EXCLUSIV  Lipsa de respect, motivul pentru care fotbalul românesc nu scoate capul în Europa. Sau de ce cazul Dan Petrescu e radiografia fotbalului românesc

Concret, antrenorul Dan Petrescu şi elevii săi au strigat, după meciul care le-a adus al cincilea titlu consecutiv, "cine ţine cu Steaua, să-i #¤%% familia". Dincolo de scuzele căutate de preşedintele clubului, Cristi Balaj, cum că vorbele ar fi ieşit dintr-un amalgam de alcool şi oboseală, înjurăturile rămân. Şi nu pot să nu mă gândesc că sunt şi ele parte din lipsa de succes european al cluburilor de fotbal din România.  VEZI AICI ŞTIREA COMPLETĂ 

A mai fost un episod recent, tot în România, la echipa cu, poate, cei mai frumoşi şi pasionali suporteri, Rapid Bucureşti. După o victorie, galeria l-a invitat pe Adrian Mutu să scandeze împotriva rivalilor, dar antrenorul a refuzat. O lecţie de eleganţă pe care, mai mult ca sigur, nu o putem înţelege pe deplin. Asta pentru că noi, suporterii români, suntem împărţiţi între dragostea pentru echipa pe care o susţinem şi ura pentru adversari, indiferent cum s-ar numi ei. 

Nu se mai văd acum atât de multe imagini violente pe stadioane, dar asta şi pentru că la meciuri mai vin prea puţini suporteri. Dar nu pot uita bătăile dintre suporteri în afara stadioanelor şi în interiorul tribunelor acum nişte ani, înainte de legea anti-huliganism. Sânge, bâte, bucăţi rupte de gard, scaune aruncate, jandarmi care intervin cu fumigene şi bastoane. Nu era acţiune în teren câtă era în tribune! La un moment dat, de frica unor violenţe, cei de la Steaua (încă Steaua pe atunci actuala FCSB) i-au băgat pe suporterii celor de la Rapid Bucureşti într-un ţarc acoperit cu plasă pe Ghencea. Un fel de apogeu! 

Ştiu, veţi spune că aşa e în Europa de Est, că aşa îşi manifestă suporterii dragostea pentru echipă, că sunt în stare să îşi rupă tricoul de pe ei. Dar asta se transmite la jucători şi la antrenor, şi din păcate nu ca joc. Se transmite doar la nivel verbal. Toţi jucătorii ştiu să scuipe, să înjure, dar prea puţini mai ştiu şi cu mingea. 

Şi apoi ne uităm şi la jucătorii din vestul Europei. Nu neapărat la cei crescuţi de cluburile alea mari, Real Madrid, Barcelona, Bayern Munchen sau Juventus Torino. Hai să ne uităm la ăia veniţi de pe alte continente, de prin America de Sud, spre exemplu. Venit din favelă, Vinicius jr, unul dintre cei mai talentaţi fotbalişti din lume a sărit peste covorul cu stema clubului Real Madrid, deşi mişcarea sa din inerţie l-ar fi făcut să îl calce în picioare. Şi apoi a spus că "stema se sărută, nu se calcă". Din nou, un fotbalist care nu a crescut în puf! 

Şi ne uităm şi la suporterii ăia! Mai înjură, mai huiduie, mai fluieră. Mai pleacă de pe stadion dacă nu sunt convinşi de jocul favoriţilor. Dar de câte ori se aude, la finalul unui meci în care Real Madrid se califică în finala Ligii Campionilor, spre exemplu, vreun fan al echipei strigând spre antrenor, spre Carlo Ancelotti, şi cerându-i să înjure FC Barcelona? 

Sau de câte ori se trezeşte chiar antrenorul, indiferent de echipa cu ştaif pe care o antrenează, să înjure vreo rivală în vestiar, filmat fiind? 

Poate că şi înjurăturile astea, lipsa de respect în fond, atitudinea, reprezintă un motiv pentru care România nu prea scoate capul în fotbal. Abia ne calificăm în a treia competiţie europeană intercluburi, ne bate aproape oricine, iar la nivel de naţională schimbăm antrenorii ca pe şosete, chemăm aceiaşi 11 purtători de ghete şi tricou şi sperăm la rezultate diferite. Altfel, hai România! 

* acest articol reprezintă o opinie

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News