EXCLUSIV  Lecția de viață din autobuzul 10: Mi-a fost rușine de mine. Povestea dureroasă a tinerei care are un loc preferat la geam

Merg des cu autobuzul. Îmi place să străbat orașul cu doar 60km/h. E plăcut, e relaxant, ajung și unde trebuie și, în plus, mi-aduce aminte de studenție când doar așa preferam să circul prin micuțul burg transilvănean, de la un capăt la altul, de la un auditoriu la altul, de la un seminar la altul, ca să pot pune banii de taxi deoparte pentru răsfățul de zi cu zi.

Doar că și-n bus, ca și-n supermarket, e loc de... aventuri. De ciudățenii. De "pățite" și "pățiți."

În weekendul care tocmai a trecut am mers mult cu autobuzul. Sunt conștientă că urcă și coboară fel și fel de oameni. Se-ntâmplă acolo, în "cutiile alea", o mie de povești pe zi, pare-mi-se la fel cum e și-n călătoriile lungi cu trenul.

Am urcat cu mici cumpărături undeva prin centru. Și pentru că aveam multe sacoșele după mine, am profitat că autobuzul era aproape gol și mi-am ocupat un loc la geam. N-am apucat să-mi trag sufletul că vine o tânără cam de-o seamă cu mine, poate chiar mai mică, o femeie la un 30 și ceva de ani care, la prima vedere, părea cu mințile la purtător, și-mi spune:

"Nu vă supărați, fiți amabilă, puteți să mă lăsați pe mine acolo? Știți, e locul meu preferat. Aici stau mereu. Vă rog..."

Mi s-a părut ciudat. Mai avea cel puțin 15 scaune libere. Dar fiindcă, la ora aceea, nu aveam chef nici măcar "să procesez" ce mi-e dat să aud, m-am ridicat și m-am mutat alături. I-am dat locul meu femeii care ținea morțiș să ocupe locul "special" de la geam pe care-l ceruse cu atâta insistență.

M-am grăbit să judec. "Ce-o fi și cu asta? Săraca... Nu știam că, mai nou, călătorii au "loc preferat" în mijloacele de transport în comun. Dacă-i "în comun" de unde atâtea pretenții și preferințe?" - mi-am zis în gând.

Am învățat că judecata se face doar în Ceruri, nu în mers, pe linia 10

M-am ridicat, între timp, și de pe locul meu de-al doilea și m-am dus tocmai în față, la șofer, știind că în vreo două stații aveam să cobor. Șoferul... un domn cărunt, în vârstă, părea foarte omenos, deschidea ușile întârziaților, frâna atent la toate trecerile... cred că-l și cunoșteam de prin cartier de undeva.

Îl aud dintr-odată că intră în vorbă cu mine, așa... mai șoptit. 

"E bine că i-ați dat locul doamnei. Eu sunt pe autobuzul ăsta de vreo 6 ani de zile. Merge în fiecare zi cu 10. De mai multe ori pe zi, mă rog, nu știu eu unde se duce. Știu doar de la cineva că femeia asta obișnuia să stea acolo la geam aproape mereu, unde e și spațiu pentru cărucioare, cu fetița ei. O ținea mereu în brațe. O vedeam și eu mai mereu în oglindă că se nimerea să urce cam pe la prânz când era mai gol. Și-i arăta copilei toate alea pe geam, îi explica, numărau copacii împreună, numărau stațiile, spuneau poezii amândouă de se auzea în toată mașina câteodată. O vreme n-am mai văzut-o. Vă zic... urca zilnic cu fata și când era liber scaunul ăla doar acolo stăteau amândouă.

Știu de la cineva, cunoștință comună cumva, că i-a murit fetița cam acum un an, leucemie parcă... Și de atunci roagă pe toată lumea care se așează acolo, pe locul "lor", să i-l dea ei. Și stă așa și se uită în gol pe geam până la destinație. Nu-i nebună, vă zic eu, doar că na... știți cum e când durerea e mare... ". 

Și de-ar fi înnebunit și tot aș fi înțeles. Oare cum se simte o mamă de nici 40 de ani când îi moare copila de numai câțiva anișori?

Pe bună dreptate, după câteva priviri fixate pe ea, nu mi-a părut nici nebună, nici c-ar fi sub vreun tratament, nici măcar confuză. Doar ușor tulburată. Dar lucidă și politicoasă pe deasupra.

M-am simțit "mică". Mică la minte și la suflet. Mi se părea că e totul ca-ntr-un film din ăla la care se mai plânge încă vreo două ore după ce s-a terminat.

Mi-a fost rușine de mine. Și mi-a mai fost necaz că, deși nu mi-a părut o clipă că ar fi "dusă", plus că era frumos îmbrăcată și arăta îngrijit, i-am pus imediat eticheta de "ciudată", de "figurantă", de "aia care crede că i se cuvine tot, inclusiv locurile la geam din autobuz".

Cine sunt eu să pun oamenii într-un catalog? N-aveam de unde să-i știu drama, adevărat, și nici n-aveam să aflu dacă șoferul nu era un povestitor înnăscut. Dar trebuia să știu că fiecare își duce cu el propriile dureri și renunțări și că, da, moartea te poate face să spui lucruri stranii, să te comporți ciudat, să spui că ai un loc preferat într-un autobuz, dar te și nimicește. Te-aduce în punctul în care ajungi să crezi că fiecare înger e musai să aibă o mamă undeva, pe pământ. O mamă care trebuie să reia numărătoarea pomilor de unde a rămas, să fredoneze chiar și cu lume în jur și să explice, în continuare, de ce se schimbă omulețul de la stop...

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News