EXCLUSIV  Maria Dumitraşcu: Amintirea lui mă bântuie încă. Este atât de greu să-ţi găsești lumina în acel întuneric

În rândurile de mai jos, este mărturia lui I.N., un om care nu credea decât în tot ce se vede şi care căuta un răspuns la frământările lui. Un răspuns, un semn, orice, doar să înceapă să creadă, ca atunci când era copil şi lumea părea mult mai plină de posibilităţi. A crede într-o forţă superioară nouă este o alegere personală, care nu trebuie impusă sau judecată de către ceilalţi. Eu aleg să cred. Să simt şi să fiu deschisă să privesc dincolo de fenomenele obiective şi concrete. Scepticii îmi vor spune că nu există cunoaştere reală în afară de cea ştiinţifică. Că nici măcar cea intuitivă, prin revelaţii, nu este una autentică. Că a crede în ceva care nu se vede e doar un basm de adormit copiii. Nu poţi demonstra şi măsura ştiinţific orice. Şi dacă nu se poate demonstra orice, atunci rămâne valabilă ideea că un lucru poate exista şi în afara dovezilor concrete, că lipsa de dovezi nu exclude neapărat existenţa acelui lucru. Când nu poţi demonstra ceva într-o cercetare ştiinţifică, nu poţi nici infirma.

Acolo unde nu există răspunsuri, rămâne intuiţia

Oamenii de ştiinţă acceptă şi înţeleg limitele ştiinţei, însă scepticii nu vor să o facă. Am văzut multe experienţe lipsite de logică, există atâţia specialişti care au dat din umeri, exclamând că e ,,o minune”, “că doar Dumnezeu”, şi că fenomenul nu poate fi explicat ştiinţific. Mulţi medici cu experienţă de o viaţă vă vor spune că domeniul ştiinţific în care activează i-a făcut să creadă în Dumnezeu şi că înţelegerea umană este limitată. Deci, problema nu este că ştiinţa nu poate demonstra ambsurdităţile şi credinţele fiecăruia, ci că de multe ori nu o poate face atunci când se confruntă cu o realitate concretă, că nu poate înţelege cauzalitatea acelui fenomen, căci depăşeşte graniţele ei. Acolo unde nu reuşeşte ştiinţa să demonstreze, ne rămân cunoaşterea intuitivă şi revelaţiile, alegerile şi nevoile personale de a crede sau nu în lucruri lipsite de logică.

I.N., un bărbat sceptic, ne povesteşte cum o întâlnire i-a schimbat percepţia asupra vieţii şi i-a readus credinţa: 

“Îmi amintesc perfect acea zi. Amintirea lui mă bântuie încă, mă neliniștește, mă face să mă gândesc tot mai adesea la divinitate și importanța prezenței lui Dumnezeu în viața noastră. Călugărul din tren, că despre el este vorba, avea o față foarte ascuțită, ochii adânciți în orbite, părul alb și lung, prins în coadă, era cocoșat și foarte slab, numai piele și os. Era îmbătrânit de vreme şi poate de această lume nedreaptă pe care a încercat să o facă mai bună. Deşi avea nu mai puțin de 60 de ani, părea, însă, mult mai bătrân. Vocea lui caldă, limpede, curată, ca un râu de munte, îți încălzea şi răcorea sufletul. S-a așezat la două scaune de mine şi mi-a spus:

– Dacă vrei să mă întrebi ceva, spune!

Să fi văzut oare ca m-am uitat cu ochi curioși la el clipe lungi? Să fi vrut doar puțină conversație, să treacă timpul mai repede până ajunge la destinație? Nu știu. Cert este că de când l-am zărit că se apropie de mine, în mintea mea au răsărit o multitudine de întrebări, în mine binele și răul, credința și necredința purtau o luptă crâncenă. O luptă lungă care a început cu mult timp în urmă, când am încetat să mai cred și ușor în interiorul meu se năştea o revoltă împotriva lui Dumnezeu. Având acest conflict cu mine, aș fi vrut să-l întreb multe, măcar de curiozitate, să văd ce-mi spune. Dar, deși voiam acest lucru, nu am putut să scot niciun cuvânt, am continuat să mă holbez la el. Văzând asta, continuă:

Lasă-ţi sufletul să-şi şoptească toate durerile, renunţările şi bucuriile

– Știi de ce am plecat de acolo? (înainte stătea cu câteva rânduri de scaune mai departe spre interiorul vagonului) Vorbeau despre revoluție. Am ascultat cât am putut, dar văzând că nu se mai opresc, am plecat. Ce mai contează acum, ce a fost, a fost, contează ce e și ce va fi. Decât să ascult părerile lor, mai bine stau aici în liniște și mă rog.

– Așa e! Am spus, timorat, clătinând ușor din cap. Cumva prezența lui mă neliniștea. Mă făcea să mă simt puțin inconfortabil pentru că mă privea adânc, parcă prin suflet, citindu-mă perfect.

– Nu-mi place să vorbesc doar de dragul de a vorbi, ci doar dacă acea vorbă ajută pe cineva, dacă pot da un sfat de exemplu, sau să aflu o informație de la cineva.

– Dacă are cine să primească acel sfat, că nu toată lumea primește sau poate interpretează greșit și mai rău îi face.

– Așa e, taică. Am dat multe sfaturi la viața mea, dar nu toți le-au înțeles sau le-au acceptat. Pe tine simt că te neliniștește ceva, e ceva ce ai vrea să știi?

– Nu știu ce să zic, nu sunt genul religios.

– Știi că sunt mulți care spun că ei cred în Dumnezeu, care se roagă ca să-i vadă lumea și care se laudă cu Dumnezeu, dar nu e bine. Trebuie să te rogi în sinea ta, în liniște, nu doar să vadă lumea ce religios ești tu.

– Aşa e…

– Știi, Dumnezeu nu-ți dă dacă nu-i ceri, trebuie să-i ceri cu inima şi crede-mă, îţi va da. Dacă ai încredere că o va face. Tu pari un băiat bun. Eu mă rog atât pentru mine, cât și pentru ceilalți. Mă rog zilnic pentru toți oamenii care m-au ajutat. Uită-te la mine, sunt o bucățică de om și umblu călător prin lume, an de an am fost la Athos pe banii unor oameni cu credință. Aceștia mi-au dat fără să cer. Pur și simplu m-am rugat și i-am spus lui Dumnezeu că aș vrea să merg și anul ăsta la Sfântul Munte. La câteva zile mă oprea câte cineva și-mi dădea banii necesari pentru călătorie, spunând: ia părinte, că ești amărât, poate ai nevoie, roagă-te pentru noi. Sau sunt mulți oameni care mă ajută să car bagajele grele, să le urc în tren, să le cobor.

– Foarte frumos!

– Care-i numele tău, băiete? Spune-mi cum te cheamă și am să mă rog pentru tine, pentru sănătate.

– Ionuț.

Atunci a început să-mi enumere în jur de 50 de persoane pentru care se roagă, spunând și de unde era fiecare. Am rămas surprins. La vârsta lui avea o memorie mai bună decât a mea.

– Să te ferești de diavoli, mai ales de al alcoolului, că ăla e cel mai puternic. Și vorbește cu Dumnezeu, multă lume nu vrea să accepte existența Lui din orgoliu, din mândrie, consideră o rușine să se roage unei așa zise forțe divine să îi ajute în viață, așa zic ei. Sau cred că sunt mai superiori decât ceilalţi dacă nu cred în ce nu se vede. Oamenii nu mai ştiu să fie umili. Să citești de maica Paisia, o să-ți placă sigur. Te văd pe gânduri, atât îți zic, cere-i lui Dumnezeu și-ți va da, El ascultă miliarde de gânduri. Și să te rogi, eu mă voi ruga pentru tine. A spus în timp ce cobora din tren.

M-am uitat lung după el. L-am întâlnit acum jumătate de an și nu i-am uitat înfăţişarea lui bine conturată, ochii lui mari, limpezi, fața ascuțită și uscată. Acest om avea o lumină aparte, cât era de mic și de slăbit de bătrânețe emana putere, era ca o forță. Era diferit de oricare alt om. Îmi mai apare din când în când în minte și atunci mă cuprinde un dor de Dumnezeu, o nevoie de liniște sufletească, de lumină şi puritate.”

Atunci când îţi pierzi speranţa, când nu mai simţi bucuria vieţii, când simţi că nu mai ai pentru ce trăi, când rătăceşti drumul, credinţa va veni ca o luminiţă din întuneric, ca o poartă pe care o deschizi şi ştii că va fi bine, că te vei fi vindecat, căci iubirea e credinţă şi credinţa e iubire. Atunci când crezi, ai iubirea şi speranţa alături de tine. Iar sufletul tău are o nevoie covârşitoare de asta. De multe ori, când mă gândesc la Dumnezeu îmi vine să plâng. Nu ştiu de ce, probabil că divinitatea se află în fiecare dintre noi, e partea noastră pură, nemurdărită. Îmi plânge sufletul când vorbesc cu Dumnezeu pentru că e ca şi cum aş vorbi cu mine. Cu propria mea fiinţă. Nu sunt religioasă, niciodată n-am fost, dar l-am avut mereu pe Dumnezeu în suflet. Au fost multe momentele în care l-am negat şi m-am revoltat împotriva Lui, dar nu ştiu cum, mereu m-am întors la ce credeam şi simţeam. M-am întors la mine, la esenţa mea pură.

Atunci când toată lumea pleacă, când lucrurile din jur îşi pierd din însemnătate, atunci când se face linişte, închide ochii şi încearcă să te simţi. Să-ţi simţi viaţa cum pulsează prin fiecare atom. E vindecător. Întoarce-te mereu la tine, la cel adevărat, dincolo de gânduri, de cele învăţate, de îndoieli şi întrebări, lasă-ţi sufletul să-şi şoptească toate durerile, renunţările şi bucuriile. Ascultă-l. El e partea ta curată, Lumina din tine. E focul menit să reziste la orice furtună care îţi zdruncină lumea. Atunci când te îndepărtezi de fiinţa ta şi de Dumnezeu, te abandonezi în singurătate. Ştiu cum e. Este atât de greu să-ţi găsești lumina în acel întuneric în care începi să te simţi murdar, prin care te târăşti şi rătăceşti căutând strălucirea pierdută.

Credinţa vine ca alternativă a psihologiei sau psihologia ca alternativă a credinţei pentru a te ajuta şi a-ţi oferi suport, speranţă şi vindecare. Oamenii s-au născut pentru a fi fericiţi, dincolo de toate suferinţele prin care sunt încercaţi. Suferinţa îndelungată, depresia sunt un defect al vieţii. E nevoie să găsim un echilibru şi să învăţăm să ne bucurăm, oricât de imprevizibilă şi nedreaptă poate fi viaţa.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News