EXCLUSIV  Literatura de azi, la timpul trecut. "Multe ar fi de spus", cronică de carte

Într-o cronică din „Viața Românească” pe marginea antologiei lui Ioan Moldovan „Opera poetică” (2016), încheierea mea era următoarea: „Având convingerea că experiențele și căutările poetului nu se încheie la finele acestei antologii, aștept cu o legitimă curiozitate critică volumele viitoare ale unui autor liric de raftul întâi.”. După trei ani, iată un volum nou, „Multe ar mai fi de spus”, ce oferă un răspuns neechivoc. De observat mai întâi că toate poemele din sumarul lui, inclusiv câteva în formă prozastică, sunt de mică întindere. Majoritatea încap pe câte o pagină și multe numără câteva versuri. Aceasta nu exclude construcția atentă a fiecărui text, lucrat „cu amănuntul” și conceput astfel încât codificarea simbolică și „simpla” descripție, reflecția și notația, să nu se excludă. E drept că unele texte, mai puțin reușite, sunt prea încifrate, așa cum e cazul cu „o zi din viața oricui se ocupă vremelnic de floarea-soarelui”, poezie aproape ininteligibilă: „După exercițiile numerologice de înviorare/ a încercat să-și amintească o nouă mișcare/ Nu reuși. Magnolia de mai sus se scutura-n lentori// Știrile sosinde erau numai orori// Al cincilea sân uda-mbelșugat creierul dumisale/ Pe la subțiori îi ajunseseră ape letale/ Cine ești dumneata de te ții de șotii și jale?”. Rima „ludică”, ușor de remarcat aici, se va regăsi și în alte poeme din carte, Moldovan jucându-se astfel cu un conținut mai degrabă grav și cu propria dispoziție melancolică. Se poate exemplifica prin „viața proprie”, ce deschide volumul, unde rima ingenioasă schimbă rapid, ca printr-o comutare, planurile și registrele textului: „Am luat un singur cozonac - cu stafide/ Am cumpărat usturoi și gulii pentru o doamnă cu suprafețe aride/ Mere, portocale, clementine, pentru noi// Am mai cumpărat pâine/ dar nu am stat la coada lungită până mâine de joi// Și țigări kent lung/ Și legume// A fost un exod în lume”. Aceeași vivacitate prozodică se vede în strofele din „în Moldova de Sus”, prima dintre ele fiind simpatic-memorabilă prin suprapunerea peisajului rural tradițional, contemplat din tren, cu elemente ale „satului global”, precum mobilul la care vorbește „o nană”: „în Moldova de Sus la vreme de toamnă/ Pe tăpșane cu iarbă sub cer siniliu/ Când și când, dar nu rar, vezi câte-o nană/ Vorbind la mobil - în rest e pustiu”. Absolut remarcabil va fi poemul care încheie volumul, „șterg tot”, și el rimat și ritmat, un concentrat poetic și existențial în acord cu filozofia lirică a lui Moldovan, constituită în jurul și în centrul mainimicului: „De groaza de-a mă prinde morții,/ ca George B. pășesc cu pași/ de-o nostimă măsură. Colții/ de mult mi-s zgarde la incași// Sunt cel mai laș dintre cei lași/ cum stau vițel în fața porții/ Șterg totul - la ce bun să lași/ Speranței firmituri, mici porții// Tușesc, mă-nalț și iau cuvântul/ muncit posac bătut de soartă/ de parc-ar fi trudit la coasă// Un mut și el. Întrebi cum poa’ să/ mai bată ca străinu-n poartă/ când dincolo doar vânt e, Vântul.”.

Poetul trece subtil de la aparența familiară și banală a lucrurilor la ceea ce ele pot reprezenta printr-un transfer simbolic și prin regăsirea unui plan adânc-arhetipal. Expresia populară și colovială „ca vițelul la poarta nouă” e dusă într-o sferă a inițierii în nimicnicie și zădărnicie, iar „vântul”, termen reluat și pus cu majusculă, suflă amarnic dincolo de poarta la care se bate degeaba. Dacă în „șterg tot” desenul simbolic este mai conturat, în alte poeme, nu mai puțin valoroase, Moldovan apelează la elementul de sugestivitate, temporizând propria demonstrație poetică și făcând un halou de posibilități interpretative în jurul termenilor-cheie. În „plasa”, bătrânul și marea din proza lui Hemingway formează o pereche stranie, „sudată” până la a fi contrasă într-o unică identitate. Iar acest „eu” pare apăsat de întreaga povară a lumii: „Litere groase cerneală neagră stilou mai vechi/ Fumuri din nou ploaie muzică lină peste urechi/ Bătrânul și marea stau față-n față ca în priveghi// Bătrânul sunt eu/ Marea sunt eu/ Trag de-amândoi ca la galeră din greu// Se-adună-mprejur oamenii noi nemaivăzuți curioși/ Stai în nisip lângă plasa pe care continui s-o coși// Bătrânul și marea și plasa și toate/ se ridică se lasă se ridică se lasă/ ca valul - același în mereu altă plasă// Și visul cât e - o mereu altă moarte”. Poetul reușește să fie profund fără emfază lirică și fără bricolări postmoderne, ironice, la care apela într-o fază anterioară a creației lui. Pe de altă parte, să admitem că e foarte dificil să reușești să exprimi atât de multe lucruri în atât de puține cuvinte, fără a cădea în sentențiozitate. Pe lângă rima și ritmul utilizate nu ca adjuvante, ci ca structurante ale parcursului liric, de remarcat în ultimul poem citat muzicalitatea versurilor, de mai mare sau mai mică întindere, dar la fel de sugestive: și prin semantica, și prin melodicitatea lor. Începutul este unul al spațiului intim și al scrisului, iar sintaxa e enumerativă, cu o densitate nominală considerabilă. Înainte de metaforizarea și simbolizarea din perechea „bătrânul și marea”, elementele scrisului și decorul vizual și sonor sunt panoramate și decupate distinct: „Litere groase cerneală neagră stilou mai vechi/ Fumuri din nou ploaie muzică lină peste urechi”. În schimb, în penultima strofă, versul își va relua predicatele, pentru a sugera continua mișcare de val: „se ridică se lasă se ridică se lasă”. Enumerarea nominală a lăsat loc repetiției predicative, Moldovan exprimând așadar și la nivel gramatical, și muzical, și metaforic, și simbolic ideația din „plasa”.

Foarte bun „meșteșugar” al versului, el nu-și subordonează însă tematica și problematica din „Multe ar mai fi de spus” unei simple combinatorii prozodice. Textele sunt nu numai o probă de îndemânare lexicală și prospețime imagistică, ci și părți ale unui întreg poetic, cu teme care circulă dintr-o pagină în alta, elemente recurente, gesturi (obișnuite) ce se repetă și situații de viață care, la o privire mai atentă, sunt fundamentale. Protagonistul aproape vârstnic al acestei poezii, care pe vremuri era „mâncător de miere de albine”, se confruntă acum cu „această tristețe ce nu se mai lasă de noi”. Dimineața devreme, el nu știe ce să deschidă mai întâi: „caietul de Griji, caietul de Nepăsări”? Ieșind în oraș și fixându-se la terasa „La Maricica”, vede acolo „oameni tineri: mănâncă, beau, au mâncat, au băut”. Cât despre el: „Mie toate-mi ies la timpul trecut”. Sub apăsarea „mainimicului”, eul poetic ipostaziat în versurile descriptiv-introspective, văzut dinlăuntru și dinafară, este „dezsuflețit”. Libațiile, petrecerile sunt aproape triste, berea, vinul, votca, terasa „La Maricica” și grădina de vară „Transilvania” nedizolvând sentimentul de singurătate, spleen-ul și angoasele. Mai multe poeme poartă titlul „Dragă” și au forma unui epistolar rezumativ, impregnat, cel mai adesea, de singurătatea celui care și-o comunică. Într-un rând, scrisoarea lirică ia o formă de expresie argheziană și bacoviană, cu întrebări puse cui, iubitei sau fostei iubite?, și cu corbi croncănind „pe cerul surd”: „În vorba NU, U s-a-nroșit -/ un fel de sânge chimic mort;/ Tu iartă-mă dac-am venit/ și nu știu să mă port.// Să plec? Să nici nu mă gândesc cumva/ că am venit să te mai văd?/ Doar amintirea ta se va/ tot adânci ca un prăpăd// printre aceiași corbi pe cerul surd/ dar mult mai subțiați de ger -/ vor croncăni, și-același prund/ sub tălpi va tot scrâșni în cer.”. Versurile sunt puțin mai emfatice și poezia, în totalitatea ei, are o linie demonstrativă prea apăsată. Autorul „optzecist” excelează acolo unde cele două stiluri („cel înalt și cel jos”) se contaminează reciproc și se asimilează, „în zile ploioase bătând încă o vreme în piept”, într-un melanj de prezent și trecut, introspecție și gesticulație cotidiană, rememorare a propriei vieți și contemplare a existenței în general, nu în particular.

„Multe ar mai fi de spus” e un volum de poezie adevărată, marca Ioan Moldovan.

Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul coordonat de Cristian Pătrășconiu „Treizeci, anii de după” apărut la Editura Universității de Vest. 

Cronică apărută în „România literară”, nr. 5/ 2020

-----

Ioan Moldovan, „Multe ar mai fi de spus”, Editura Cartea Românească, București, 2019, 88 pag.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News