele, deprimările, crucile sunt încercările pe care Dumnezeu ni le-a trimis. Iisus a spus: „Ia crucea ta şi urmează mie”, suferinţa îţi dă putere. E modul cel mai bun de a fi alături de Dumnezeu.

Pe noi nu ne interesează religia, politica sau rasa. Ne preocupă un singur lucru: Nevoile lumii.

Care consideraţi că sunt bolile cele mai grave ale lumii contemporane?

Singurătatea, dar şi lipsa iubirii. Lumea nu are capacitatea de a comunica, de a crea o profundă comuniune, de a-şi sacrifica timpul său, de a se dărui, de a suferi, de a aştepta şi spera... Se vrea totul imediat... Este şi o frică de naştere, aş spune chiar de viaţă. Avortul este începutul răului în lume. Viaţa unui copil e un dar al lui Dumnezeu. O altă boală e drogul. Şi aici terapia nu poate fi decât una singură, dragostea, pentru a-i scoate pe aceşti tineri din infernul care îi distruge. Şi multe, multe alte boli, cum ar fi SIDA, cancerul...

Cum apreciaţi „starea” lumii de azi?

Sunt multe dificultăţi, conflicte, atât în Europa, cât şi în Africa şi în Asia... Fac apel la pace oriunde sunt conflicte, prin rugăciuni adresate lui Dumnezeu, izvor al păcii şi al iubirii.

Cu ce gânduri aţi venit în ţara noastră în acest 1990?

În primul rând trebuie să-L aducem pe Dumnezeu în fiecare familie. Poporul dumneavoastră a îndurat multă sărăcie şi umilinţă. Să fiţi uniţi, să vă împărtăşiţi unii altora dragostea. Sunt convinsă că numai astfel veţi putea să depăşiţi momentele grele prin care aţi trecut. Rodul rugăciunii este o adâncire a credinţei, rodul credinţei este iubirea, rodul iubirii este slujirea celorlalţi, iar rodul acesteia este pacea. Am venit în România pentru că aici s-au jertfit atât de mulţi oameni pentru libertate şi, în special, tineri. Ei nu vor doar cuvinte frumoase, ei aşteaptă dovezi, exemple. Şi nu doar vorbe şi cuvinte goale. Nu am aur şi argint să vă pot dărui, dar vă dăruiesc, surorile mele, bucuria de a-i ajuta pe cei săraci şi în special pe copii. Sper ca împreună să facem ceva pentru Dumnezeu, pe care-L rog din adâncul inimii să vă binecuvânteze şi să aibă în sfânta sa grijă poporul român.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News