Lovitura de stat din Turcia a avut o desfășurare de neînțeles în cazul unei operațiuni planificate de strategi militari. Mai ales că Armata din Turcia avea experiența a patru lovituri de stat începând din 1960. Cine a dirijat operațiunea, cât din loviotua de stat este o diversiune televizată, cine câștigă după evenimentele stranii din noaptea de 15 iulie?
Preluarea prin forță a puterii de stat presupune capturarea și izolarea Executivului, scoaterea din joc a Parlamentului, preluarea controlului asupra punctelor de comunicație și eliminarea forțelor loiale guvernului. În epoca modernă, sprijinul popular și controlul opiniei publice este important, susținerea de către manifestanți, în stradă, asigurând legitimitate noii puteri.
Nici unul dintre aceste obiective nu a fost atins de puciști. Imaginea pe care au lăsat-o a fost de mimare a unor lovituri de forță, sau a unor măsuri luate pe jumătate, care nu au zdruncinat regimul Erdogan, dar i-au activat susținătorii.
Greșeli în lanț ale puciștilor
Gruparea puciștilor a ocupat podurile din Istanbul, transmițând un mesaj puternic în Vest, dar fără a obține un câștig strategic. De asemenea, a ocupat televiziunea de stat, dar nu a știut să o folosească drept armă propagandistică. A trimis câteva avioane să survoleze orașul, ca să arate că este în controlul spațiului aerian. A înconjurat Parlamentul cu tancuri, alt semnal pentru occident, unde Legislativul este important. În Turcia, însă, contează liderul suprem și guvernul care îi execută ordinele. Importantă era capturarea președintelui sau chiar eliminarea lui fizică (dacă dețineau controlul spațiului aerian, iar Erdogan era în avion, cum s-a spus, puteau să-l doboare). De asemenea, trebuia ocupat sediul guvernului și tăiate comunicațiile între premier și serviciile speciale sau Poliție.
Planul militarilor: o strategie corectă, aplicată pe dos
Puciștii nu au reușit nimic. Totul s-a petrecut invers. Au ocupat televiziunea de stat, dar nu au controlat televiziunile comerciale. Având acces la televiziunea de stat, nu au lansat niciun mesaj politic, nu au mobilizat populația care se opune lui Erdogan (au fost mari mitinguri anti regim, în Istanbul, în urmă cu trei ani). Puciștii nu au avut ”imagine”, personalități credibile care să explice gestul și să obțină sprijin popular. Blocada Internetului nu a fost totală, iar Erdogan, premierul și ministrul de Interne au continuat să transmită mesaje de mobilizare ale propriilor susținători. Atacarea din elicopter a sediului serviciilor secrete nu a reușit mare lucru. Într-o țară ca Turcia, este de așteptat ca sistemele de comunicație să fie redundante, iar clădirile forțelor speciale să fie protejate împotriva loviturilor aeriene. Având controlul radar și aerian, puciștii nu reușesc să-l localizeze pe președinte, care este însă în contact permanent cu posturile media occidentale. Focurile trase împotriva manifestanților rănesc câțiva oameni, insuficient ca să-i sperie pe fidelii lui Erdogan, dar cu impact emoțional uriaș, care revoltă toată populația împotriva militarilor.
Regimul Erdogan și-a înscenat lovitura de stat
Două ipoteze pot fi avansate, pentru a explica bâlbele puciștilor și eșecul acestora.
Amatorismul și lipsa de sprijin în Armată ar fi una dintre ele. Erdogan a epurat Armata de mai mulți generali incomozi și a numit oameni fideli în punctele cheie. Gruparea care a declanșat puciul nu a obținut sprijinul Marilor Unități și nu a reușit să exploateze capturarea Șefului de Stat Major.
Alt scenariu care poate fi luat în calcul este că Erdogan și regimul său au avut încontinuu controlul situației. Președintele turc fie a manipulat un grup din interiorul armatei, lăsându-l să creadă că poate reuși schimbarea prin forță a regimului conservator islamist, fie a dirijat acest grup, a creat o ”lovitură de stat” pe care să o poată învinge.
Revoluția română din 1989 a demonstrat ce ușor pot fi manipulate mase mari de oameni prin intermediul televiziunii. Iar puciul de la Moscova, din 1991, a arătat că Armata nu mai poate impune controlul prin simpla sa prezență. Dacă populația iese în stradă, opunându-se puciului, nu poate fi justificată o baie de sânge, iar Armata se retrage în cazărmi.
Puteri absolute pentru liderul politic, economic și, de astăzi, militar al Turciei
Prin victoria împotriva loviturii de stat, Erdogan a compromis armata, care nu va mai putea niciodată să se amestece în politica Turciei, cum a mai făcut înainte. Astfel, Erdogan și-a eliminat singurul rival. A dispărut singura cale de limitare a puterii personale enorme pe care a acumulat-o președintele Turciei. Armata, garantă a laicității și democrației, cu ofițeri antrenați la Washington, a evitat până acum derapaje către formule dictatoriale sau către o guvernare teocratică. Acum, Armata e compromisă, iar Erdogan beneficiază de un mare sprijin popular. Are controlul total al Armatei. Mai mult, a obținut sprijinul Washingtonului, președintele Obama cerând ”sprijinirea guvernului ales”. După acest semnal, situația prezentată de media turce a evoluat rapid spre lichidarea focarelor de rezistență și arestarea puciștilor.
Dacă până acum, Erdogan a fost un lider cu victorii economice și politice, acum este un lider cu victorii militare. A condus lupta poporului împotriva unor 'trădători', o luptă armată pe care o câștigă în triumf. Puterea lui Erdogan va fi la nivelul sultanilor, mai ales țara se pregătește pentru aniversare a mie de ani de la primul imperiu turc.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News