EXCLUSIV  Magdalena Popa Buluc în dialog cu Paula Tudor: ”Îmi place să construiesc, să zidesc, să simt”

Este absolventă a Institutului de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu” din București, la clasa Traian Brădean.

Credință și lumină

A avut numeroase expoziții personale, la Sala Dalles, Căminul Artei, Hanul cu Tei, la Senatul României, la Bucharest Financial Plazza, Galeria Orizont, dar și la Milano, Roma, Veneția… Lucrările ei figurează în colecții personale din țară și străinătate: Franța, Italia, Germania, SUA, Rusia, Grecia, Suedia, Japonia, Belgia, Turcia, Siria, Israel și China. 

Lungi culoare de mânăstire

Recent, a deschis o Retrospectivă la Galeriile de Artă ale Cercului Militar, prilej cu care am purtat o lungă și intereasantă discuție despre evoluția sa artistică. 

 Muzica apelor

Cum erau locurile copilăriei tale și în ce măsură ți-au influențat creația?

Situat în nordul Dobrogei, Niculițelul, orașul în care m-am născut, este așezat pe ruinele unui grandios oraș, Traianopolis, care avea aproximativ 30.000 de locuitori, înființat de stăpânirea Romană și care comunica cu cetatea Noviodunum (Isaccea de astăzi). Remarcabile sunt aici "Valul lui Traian" un zid de protecție care s-a distrus în perioada colectivizării forțate din timpul comunismului, Bazilica Paleocreștină din secolul al IV-lea, Biserica Sfântul Tănase (sec 13), mânăstirile Cocoș, Celic, Saon. Relieful este variat, de la coline cu pășuni și păduri de tei la câmpii cu podgorii (vinurile medaliate și recunoscute în toată lumea) și până la bălți cu întinse covoare de nuferi și variate specii de pești, protejate ca Patrimoniu UNESCO, făcând parte din Delta Dunării. Casa mea era la poalele unui deal pe care am mers la săniuș, am cules flori și plante medicinale, i-am admirat schimbările cromatice în fiecare anotimp și, mai târziu, când mama mea zăcea fără cale de întoarcere, am simțit că dealul este viu și veghează ca un preot. L-am pictat în mai multe variante, iar Editura Minerva l-a publicat pe coperta volumului Zări și Etape de Lucian Blaga.

Constelații

Obiceiul Olariilor (în tradiția populară se aprindeau focuri în noaptea dinainte de începerea postului mare, care semnificau purificarea populației satului și pregătirea pentru întâmpinarea lui Hristos) se făcea tot pe acest deal și în împrejurimi. Copil fiind, am participat la aceste ritualuri de purificare împreună cu fratele meu și cu verișorii mei.

Îngerul păzitor

Foarte aproape de casa mea locuiau lăutarii care cântau la horele din sat și la înmormântări, auzeam frecvent în timpul săptămânii repetițiile pe care le făceau și sunetele alămurilor dădeau spațialitate și culoare copilăriei mele.
Ulița era un covor de iarbă, prin care șerpuia o potecă pe care putea să treacă doar o singură persoană. Acestă stradă se termina într-o livadă de cireși bătrâni de 100 de ani, ai nimănui, și unde noi ne bucuram de bogația lor.
Am participat la toate obiceiurile satului legate de copilărie: colindele, sorcova, olariile, mersul  cu căruța la ZBOR (se marcau zile religioase la mânăstirile din apropirea satului) și le-am  trăit pe toate cu intensitate. Foarte mult m-au marcat basmele populare pe care le spunea cu mult har mama mea, ea fiind și foarte talentată în combinația culorilor covoarelor pe care le țesea.

Câmp cu maci

Părinții m-au încurajat și nu voi uita niciodată prima cutie de culori de ulei pe care mi-a cumpărat-o pe furiș mama, la fel cum i-a cumpărat și fratelui meu prima chitară (el fiind atunci pasionat de muzică).

Întâmplător, într-o vacanță au venit la Niculițel studenți de la Academia de Arte din București să facă practică de specialitate. Erau de la secția sculptură și foloseau argila din zonă. Aveau nevoie de modele, iar noi, copii fiind, am pozat pentru ei; îmi amintesc și acum cât de uimită priveam lucrările lor și tot ce era legat de această meserie, fără să știu că  mai târziu voi modela și eu, având ca profesoară pe Iulia Oniță și voi desena îndrumată de profesorul Traian Brădean, unul dintre cei mai mari desenatori din România.

Care ți-au fost maeștrii?

Profesorul care m-a descoperit a fost Gheorghe Albu, în primul an de liceu.

Furtuna

El  a format o grupă de 15 elevi, cei mai talentați din școală, și ne pregătea într-un  Cerc de desen pe care-l dotase cu mulaje de ghips, șevalete, albume de artă și ne desfășuram activitatea în weekend.

La Academia de Arte profesorul Traian Brădean ne-a impus un regim de lucru foarte sever, mergea până acolo încât încuia ușa când începeam ora de lucru și dacă cineva întârzia, nu mai putea intra decât la pauză. Era sever cu studenții și cu modelele care preferau să nu pozeze  la clasa noastră, din cauza programului impus. Colegii ne spuneau că suntem "Trupa de șoc a D-lui Brădean".

Rugăciune pentru cei plecați

Profesorul nostru era atât de riguros cu desenul, încât a cerut să ni se monteze o tablă albă în sala de studiu, pe care desena și desenam cu cărbune. El a ilustrat Anatomia artistică după care se studiază și astăzi la Academia de Arte. Când ne făcea corectura lucrărilor vorbea ca un duhovnic cu noi și trecea dincolo de partea tehnică a lucrării, găsind semnificații nebănuite în lucrările noastre. Misiunea lui de îndrumător s-a continuat pentru mine mulți ani după ce am terminat școala, el venind întotdeauna la expozițiile pe care le-am făcut de-a lungul anilor.

Crizanteme

Am avut un mic incident cu domnia sa la o temă de peisaj când ne-a dat două zile libere să desenăm după copaci în parc și apoi, revenind în atelier cu schițele, să continuăm lucrarea. Când ne-am întors cu schițele din natură, ne-a pus note (el nu punea nota 10) și a notat la colegii mei cu 8, 7 ,9, iar când a văzut desenele mele a spus: ”tu ai nota 2 fiindcă ai copiat după Leonardo da Vinci”. Am fost foarte bucuroasă în sinea mea, dar revoltată că nu mă credea că nu copiasem, deși insistam să-l conving. Până la urmă, argumentul suprem a fost că vreau să meargă în parc unde am desenat, să vadă ca acești pomi există! Atunci a înțeles și mi-a dat nota 10, singurul 10 pe care l-am primit de la el. Ca pictor, Profesorul Traian Brădean m-a format pe figurativ, deși el are un desen mai riguros din linii frânte, iar eu mă exprim mai ușor prin linii curbe.

Cum a decurs evoluția ta ca artist?

Fazele mele de dezvoltare ca profesionist au fost mai întâi ca desenator, prin studiile făcute după model în Academia de Arte, apoi ca pictor am trecut printr-o periodă foarte restrânsă  cromatic, aș putea spune că lucram într-o gamă monocromă, care nu mă mai reprezintă acum, și perioada actuală, când paleta este diversificată cromatic, contrastele complementare sunt frecvent întrebuințate în tablourile mele, la fel și curajul de a folosi culorile închise sau pure.

Icoana

Un loc aparte în expoziție și în pictura ta îl ocupă florile. Ele izbucnesc în culori vii, precum roșul macilor, galbenul florilor de câmp, movul în câmpiile cu lavandă, irișii își etalează seva în verdele pal sau intens, albul nuferilor.

Sunt numită "pictorița florilor" și mă atrag culoarea, forma, perfecțiunea lor, mai ales că forile și plantele pentru mine sunt ca niște ființe vii, care transmit mesaje pozitive lumii noastre. Sunt puternic atrasă de plantele medicinale, mergând până acolo că experimentez forța lor terapeutică. Primele mele tablouri aveau mai pregnant amprenta picturii flamande și erau preponderant pe fond închis, pe parcurs mi-am deschis paleta cromatică și am dat sensuri onirice lucrărilor mele. În pictura românească am afinități cu pictorii Sever Frențiu și Sabin Bălașa.

Icoane în atelier

Florile pictate de mine la început erau în vase de sticlă. Am reușit să cuceresc publicul cu această fragilitate, armonie sub care se bănuia forța. Mai târziu am pus în colivii personaje. Am avut o expoziție în RFG de la care nu s-a mai întors nicio lucrare. Am avut atunci un moment dificil în viața mea, întrucât era înainte de 89 și a trebuit să obțin aprobări speciale pentru a pleca cu expoziția în străinătate.  Lucram în învățământ pe vremea aceea. Mi s-a spus ”vedeți-vă de catedra dumneavoastră”. Singura formă legală a fost aceea ca să-mi cumpăr tablourile și să le trimit în Germania. De etalare s-a ocupat organizatorul. 

Revenind, încântător acest tablou de mari dimensiuni, un câmp cu lavandă, de un mare rafinament compozițional, care aduce în memorie întinderile de lavandă din sudul Franței. Privindu-le sufletul se încarcă de bucurie.

Andromeda

Este un raport interesant între violet și verde. Privit de aproape se poate observa că este realizat cu tușe punctiforme. Depărtarea, cerul, planul al doilea sunt mai estompate.

În această retrospectivă, un loc important îl ocupă arta sacră. Impresionante sunt  culoarele lungi, interminabile ale unor mânăstiri,

Aceste coridoare lungi sunt ca niște drumuri inițiatice, suspendate între pământ și cer. Am copilărit în acest spațiu, la mânăstirea pe care o reprezint în două lucrări, Îngerul păzitor și Rugăciune pentru cei plecați. Această arhitectură interioară trebuie văzută ca un drum inițiatic, suspendat între pământ și cer. Titlul Rugăciune pentru cei plecați este dat de o umbră a florii. În partea dreaptă a tabloului era o grădină pe care am înlăturat-o.  Pictura religioasă am abordat-o încă din perioada când mă pregăteam pentru Academia de Arte, deoarece am avut în familie trei mătuși călugărițe, surorile tatălui meu, și ele m-au influențat cumva în acest sens. Am făcut copii după Leonardo da Vinci - Sfânta Ana, Filippo Lippi - Fecioara Maria, dar și după icoane bizantine.

Imagine din expoziție 

Icoanele tale răspândesc evlavie, pioșenie, smerenie.

Icoanele sunt lucrate într-un stil aparte, urmărind fibra lemnului, ceea ce le dă forță și expresivitate. Am lucrat cu această tehnică acum 10 ani, dar nu la dimensiuni monumentale. De data aceasta am abordat suprafețe vaste. Această tehnică, pictură pe fibra lemnului, este o metodă protejată, pentru care am obținut și brevetul. Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a căutat în toată lumea timp de trei ani un pictor care să lucreze în această tehnică și nu a găsit. Această metodă s-a născut  din admirația pe care o am pentru lemnul cu fibră pronunțată și care creează în sine o compoziție. Am încercat să fac o simbioză între icoană și lemnul atât de armonios ritmat prin fibra lui, lăsând să trăiască împreună imaginea și fibra, formând un tot în contradicție aparentă. Privind o asemenea icoană, cu imaginea incompletă de fapt, publicul este invitat să-și completeze în mental imaginea pe care eu nu am terminat-o. Îmi place să implic publicul în picturile mele. Astfel el devine din spectator creator. Așa cum piesele de teatru modern intră în dialog cu spectatorii și piesa este de fiecare dată alta, tot așa încerc și eu să obțin intervenția privitorului.

În final vreau să spun că tablourile pe care le pictez în ultimul timp mi se pare că nu-mi aparțin, că mi-au fost dăruite de cineva. Le privesc, eu făcând parte din public, fiind detașată, pot avea o atitudine critică, față de opera mea. 

Păsări și flori în vas de sticlă

În afară de duhul bisericilor sub care aerul, lumina, culoarea duc spre veșnicie, în picturile tale un loc relevant îl ocupă păsările, peștii

Când am împlinit 60 de ani mi-am schimbat stilul. S-au produs niște acumulări când am pictat 20 de tablouri pentru decorarea Spitalului Monza. Am pus într-un tablou abstract elemente figurative. Ele își pierd din culoarea proprie și împrumută din culoarea tabloului abstract. În felul acesta sugerez că materia nu mai este palpabilă, este sublimată. În acea perioadă au fost multe mesaje pe internet despre alinierea planetelor, schimbarea polilor Pământului. Se spunea că Pământul își va schimba frecvența, iar noi nu vom mai fi cei palpabili, concreți, ci dintr-o altă materie. Asta m-a dus la abordarea acestui stil de combinare a figurativului cu abstractul, practic două curente antagoniste. Dar am reușit să le împac și să sugerez această idee. Lucrarea Mereu împreună, în care sunt doi porumbei pereche, a fost expusă și la Roma, și la Veneția, în 2013. Sunt două păsări care se privesc și care au avut un parcurs împreună. Tabloul este tridimensional. Punctele de prim plan reprezintă spațiul pe care îl au de parcurs. Porumbeii își păstrează perechea toată viața, iar dacă unul dintre ei dispare, celălalt rămâne singur. Pictura este reprodusă pe afișul acestei expoziții. Într-un alt tablou, Izgonirea din Rai, care a fost foarte apreciat de colegii de breaslă, sunt două păsări care cad printr-o rază de lumină. Pământul este pictat în alb-negru pentru a sugera că este arid, că este blestemat, așa cum scrie în Biblie.

Ponton

O altă prezență recurentă în pictura ta sunt caii.

Și caii simbolizează familia. Aceeași tehnică între figurativ și abstract. Am reușit această diluare a materiei, prin perspectivă, prin culoare: albastrul și trecerile spre oranj. De altfel, am debutat cu păsării în colivii de sticlă.

Ești pasionată și de peisajele venețiene, pe care le abordezi în stiluri diferite.

Am avut o expoziție cu flori la Veneția în fastuosul Palat Correr. Atunci am făcut mii de fotografii și, întoarsă acasă, am făcut o sinteză. Mi-am dat seama că Veneția nu este atât de sclipitoare ca în imaginile care ni se prezintă pe cărțile poștale. Am vrut să sugerez prin această contorsionare a clădirilor că ea este trecătoare, perisabilă. În plus, tabloul în care vedem ”Veneția cu casele pe cer”, poate fi așezat pe toate patru laturile, datorită compoziției lui circulare. Tocmai pentru a sublinia că Veneția nu este veșnică. Aici vedeți Veneția cu Canal Grande, cu gondole, lucrată în cuțit.  Dar, am și o frumoasă Piață San Marco în culori calde, o alta intitulată Acqua alta. Gondolele din tablourile ritmate de forme curbe mi-au adus o invitație viitoare la Cluj pentru o expoziție cu Veneția și cu noul meu stil, simbioza între figurativ și abstract.

Veneția în apusul soarelui

Îmi place și această lucrare intitulată Grădina acvatică, între abstract și vegetal. Tabloul așezat pe orizontală relevă un păun, iar pe verticală, o grădină acvatică. Acestea sunt naturile mele statice din tinerețe.

Alte tablouri înfățișează luminișuri de pădure, atât vara cât și iarna, lacuri cu luciri argintoase, dealuri domoale cu turnuri de biserici, iar în fundal, un cer albastru.

Sacrul în opera Paulei Tudor

Peisajele pictate de mine sunt definite "onirice" deoarece încerc să văd dincolo de tot ce este concret în lumea palpabilă și cred că cele nevăzute, dar existente, ne determină viața. Același lucru îl pot spune și despre simetriile din aceste tablouri  care prezintă subiectul concret, pe de o parte, și difuz, misterios, transfigurat, pe de altă parte. Luate ca un tot, la final formează o lume care te provoacă la interogații și meditație. Un pasionat admirator al operei mele, care este o persoană cu o accentuată spiritualitate, mi-a spus că simte anumite lucrări ca fiind inspirate din Nagual, un spațiu spiritual la care se ajunge foarte greu. 

Natura statică cu vase de sticlă

Albul iernilor este când vibrant, când surdinizat de tonuri de albastru, când încălzit de un ton de roșu.

Sunt peisaje realizate în preajma mânăstirii Saon din Dobrogea, care se afla la o distanță de 11 kilometri spre Niculițel. Drumul, printre dealuri cu vii, duce pe o frumoasă esplanadă din fata mânăstirii. Clădirea, care adăpostește un corp de chilii, stăreția și un corp de camere pentru oaspeți, are un cerdac foarte lung, susținut de puternice coloane. Mânăstirea Saon a luat ființă sub stăpânirea otomană, in anul 1846, prin plecarea unor călugări de la Mânăstirea Celic-Dere. Cei veniți la Saon au ridicat aici câteva chilii din chirpici și un Paraclis ca metoc al mânăstirii. După revenirea Dobrogei la Patria-Mamă, Saonul, împreună cu toate bisericile și mânăstirile acestor locuri au trecut sub jurisdicția Episcopiei Dunării de Jos, din Galați. Pentru o mai bună rânduială în viața mânăstirilor, Episcopul Iosif Gheorghian a strămutat la Saon și pe ceilalți călugari care se mai aflau la schitul Celicul de Jos. Odată cu acesta, Schitul Saon s-a separat cu totul de Mânăstirea Celic-Dere, devenind de sine stătător. În pictură este pontonul de pe care pleacă maicile cu bărcile la pescuit. Este locul de unde plecam și eu în copilărie, așa cum v-am spus. Observați că am adus și o tufă de măceș pentru a încălzi peisajul cu roșu. Un alt tablou, Niculițel, este dedicat locurilor copilăriei mele, o regiune de vinuri. În regiunea mea natală se află părticele din moaștele Sfinților Vichente, Maxim Grecul, Inochentie mitropolitul, Epictet preotul și Astion monahul, racla cu acestea fiind tot timpul expusă închinării pelerinilor. Ei existau în calendarul Grecilor. Tot aici s-a descoperit cripta martirilor Zoticos, Atalos, Camasis, Filipos.

Izgonirea din rai 

După câte îmi dau seama, ți-ai dorit ca și în plan simbolic să recuperezi anii copilăriei, locurile natale. Observ și tablouri într-o gamă de griuri, diferite de celelalte game cromatice atât de vii.

Este un tablou aproape monocrom. Așa am pictat ani de zile, dar mi se spunea mereu: ”nu sunteți o coloristă”. Tabloul Eu sunt calea, adevărul și viața îl reprezintă pe Iisus cu un porumbel în mână, simbolul Duhului Sfânt, tot o influență a profesorului Traian Brădean, când a început să abordeze pictura religioasă. Trupul lui Christos este aproape transparent. Fondul este tratat însă volumetric, aureola lui Christos se difuzează în aer, formând un spațiu astral în jurul lui. Cred că paleta mai deschisă din ultima perioadă reflectă atitudinea mea pozitivă și optimistă față de viață, dar am pictat și teme dramatice, cum ar fi tabloul Apocalipsasau Omagiu, dedicate unor persoane dragi din familie, care nu mai sunt printre noi, unde gama cromatică este mai sobră.

Inorogul

Observ o pictură intitulată Muzica apelor, în care este plasat în natură un pian alb, între măreția stâncilor.

Într-adevăr, sunetele pianului pătrund parcă printre stâncile care îl înconjoară. Am multe tablouri cu apă, acest element primordial dătător de viață. Am mai experimentat pictura cu foiță de aur. Un alt tablou este realizat pe insula Stresa de pe lacul Maggiore din Italia. În curtea Palatului Borromeo de pe această insulă m-a întâmpinat acest păun alb care m-a fermecat. Tot pe această insulă m-au impresionat balerinii care dansau în costume de epocă și care își spuneau cuvinte de dragoste, ceea ce m-a inspirat pentru tabloul Șoapta.

Și timpul?

Timpul este o materie, o vastă galerie de tablouri în care lucrurile se înscriu, o arhitectură în care te concentrezi ca să construiești, ca să zidești, ca să simți. E ceva magic. Cu cât trece, cu atât ești mai bogat prin tot ceea ce ai făcut cu el. 

Primăvara

Trăiești într-o casă la margine de București, pictată la exterior, înconjurată de o grădină și totul pare de poveste.

Trăiesc simplu, înconjurată de omul pe care îl iubesc, sculptorul Tudor Manciulea, care realizează splendide piese din lemn policromat. Mă bucur trăind, mă bucur să pregătesc dulceață, prăjituri și alte delicatesuri cu care să-mi primesc prietenii, să privesc pomii înflorind, să privesc mierlele de afară. Sunt la fel ca și țăranul care își cultivă ogorul și vede crescând primele mlădițe. Fericirea pentru mine este foarte simplă.

Ce ți-ai dori?

Flori de câmp

Mi-aș dori mai multe spații pentru expoziții în București. Au rămas foarte puține săli și artiștii n-au unde să-și etaleze lucrările. Din păcate, nu prea se face nimic pentru artiștii plastici…

Ce este pictura pentru tine?

Pictura este libertatea mea. Creația este un fel de balet în care mă las condusă. Este o proiecție directă a sinelui. Atunci când pictez totul capătă o dimensiune profundă, sensibilă, intensă și minunată. Muncesc enorm, iubesc diversitatea și tot ce e nou mă atrage ca un magnet. Caut tot timpul plenitudinea și simbolistica culorilor. Pictura este și meditație asupra timpului și mi-ar plăcea să găsesc acel dorit echilibru interior. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News