EXCLUSIV  Mănăstirea Frăsinei, locul interzis femeilor. De ce a fost părăsită, la un moment dat, și minunea întemeiată acolo

În toamna anului 1980 am mers cu scriitorul vâlcean Felix Sima la câteva mânăstiri din apropierea oraşului său pe care nu le văzusem niciodată. Ne-am dus mai întâi la Dintr-un Lemn, coborând dintr-un autobuz la Băbeni, o comună mare, cu gospodării îngrijite, unde viitorul patriarh Justinian îşi începuse cariera eclezială, slujind acolo şase ani. Ajunşi la Mânăstirea Dintr-un Lemn şi pătrunzând în incintă, m-am simţit într-o Românie de altădată, sugestie datorată pământului său arabil, câtorva pogoane de porumb necules, dar mai ales morii de apă aflate în calea unui pârâu lat curgând repede printre arbori, arbuşti şi bălării... După ce ne-am închinat în cele două biserici şi ne-am odihnit, am apucat prin satul Dezrobiţi spre Mânăstirea Surpatele, rectitorită de Doamna Maria, soţia Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, unde am privit o temă iconografică rar întâlnită în bisericile noastre: Împărţirea hainelor lui Iisus.

A doua zi am plecat din Râmnicu Vâlcea, tot cu un autobuz, în direcţie opusă, spre Călimăneşti, părăsind şoseaua asfaltată pentru a intra pe un drum forestier. Am coborât la capătul liniei, în comuna Muereasca, urcând pe un drum înclinat, pe care se afla un paraclis cu o curte împrejmuită. Felix Sima mi-a explicat că acolo se opresc credincioasele, bărbaţii continuând spre mânăstire (distanţă de un kilometru), fetelor şi femeilor fiindu-le interzis accesul. Pe poarta de metal a Mânăstirii Frăsinei exista, de altfel, un anunţ referitor la această interdicţie. O a doua interdicţie avea în vedere fumatul.

Nu ştiam că există în ţara noastră un aşezământ monahal întocmit întru totul după rânduielile athonite. Ceea ce mi se părea surprinzător era faptul că regimul comunist acceptase tacit aceste rânduieli. Se vorbea despre o femeie care, deghizându-se, ar fi trecut hotarul chinoviei pentru ca apoi să îşi ia zilele, ca şi despre alta care ar fi înnebunit după o ispravă asemănătoare.

Intrând în curtea mânăstirii şi îndreptându-ne înspre chilii, m-am oprit să privesc frumuseţea locurilor, a dealurilor împădurite cu arbori marcaţi de culorile toamnei. Aerul era nespus de curat şi domnea o linişte profundă.

Felix Sima avea un prieten la Frăsinei, care ne-a ieşit în întâmpinare pe când ne apropiam de chilii şi de biserică: fratele Gheorghiţă – sanitar în viaţa de mirean –, cunoscut mai târziu sub numele de părintele Ghelasie. Ne-a primit cu naturaleţe şi cu bucurie. Subţiratic, de statură potrivită, se tutuia cu colegul meu – vorbeau ca doi prieteni – şi bănuiesc că, întocmai ca noi, avea în jur de 30 de ani. Ne-a condus în biserică să ne închinăm, apoi în odaia din arhondaric unde aveam să dormim peste noapte şi în cele din urmă la trapeză: am mâncat mămăligă caldă, aburindă, abia mestecată, cu tocană de ciuperci şi apoi cu iahnie de fasole. Evident, la Frăsinei carne nu se mânca.

Înainte de a merge la Vecernie, fratele Gheorghe ne-a vorbit despre trecutul mânăstirii rectitorite de Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica pe vremea în care a fost episcop al Râmnicului-Noul Severin, între anii 1850 şi 1868. Mânăstirea Frăsinei fusese întemeiată în 1710 de călugării Ilarion şi Ştefan şi părăsită ulterior câteva decenii, condiţiile de viaţă fiind deosebit de grele din pricina lipsei de apă. Sălaşele călugărilor erau mai degrabă nişte colibe decât chilii. Când a sosit prima dată la Frăsinei, Sfântul Calinic era de şapte ani chiriarhul locului, însă primii trei ani de păstorire i-a petrecut la Craiova, întrucât un incendiu abătut asupra Râmnicului distrusese catedrala, seminarul şi locuinţa arhierească. Sfântul Calinic le-a reclădit aproape din temelie în decurs de câţiva ani. Când a ajuns la Frăsinei, în anul 1857, a găsit un schit cu şapte monahi şi un stareţ călugărit la Cernica. Locul i-a plăcut ierarhului nespus de mult, într-atât încât dorea să ridice o biserică mare, chilii de zid, stăreţie şi casă arhierească. Monahii l-au ascultat, însă nu şi-au ascuns scepticismul: marele impediment era lipsa apei... Şi fratele Gheorghe povestea cum episcopul a urcat pe albia unui pârâu de munte, până a găsit o stâncă, a făcut semnul crucii cu toiagul şi a spus: „Aici va izvorî apă multă şi va rămâne izvorul acesta mărturie a minunii care s-a făcut”. Şi aşa s-a întâmplat. Lucrările de construcţie a bisericii şi a celorlalte clădiri au început în 1859, încheindu-se în 1863, când au şi fost sfinţite.

A doua zi, după masa de dimineaţă, înainte să plecăm, l-am zărit pe părintele Neonil, stareţul mânăstirii. L-am reîntâlnit doi ani mai târziu, când am ajuns din nou la Frăsinei cu Preasfinţitul Gherasim Cristea, pe atunci arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, iar din 1984 episcop eparhiot. Părintele Neonil Ştefan ne-a invitat la masa de prânz – foarte sobră, ca să nu spun frugală – din casa arhierească. I-am reţinut blândeţea şi buna-cuviinţă. Era vâlcean de baştină şi stăreţea la Frăsinei din 1959, anul cumplitului Decret 410 din 28 octombrie, menit să distrugă monahismul românesc. Părintele Neonil Ştefan s-a pristăvit în 2016, la capătul a 57 de ani de stăreţie la Frăsinei. S-ar putea să fie cel mai longeviv stareţ de la noi.

Mânăstirea Frăsinei este astăzi notorie, mai ales pentru cei ce nu o cunosc, prin interdicţia impusă femeilor de a-i trece pragul, măsură considerată aproape excentrică. Însă această oprelişte e parte dintr-un întreg de prevederi definite în următorii termeni de către profesorul Emilian Popescu, membru al Academiei Române: „Ţelul duhovnicesc al Mânăstirii Frăsinei a fost mai ambiţios decât cel de la Cernica, deoarece aici aveau să trăiască şi să se formeze sihaştri, ca formă superioară de asceză. Episcopul Calinic le-a pus la dispoziţie întreaga bază materială pentru o astfel de evoluţie. // Neobositul ctitor a fost un ascet dublat de omul practic, care a dorit ca mânăstirea să devină o asemenea structură. De aceea a şi aşezat la graniţa mânăstirii o lespede de piatră cu prevederi aspre împotriva femeilor care ar încerca să pătrundă în spaţiul ei. // Ascetul Calinic, dublat de aptitudinile omului practic, este un caz unic pe teritoriul românesc şi se poate asemăna cu Sfântul Vasile cel Mare, care, pe lângă asceza practicată, a fost prezent în societate şi a avut realizări epocale precum complexul filantropic Vasiliada din Cezareea Capadociei. // Mânăstirea Frăsinei reflectă, aşadar, îngemănarea dintre viaţa duhovnicească şi cea practică a Sfântului Calinic, este locul unde virtuţile sale de mare îndrumător de obşte monahală pot fi zărite distinct de cele ale predecesorilor săi cernicani.”

În sfârşit, să adăugăm că biserica Mânăstirii Frăsinei este aşezată de specialişti între cele patru mari ctitorii ale Sfântului Ierarh Calinic, alături de biserica Mânăstirii Cernica, de biserica Mânăstirii Pasărea şi de Catedrala Episcopală din Râmnic, înrudirea dintre ele nefiind doar stilistică.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News