Literatura detenției și a împotrivirii – Cazul Steinhardt

„Nicolae Steinhardt a fost arestat şi condamnat pentru că a refuzat să fie martor al acuzării în procesul Noica – Pillat. Evenimentul îl determină să grăbească decizia de a renunţa la iudaism şi se botează ortodox în închisoarea Jilava. La ieşirea din închisoare, episodul va sta la baza Jurnalului fericirii, cea mai importantă operă a sa.”

Biografia lui Nicolae Steinhardt

Nicu-Aurelian STEINHARDT s-a născut pe 29 iulie 1912, într-o familie de evrei, în comuna Pantelimon, județul Ilfov. Tatăl său, Oscar Steinhardt, era veteran din Primul Război Mondial, decorat cu Virtutea Militara, de profesie inginer și arhitect. De altfel, de-a lungul vieții, cel al cărui nume de naștere avea să se transforme pe copertele cărților în Nicolae Steinhardt avea să evoce portretul semeț al tatălui, recunoscând că de la acesta a învățat care este suprema calitate a unui om în viață: curajul. „Fără el, toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui și cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci și doi de ani) m-au însoțit (tonic) pe toata durata detenției și le consider nu mai puțin vrednice de respect ori mai puțin frumoase decat faimosul „Merde!” al lui Cambourne la Waterloo. Tata: „Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni”. Pentru el orice om lipsit de curaj fie acela român, evreu sau de orice altă naționalitate, se bucură de calificativul „jidan fricos”. La puțini am văzut atâta dispreț pentru lașitate”, spunea Steinhardt, reprodus în lucrarea „între lumi”, scrisă de Nicolae Băciuț.

Mama sa este descrisă în aceeași tentă cromatică de nostalgie, dar în nuanțe ceva mai calde și blajine. „Maică-mea era poreclită „Bunătate”. Mi-o amintesc dând bucățele de zahăr cailor înhămați la trăsurile care, pe vremuri, își așteptau mușteriii de-a lungul trotuarelor. Model i-am avut pe amândoi părinții. Dar, vai, n-am nici curajul tatei, nici bunătatea mamei! Cum de pot fi atât de altul decât ei? Ce minunat lucru ar fi fost să pot împreună calitățile amândurora! N-a fost să fie. Apoi, maică-mea a fost o femeie frumoasă. Tata n-a fost un bărbat frumos. Ca și anecdota cu G. B. Shaw și frumoasa actriță, în mine nu s-au împlinit calitățile celor două părți”, povestea Steinhardt, cu nostalgie, în aceeași carte. Cărți:Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobîndi, Călătoria unui fiu risipitor, Primejdia mărturisirii,Drumul Catre Isihie. Ispita Lecturii, Între viaţă si cărţi.

Despre „Literatura detenției și a împotrivirii”

Proiectul Literatura detenției și a împotrivirii, lansat în luna octombrie de MNLR, este un proiect inițiat și coordonat de producătoarea Ada Vertan. Memoria scriitorilor urmăriți de securitate in anii ’50-’60, arestați, cărora li s-au instrumentat procese și organizații subversive va fi evocată prin proiecţii de filme documentare, prezentarea unor lucrări originale, dezbateri şi întâlniri cu urmaşi ai scriitorilor. Bucureștii anilor 1950-1959, descriși de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, însemnau evacuări din case, cozi începând cu două-trei noaptea, alergături fără sfârșit și fără noimă la sediile Oficiului de închiriere pentru a găsi un spațiu de locuit, arestări în miez de noapte, autobiografii pe zeci de pagini, teama de vecini, de prieteni și dușmani, demascări publice aranjate, turnătorii în urma cărora intrau în pușcării un nou val de intelectuali, vinovat de a fi condamnat  dominația rușilor chiar după retragerea lor din 1958. Bucureştii acelor ani  era „ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit".

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News