EXCLUSIV  Magdalena Popa Buluc în dialog cu Felix Alexa: „Mă izolez în teatru ca într-un vis de iarnă...”

Este unul dintre cei mai prolifici regizori de teatru. A montat 40 de spectacole după texte clasice precum Jocul dragostei şi al întâmplării, O noapte furtunoasă, Visul unei nopţi de vară, Nunta lui Krecinski, Bidermann şi incendiatorii, Jocul regilor, Cei doi tineri din Verona, Scaunele, Leonce şi Lena, Hora iubirilor, Cerere în căsătorie, Cutia Pandorei, Pelicanul, Spitalul comunal, Rolul victimei, Misterul Sebastian, Sinucigaşul, Livada de vişini,  Moartea unui comis voiajor, Lecţia de violoncel, Revizorul, tulburătoare piese ce abordează lumea contemporană, ca Butoiul cu pulbere, Terorism, dar şi Însemnările unui nebun, spectacol pe care l-a purtat cu un succes extraordinar şi la Moscova... 

Un spațiu sugestiv pictat în întregime manual

Stilul lui Felix Alexa este dominat de inteligenţă şi rigoare. El nu lasă sentimentalismul să invadeze scena şi conduce discret, dar ferm personajele pe trasee neabătute. Şi, în afară de talent, are o putere extraordinară de a repeta la nesfârşit, fiind exigent cu fiecare spectacol al său. Felix pune combustie în tinerii actori, le dă posibilitatea de a crea, lansându-i pe orbite savant trasate.  

Doi actori coreeni iubiți de public

Te-ai întors recent din Coreea, unde ai regizat un nou spectacol, la Seul, la National Theatre Company, invitat de criticul Kim Yun–Cheol, fost preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticior de Teatru. Cu siguranţă, acest lucru se datorează şi faptului că ai devenit un nume apreciat de publicul corean, cu cele două spectacole pe care le-ai montat înainte, Richard II de Shakespeare şi Pescăruşul de Cehov. Ce te fascinează acolo?

Dintotdeauna am avut un gust al aventurii, îmi place să caut altceva, ceva nou, îmi doresc să depăşesc obişnuitul. Îmi place să învăţ, să experimentez. Mă onorează invitaţia lui Kim Yun–Cheol, o personalitate marcantă a vieţii teatrale coreene şi  nu numai, un om de un mare rafinament artistic şi cu o intuiţie profundă.  Am avut în noiembrie premiera la Teatrul Naţional din Seul cu Domnişoara Iulia de Strindberg, a doua premieră pe care o am la ei într-un singur an, după Pescăruşul de Cehov, din primăvară. Am realizat o versiune a Domnişoarei Iulia intensă vizual, într-un spaţiu sugestiv, pictat în întregime manual. Experienţa spectacolelor montate la Seul este unică pentru mine şi am încercat să fiu eu însumi. E un lucru cu totul special să invite un regizor străin de două ori în acelaşi an, un semn de mare apreciere. În teatrul corean totul este de o seriozitate absolută, oamenii sunt foarte profesionişti şi serioşi. M-au impresionat foarte multe lucruri în societatea lor, e o lume fascinantă. Am stat vreo 7 luni în 2 ani de zile la Seul, deci am avut destul timp să cunosc în amănunt raportul pe care îl au cu munca, cu propriile lor valori. Sunt mentalităţi foarte diferite de ale noastre, uneori la polul opus. Toate cele 3 spectacole ale mele, montate acolo, s-au bucurat de o mare apreciere în rândul comunităţii teatrale, dar şi în rândul publicului. Primul a fost Richard II, în 2014, un spectacol despre fragilitatea puterii şi a fiinţei umane, despre vulnerabilitate şi despre cât de surprinzătoare poate fi viaţa. Te poate ridica şi te poate răsturna în aceeaşi secundă. Pescăruşul a fost un spectacol despre efemeritatea vieţii. Pentru Domnişoara Iulia chiar s-a pus un spectacol în plus, datorită cererii foarte mari, lucru neobişnuit la ei, unde programul se ştie cu un an înainte. 

Scenă din Domnișoara Iulia

Cum este apreciat teatrul în Coreea? 

Sunt foarte multe teatre în Seul, vreo 150, nu toate subvenţionate, şi toate sunt în competiţie pentru a avea cât mai mult public. Lumea vine la teatru, dar poate la noi, ca fenomen cultural, teatrul contează mai mult. Din fericire, ultimele mele două spectacole, Pescăruşul şi Domnişoara Iulia, au fost vândute integral încă înainte de a începe seria reprezentaţiilor, lucru care spune foarte mult despre cum erau aşteptate. Noi, în România, nu ne dăm seama că la Seul se montează zeci de spectacole cu piese de Shakespeare şi Cehov în fiecare stagiune. E o lume culturală de cel mai înalt nivel, cu cele mai bune spectacole din lume invitate. Eu m-am simţit onorat să primesc acum o medalie prin care Teatrul Naţional din Seul îmi mulţumea pentru contribuţia adusă la teatrul coreean prin montările mele. A fost o ceremonie emoţionantă.

O adevărată bucătărie 

Cum ai lucrat cu actorii? 

În rolurile principale au fost Hwang Sun-hwa, în rolul Iuliei, Yoon Jung-sup, care îl interpretează pe Jean, şi Kim Jung-eun, în cel al lui Kristi. Am ţinut să aduc pe scenă actori cu experienţe diferite, dar şi tineri necunoscuţi. Acum, la Domnişora Iulia, am distribuit, în rolul lui Jean, personajul principal masculin, un actor care jucase în Richard al II-lea. Ideea a fost să colaborez cu cât mai mulţi actori coreeni, care să aibă experienţa lucrului cu un regizor român. Cum am spus, actorii coreeni sunt incredibil de serioşi şi profesionişti. Ca să vă dau câteva amănunte, ei nu întârzie niciodată, rămân întotdeauna după repetiţii să repete singuri, nu se plâng deloc chiar dacă vrei să reiei o scenă de 20 ori. Au o cultură a seriozităţii. Ca un minus, aş putea spune că nu sunt obişnuiţi să improvizeze atât de mult, dar odată ce le ceri ceva, încearcă să ducă lucrurile la perfecţiune. Uneori veneau cu 2 ore înainte de începerea repetiţiilor şi reluau obsesiv un lucru pe care-l discutasem cu o zi înainte. Asta ca să fie la alt nivel, mai bun, în ziua respectivă. M-a impresionat profund această dăruire. E adevărat că este şi o competiţie enormă. Sunt zeci de mii de actori în Seul şi obţinerea unui rol e o şansă de neratat pentru oricine. 

La sfârșitul spectacolului, aplauze pentru actori și pentru regizor

Ştiu că deseori intervii în text. Ai pus şi de această dată accentul pe societatea contemporană?

Am făcut nişte tăieturi, nu foarte mari, şi la Domnişoara Iulia. Dar am cerut ca traducerea să fie într-un limbaj contemporan, spectacolul meu fiind unul modern. Traducerea este foarte importantă, mai ales în cazul unor mari piese clasice, ea dă tonul spectacolului. Am cerut traduceri noi pentru spectacolele montate la Seul, era important ca textul să sune viu şi modern, fără a pierde subtilităţile originalului. E o experienţă grea să repeţi într-o limbă pe care nu o cunoşti.

În timpul repetițiilor, la Seul 

În ultimul timp foloseşti mai mult teatrul imaginilor?

A început în ultima vreme să mă intereseze mult şi partea vizuală a unui spectacol, forţa imaginii teatrale. La Seul, am dezvoltat, în cele 3 spectacole montate acolo, această componentă vizuală. De altfel, presa coreeană a subliniat intens impactul vizual al spectacolelor mele. Nu mă interesează un spectacol numai de imagine, dar sunt din ce în ce mai fascinat de universul culorilor şi de dramatismul unor imagini ce se nasc din situaţiile scenice. Cu spaţiul încerc să am o relaţie aproape senzuală. Am încercat să creez un spaţiu în care să mă joc cu iluziile vieţii. În Domnişoara Iulia pe care am montat-o şi la Teatrul Maghiar din Cluj, din bucătărie se simţeau mirosurile, pentru că se gătea pe scenă şi mi-am dorit ca scena bucătăriei să devină un spectacol al vieţii. Intuiţia nu se învaţă, dar este esenţială în profesia asta. 

Senzualitate în Domnișoara Iulia

De multe ori, realizezi şi coloana sonoră, pentru tine muzica devenind un alt personaj. Care a fost situaţia de această dată?

Eu încerc să lucrez muzical şi cu actorii. Da, de multe ori îmi vin idei legate de rezolvarea unor scene pornind de la muzica aleasă. Pentru mine, muzica într-un spectacol nu trebuie să fie ilustrativă, ci să nuanţeze subtil stările personajelor. Şi la Seul, la toate spectacolele, mi-am ales singur muzica, indiferent că era vorba de Alexander Bălănescu pentru Richard al II-lea sau de Mozart pentru Pescăruşul. La Domnişoara Iulia am folosit muzica foarte ritmată, dementă şi senzuală a unui violonist magiar, Lajko Felix. Muzica pentru mine este un personaj important, trebuie pus în relaţie cu partenerii de scenă.

Răspunzând întrebărilor presei

Ai fost elevul lui Peter Brook şi de la el ai înţeles că spaţiul este esenţial în teatru. Senzualitatea lumii materiale şi teatrul formelor simple te seduc şi acum? 

Brook a fost extrem de important în parcursul meu artistic. În timp, am înţeles mai bine ce anume am putut învăţa de la el, lecţii subtile de teatru şi viaţă. Spaţiul determină totul, acelaşi spectacol poate arăta complet diferit în alt spaţiu. Iar concentrarea pe lucrul cu actorii a fost o obsesie a începutului meu de drum. În ultimii ani însă am început să simt puţin diferit, să mă distanţez de teatrul realist şi să simt că mă atrag zonele mai stranii, o realitate paralelă, subiectivă. Personajele importante au întotdeauna lumi paralele, universuri proprii care pot deveni fascinante odată revelate pe scenă în emoţii şi imagini. Acesta e drumul care mă interesează acum în teatru. 

Noaptea lampioanelor

Care este explicaţia faptului că în ultimul timp textele clasice sunt mai puţin abordate de către regizori?

Eu am crezut întotdeauna că îmbinarea între textele contemporane şi cele clasice este benefică pentru parcursul unui regizor. Am trecut uneori în acelaşi an de la un text contemporan la unul clasic, asta mă stimulează foarte tare. Personal, nu cred că un regizor trebuie să se axeze pe un singur tip de texte, dar asta e o opţiune subiectivă. Important e să detectezi într-un text clasic modernitatea lui, ce spune el astăzi şi nu să faci o reconstituire de epocă.

Marile texte clasice sunt uneori violent actuale. Domnişoara Iulia, de exemplu, este şocant de modern scrisă de Strindberg, încă o piesă tulburătoare şi azi. 

Richard al II-lea, o montare spectaculoasă, marca Felix Alexa

Eşti şi profesor de Regie la Facultatea de Film din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică. Cum apreciezi tinerele generaţii?

Generaţiile tinere sunt pline de oameni talentaţi şi care, în mod firesc, ar trebui să schimbe ceva în viitor. Cred că ar trebui să aibă mai multă forţă de muncă, pasiune şi încredere în ei. Din păcate, nu mai vin să dea examen la facultate la fel de mulţi candidaţi ca înainte, deci baza de selecţie s-a redus mult la regie. Asta e trist. Generaţia nouă de artişti vine într-o lume dură, competiţională şi trebuie să se adapteze rapid ca să reziste. Talentul artistic nu este de ajuns azi, trebuie şi talent organizatoric, de promovare. Trăim într-o lume a imaginii de promovare, teatrul face parte şi el din acestă lume. Eu încerc la facultate să le prezint o lume reală cu care se vor confrunta, nu o iluzie care riscă să-i amăgească pe gol.

Monololgul final al lui Richard al II-lea

Mi-ai povestit că la Seul ai prins o perioadă cu mişcări de stradă, cu greve... Cum ţi s-a părut modul de a protesta şi în ce măsură lumea intelectuală s-a implicat în aceste mişcări revendicative?

Da, au fost absolut impresionante acele manifestaţii contra preşedintei ţării, de o amploare incredibilă. Erau pe marile bulevarde sute de mii de oameni. Am fost la una dintre aceste manifestaţii, de curiozitate. Toţi erau perfect organizaţi, cu copii, nimeni nu se îmbrâncea sau insulta, deşi eram într-un furnicar continuu, abia puteai înainta în mulţime. Mulţi aveau lumânări aprinse, zeci de mii, de aceea poate mie mi-a amintit de imaginea unei procesiuni pascale. Evident, realitatea politică contra căreia manifestau era mult mai dură, plină de corupţie, trafic de influenţă, amănunte stranii. Era o violenţă extremă în aceste proteste, dar modul de organizare era impecabil. Am avut parte de un spectacol al străzii care îmi arată, odata cu şocul alegerii lui Trump în SUA, că lumea este într-o stare specială, de confuzie şi la limita unor tensiuni majore. Cred că lucrurile devin periculoase şi jocurile la nivel global din ce în ce mai imprevizibile.

În timpul repetițiilor între fantezie și rigoare

Te afli înaintea unei premiere ce va avea loc pe scena Teatrului Naţional. Vorbeşte-mi, în avanpremieră, despre acest spectacol cu Crima din strada Lourcine de Labiche, un text extraordinar, pe muchie de cuţit între comedie neagră şi disperare. Cu siguranţă, aduci pe scenă aceiaşi actori cu care lucrezi de ani de zile, actori cu care te înţelegi deja din priviri.Premiera va avea loc pe 20, 21 şi 22 ianuarie. 

Scrise în serie, cu o ușurință de invidiat și geniu comic, la comandă sau din inspirație creatoare, piesele lui Labiche au creat în dramaturgia universală un stil, o operă, dar și câteva capodopere. Una dintre ele – Crima din strada Lourcine – este unică prin concentrare dramatică, prin răsturnări de situație, dar și prin dramatismul ei insinuant. 

Felix Alexa la repetiții

Din greşeală, doi foşti colegi de liceu, după o noapte de beţie, cred că au omorât pe cineva. Pornind de la această situaţie limită, un geniu comic ca Labiche creează situaţii pe care eu am încercat să le construiesc în cheie absurdă, de un comic straniu. E un spectacol construit în cu totul altă cheie decât cea realistă, un spectacol ce exploatează filonul major şi profund din piesă.

Disperare și dramatism la un reprezentant de seamă al teatrului de bulevard? Ei bine, da. Pentru mine, forța și unicitatea acestei piese, umorul ei fin, vin tocmai din îmbinarea stranie între disperarea personajelor care vor să scape unui destin implacabil și derizoriul situației lor reale. 

Lucrez din nou cu o echipă minunată de actori, mulţi dintre ei fiind lansaţi de mine de-a lungul anilor: Marius Manole, Istvan Teglas, Mihai Calotă, Raluca Aprodu şi foarte tânărul actor Victor Ţăpeanu. Scenografia este semnată de Andrada Chiriac, deja o colaboratoare fidelă, iar traducerea îi aparţine Violetei Popa. Şi muzica aleasă de mine va fi o surpriză totală, sunt sigur.

Departe de a fi realistă sau minoră, Crima din strada Lourcine descrie exact granița ambiguă dintre aparență și realitate, revoltă și resemnare, vinovăția asumată și instinctul criminal ascuns în fiecare dintre noi. O zonă umană în care totul devine posibil. Desigur, totul prezentat cu mult umor negru. „Totul se învârtește, totul danseză în jurul meu” spune personajul principal, descriind senzația unei realități paralele ce își pierde contururile cunoscute ale unei lumi ce a luat-o razna, antrenând totul în mișcarea ei nebunească. Poate că, la final, când totul se liniștește, lămurindu-se la nivelul unei realități banale, personajelor lui Labiche le e dor de tumultul vital și disperat în care intraseră din greșeală, pentru o clipă.

Noi, spectatorii, asistăm cu satisfacție, cu sadism chiar, la această zbatere inutilă a personajelor prinse într-un carusel al ororilor închipuite de propria imaginație. Dar oare viața noastră de fiecare zi nu înseamnă aceeași zbatere continuă, inutilă de cele mai multe ori, în încercarea de a ne justifica existența?

Egocentrista Arkadina din Pescărușul, interpretată de o celebră actriță coreeană de teatru și film

Anul acesta, în noiembrie, voi împlini 50 ani şi într-un fel e un moment în care te gândeşti la trecut cu nostalgie, dar şi la viitor cu speranţă reţinută. Mă izolez în teatru ca într-un vis de iarnă. Am învăţat în timp un singur lucru clar... faptul că viaţa e imprevizibilă.

Festivalul lanternelor de ziua lui Buddha, la Seul

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News