EXCLUSIV  Literatura de azi: În drum spre Ikaria. Un roman total

Un tânăr în pragul vârstei de 30 de ani, care a renunțat la confortul și prosperitatea din Canada, unde familia lui emigrase după 1990, și s-a întors în țară, spre nefericirea părinților rămași peste Ocean, ține să facă o excursie în insula din titlul noului roman al lui Gabriel Chifu. În drum spre Ikaria e o construcție epică masivă, cu peste patruzeci de capitole; și era de presupus că neprevăzutul urma să joace un anumit rol, în intrigă, în culminația ei și în deznodământ. Chifu a devenit, în romanele sale din urmă, un maestru al construcției și al compoziției, atent la fiecare palier narativ, aducând și retrăgând din scenă un număr de personaje bine conturate și făcând ca planurile epice să gliseze necontenit, într-un mod uimitor chiar și pentru un lector cu experiență. De data aceasta, între perspectiva autorului și cea a personajului-narator există nu numai o diferență de ordin naratologic, ci și una de nivel. Romanul, la persoana I, este scris din unghiul în care vede și înțelege lucrurile Andrei Gotea; și prin prisma experiențelor pe care le are „în direct”, sub ochii cititorului. 

Văzute nu de sus, dintr-o perspectivă omniscientă, ci din chiar planul unde ele se desfășoară, faptele și întâmplările au de la bun început un halou de ambiguitate. Excursionistul, deși are în vedere să facă un material pe blogul lui de călătorii despre insula Ikaria, cu virtuțile ei miraculoase (aici oamenii par mereu mai tineri și ating vârste înaintate), nu poate ști - și nici programa - ce i se va întâmpla. Mai multe întâmplări neprevăzute și incidente destul de stranii fac ca el să nu ajungă niciodată pe insula Ikaria, accentul simbolic deplasându-se pe drumul inițiatic. Și de aici începe de fapt romanul.

Modelele lui străine sunt Muntele vrăjit al lui Thomas Mann (despre care se vorbește, de altfel, în carte) și Magicianul lui John Fowles. Pe insula unde ajunge, alta decât Ikaria excursiei sale, și ca un fel de haltă nedorită spre destinație, tânărul va intra într-o serie de complicații cu sensul la urmă. În jurul lui apar personaje, ca Stavros, ale căror cuvinte și gesturi îl tulbură. Văzute de la nivelul protagonistului, toate episoadele ce se înșiră și se înlănțuie par incomprehensibile. Andrei nu poate să știe ce i se va întâmpla în ziua sau ora următoare, așa cum nimeni nu poate ști cu certitudine prin ce va trece în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. Renunțarea la omnisciența narativă, în romanul de față, face impredictibil cursul întâmplărilor și al intrigii. Zi după zi și oră după oră, protagonistul e confruntat cu viitorul care vine inexorabil spre el, ca spre noi toți, fără a-i cunoaște cursul, etapele și consecințele. Pe un palier simbolic de profunzime, În drum spre Ikaria este o meditație tulburătoare asupra limitelor de anticipare a propriei vieți. 

Extraordinară este galeria de personaje care, pe insula-ce-nu-e-Ikaria, sunt invitate ori se invită singure în Pavilionul numit Românesc al unei Case acreditate ca fiind una de Sănătate. Cu o excepție, și anume o figură prea apropiată de realitatea politică dâmbovițeană pe care autorul, din vădită antipatie, o portretizează negativ, personajele din romanul lui Chifu sunt remarcabil construite și urmărite narativ, cu o paletă tipologică rar întâlnită în proza noastră contemporană. Cei veniți pe insulă pentru a se trata de bolile cunoscute și necunoscute își povestesc, fiecare, propria experiență existențială în fața unei comisii medicale la fel de stranii ca tot ce se întâmplă, se vede și se aude în acest roman excepțional. Tânărul Andrei devine un fel de secretar și de translator al comisiei medicale, întrucât, ce ciudat!, cei doi profesori care vorbesc româna din comisie nu înțeleg toate cuvintele românești din confesiunile pacienților. 

Văzute îndeaproape și ascultate atent, personajele acestea, eșantioane de umanitate și natură morală, sunt într-o proporție mare indivizi (care au ales să fie) stricați, inși (cărora le-a plăcut să fie) răi; și într-una mai mică, oameni ce se arată a fi „aleși” și „drepți”; cu ghilimelele de rigoare, fiindcă nici unul nu poate să fie bun pe de-a-ntregul și întotdeauna. Binele și răul sunt amestecate, în viețile oamenilor și într-o ficțiune în care traseul inițiatic al personajului central echivalează cu aprofundarea unei întregi problematici morale, filozofice și religioase. 

În drum spre Ikaria, o carte totală, și diferită ca structură compozițională de cele precedente ale lui Chifu, îl înscrie pe autor în categoria restrânsă a marilor romancieri români.

Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul I din Confesiuni și jurnale de Corneliu Baba, cuprinzând intervalul 1944-1965, într-o ediție îngrijită de Maria Muscalu Albani, la Editura Muzeul Național de Artă al României.

Daniel Cristea-Enache

------

Gabriel Chifu, În drum spre Ikaria, Editura ART, București, 2019, 456 pag.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News