EXCLUSIV  Mădălina Turza (CEDCD), interviu. Povestea Clarei. Protestul la care toți românii ar trebui să fie în stradă

Ziua de 10 septembrie a însemnat emoții și entuziasm pentru copiii care au păşit împreună într-un nou an școlar. Nu și Clara însă. Pentru Clara, diagnosticată cu Sindromul Down, școala a început doar de două ori în 13 ani. „Septembrie 2018. România. Încă o toamnă în care Clara NU are o școală pentru ea în țara al cărei cetățean este. Motiv pentru care azi (n.r. luni, 10 septembrie) nu m-am uitat pe Facebook. Pentru că doare. Și pentru că pot ierta orice pe lumea asta. Mai puțin CONFISCAREA DREPTULUI LA DEVENIRE AL COPILULUI MEU.

18.000 de copii cu dizabilități din România NU merg la nicio școală. Nu pentru că nu vor sau nu pot, ci pentru că "sistemul" îi abandonează an de an. Iar "sistemul" ăsta are niște multe nume și prenume clare, pe care le am scrise cu nopți nedormite în inima mea pe o listă și pe care eu, Mădălina Turza, mama exilată sufletește în propria mea țară o voi scrie pe un mare zid al RUȘINII. E o promisiune", a transmis mama Clarei, Mădălina Turza, care este și președintele Centrului European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități (CEDCD).

Contactată de redactorii DCNews, Mădălina Turza a declarat: „Clara este acasă. Facem în privat terapii de recuperare, de două ori pe săptămână. În rest, stă acasă cu o bonă pentru că o altă variantă, din păcate, pentru ea nu există. Școala specială... este exclus să o mai aduc acolo, iar învățământul de masă, așa cum este el în forma lui actuală, nu poate să îi acomodeze nevoile. Asta este situația, care nu e doar de acum, ci de foarte mult timp. E o poveste cu care noi ne luptăm de aproape zece ani".

Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități

În urmă cu aproape zece ani, a înființat Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități, „când mi-am dat seama că, în România, nu au niciun fel de soluție pentru copilul meu". „Împreună cu o mână de prieteni, am fondat această organizație și, începând de atunci, ne luptăm pentru drepturile acestor copii. Am reprezentat și reprezentăm în instanță și în fața Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării mii de copii. Au reușit să intre în școlile de masă pentru că am câștigat în înstanță, de-a lungul anilor. Am făcut eforturi colosale pentru a încerca să modificăm legislația, pentru că, până în 2016, toți copiii cu dizabilități, în mod automat, erau orietanți către școlile speciale. În 2016, fiind un context politic mai flexibil să spunem, era acel guvern tehnocrat, am reușit să modificăm legea, astfel încât părintele să opteze pentru forma de învățământ: școală specială sau școală de masă. De atunci și până în prezent, mii de copii cu dizabilități, mai ușoare de regulă, au intrat pe porțile școlilor de masă. Însă acolo e foarte mult de lucrat. Profesorii nu știu ce să facă cu ei, nu au materiale adaptate, părinții celorlalți copii sunt foarte intoleranți. Sunt multe probleme. Școlile speciale, în jur de 170 în toată România, sunt efectiv niște instituții închise, de depozitat copii. În multe cazuri, se întâmplă și multe abuzuri. Noi am mediatizat nenumerate cazuri de copii bătuți, sedați", a declarat, pentru DCNews, Mădălina Turza.

„Copiii aceștia nu au voce. Ei nu ies în stradă, nu țipă, nu votează"

„Pe lângă situația cu școlile, mai este o problemă la fel de gravă, aceea a lipsei serviciilor de intervenție timpurie. Copiii noștri, dacă nu fac terapii de recuperare, de logopedie, atunci ei nu sunt pregătiți să meargă în școli. Statul căruia noi îi plătim impozite și taxe nu oferă niciun fel de serviciu. Singura variantă sunt cabinetele private, care sunt costisitoare. De exemplu, 45 de minute de logopedie costă 150 lei. Gândiți-vă că un copil cu probleme are nevoie de 4-5-6 ore de astfel de terapii pe zi. Cumva, nimeni nu se uită la acești 80.000 de copii înregistrați în România. Părinții sunt extrem de împovărați. Eu sunt, să spunem așa, un caz fericit, pentru că sunt din București și am acces la informații. Dar în România profundă sunt zeci de mii de copii care nu au ieșit, probabil, din curtea casei. Pe ei nu îi întreabă nimeni niciodată nimic. Situația aceasta există de mulți ani, nici nu mai vorbim de perioada comunistă. Copiii aceștia nu au voce. Ei nu ies în stradă, nu țipă, nu votează. Părinții sunt atât de obosiți și amărâți. Și ajungem să ne plângem că avem o țară de asistați. Păi dacă tu nu investești în acești copii, e normal ca după să găsești o soluție. Că le dai 300 lei pe lună când devin adulți și rămân tot pe umerii unei familii bătrâne și bolnave - asta nu este o soluție! Copii cu aceleași tipuri de dizabilități din România în alte țări, la maturitate, lucrează, au o viață socială, se căsătoresc. Sunt oameni care dau înapoi comunității și societății. La noi nu se întâmplă lucrul acesta", a spus Mădălina Turza.

Întrebată care a fost, poate, cel mai greu moment pe care a fost nevoită să-l gestioneze, a răspuns astfel: „În 2013-2014, am încercat, printr-un efort colosal, cu părinți din România să ducem în Parlament prima lege pentru drepturile copiilor cu dizabilități. Am reușit să scriem acea lege. Apoi am reușit să o introducem în Parlament, adică să și-o asume 20-30 de deputați și senatori de la vremea respectivă. A intrat ca proiect de lege în Parlament. Din acel moment, s-a declanșat o campanie furibundă. A fost un moment tare greu. Am primit sute de telefoane de amenințări, sindicaliștii mi-au vandalizat mașina și mi-au scris handicapații la școala specială, primeam mesaje oribile".

Ghid, lansare la Institutul Național al Magistraturii

Președintele CEDCD a lucrat la un ghid privind aplicarea dreptului la educație pentru copiii cu dizabilități din România. „Este un document important ce urmează a fi lansat pe 11 octombrie, la Institutul Național al Magistraturii. Am reușit să adun toate bucățile de legislație pierdute prin sute de hotărâri pe care nu le știe și nu le înțelege mai nimeni. Sper ca acest ghid să fie un instrument util și la îndemna magistraților, avocaților și a altor specialiști, care au, prin misiunea lor, puterea de a promova, apăra sau restaura justiția socială și dreptul la educație", a precizat Mădălina Turza.

„Sindromul Down, ca multe dintre alte dizabilități, nu este o boală"

În continuare, în România, există persoane care nu știu ce este Sindromul Down. Președintele CEDCD a reiterat faptul că nu este o boală. „Sindromul Down, ca multe dintre alte dizabilități, nu este o boală. Este o diferență genetică cu care copiii se nasc. E vorba de un cromozon în plus pe care îl au în lanțul genetic la perechea 21. Asta îi face să aibă o anumită fizionomie și – ceea ce medicii spun – o întârziere în dezvoltarea intelectuală. Înseamnă că învață într-un fel diferit sau mai încet. Au alt fel de a fi pe lume", a spus mama Clarei.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News