EXCLUSIV Maria Dumitraşcu: Sună groaznic! Mai rău decât flăcările!
În rândurile de mai jos am povestit un vis ciudat în care mi-a apărut profesoara de limba română din şcoala generală; a plecat dintre noi acum câţiva ani. Iată ce mi-a zis:
Am visat-o pe profesoara de română, din şcoala gimnazială. Ea a fost modelul şi mentorul meu, cea pe care o admiram şi de care mă temeam. Impunea respect această doamnă. Cunoştinţele ei vaste de literatură şi voluptatea cu care preda această materie te făceau să fii mereu competitiv cu ceilalţi şi cu tine însuţi. Literatura română era printre materiile mele preferate, aşa că mă străduiam să o fac mândră de învăţăcelul ei. Nu ştiu de ce, dar visele mele despre şcoală sunt mereu din clasele gimnaziale, nu din liceu, deşi mi-a plăcut mai mult cel din urmă.
Era în camera mea şi nu scotea niciun cuvânt. Avea un băţ în mână şi un catalog peste care trecuse timpul. Mă privea cu ochii ei severi şi cu obrajii roşii, pe care îi avea când se enerva şi ţipa.
Dacă s-ar face pustiu în jurul tău şi ai rămâne cu un singur om pe pământ, ai învăţa să-l asculţi şi să-l înţelegi
– Ce faceţi, doamna Aurelia? Cum e acolo, în Ceruri?
Continua să tacă şi să mă privească compătimitor. Citeam în privirea ei dezamăgire şi o furie înăbuşită. Am izbucnit în plâns.
– Mă gândesc uneori la dvs. N-o să vă uit niciodată! Mi-aţi marcat anii de şcoală şi… datorită dvs. ştiu atât de bine limba română. Aţi ştiut cum să hrăniţi pofta mea de a citi. Când am aflat că nu mai sunteţi, m-a podidit un plâns sfâşietor, deşi nu vă mai văzusem de mulţi ani. Totuşi, se pare că aţi rămas în mintea şi în inima mea, chiar dacă nu m-am mai gândit la dvs. Ce ciudat, oamenii rămân în noi pentru totdeauna, marcându-ne existenţa, chiar dacă nu suntem conştienţi de asta. Cât de mândră eram când îmi citeaţi compunerile şi dădeaţi exemplu celorlalţi! Şi acum aud vocea caldă, citind, şi aplauzele colegilor. N-am mai simţit niciodată acea satisfacţie ca atunci, oricâte realizări am mai avut. Odată ce ai fost aplaudat, cauţi mereu acea stare nebună de voluptate. Poate de aceea actorii nu pot părăsi scena atunci când realitatea le-o cere, mai bine mor…
Raiul e tot ce ai făcut bun pe pământ
– Maria Dumitraşcu! Rupse tăcerea brusc, uitându-se pe fereastră. Ningea liniştit. Ce-i cu tine aici?
– Cum adică? Mă scuzaţi, doamnă, dar sunteţi în camera mea!
– În Vis, fetiţo! În dimensiunea spirituală, unde spiritele celor care au plecat din trecerea efemeră se întâlnesc cu ale oamenilor.
– Ce ciudat atunci… că ne întâlnim în vis. Ce mai faceţi?
– Sunt bine, dragă, nu-ţi face griji pentru mine! Aici e Timpul şi călătoresc prin el, dar, să-ţi spun drept, tot mai bine e acolo, pe pământ. Mi-e dor uneori să predau…
– Vă cred. Totuşi, măcar acolo nu mai sunt oameni răi, ignoranţi şi egoişti! Eu m-am săturat, sincer...
– Greşit! Imaginează-ţi doar o lume fără oameni, în care să fii doar tu!
– Bine, bine, dar de ce nu o lume doar cu oameni buni?
– Ce vreau să spun este că mai bine printre oameni, oricum ar fi ei, decât singur. Singurătatea nu e bună, fetiţo. Îţi ia minţile. Dacă ai rămâne singură pe planetă, n-ai mai vrea să trăieşti o zi! L-ai prefera şi pe cerşetorul beţiv de la colţ să-ţi ţina companie! Ai învăţa să-l iubeşti. Şi-ar fi lumea ta.
– Îmi pare rău, dar doar circumstanţele m-ar face să-l primesc în lumea mea. E un act egoist!
– Toţi oamenii sunt egoişti. Mai mult sau mai puţin. Dacă s-ar face pustiu în jurul tău şi ai rămâne cu un singur om pe pământ, ai învăţa să-l asculţi şi să-l înţelegi. Ai învăţa că toţi oamenii au ceva de oferit şi că mai întâi au fost buni înainte de a fi răi. Răutatea se naşte din durere. Ai învăţa, dragă, să vezi trandafirul din mocirlă.
– Poate că aveţi dreptate... Vreau să vă întreb ceva, neapărat, am o curiozitate ce nu-mi dă pace. Există Rai? Există Iad şi Judecata de Apoi?
– Cum să nu existe? Normal că există! Raiul e tot ce ai făcut bun pe pământ, sunt toate trăirile tale înălţătoare, iubirea, exaltarea, compasiunea, faptele tale bune, tot! Le trăieşti aici intens. Iar Iadul, dragă, reprezintă toate frământările tale interioare pe care nu ai ajuns să le înţelegi acolo, pentru că ai continuat stupid să repeţi aceleaşi greşeli, toate răutăţile, furia, nedreptatea, egoismul, gândul rău, incapacitatea inimii tale de a ierta, invidia, lacrimile oamenilor pe care i-ai făcut să sufere, tot, tot! Ăsta e Iadul, fetiţo! E creaţia ta! Iar Judecata de Apoi e filmul vieţii tale la care priveşti şi pe care îl trăieşti şi pe care nu-l mai poţi schimba, cu tot ce ai greşit, cu tot ce-ai rănit, cu tot ce-ai gândit…
– Sună groaznic! Mai rău decât flăcările!
A început să dea cu băţul în biroul meu. Ochii trişti şi obosiţi erau plini de furie şi priveau fix la peretele alb.
– Ce s-a întâmplat? Mă speriaţi!
Continua să lovească cu băţul din ce în ce mai puternic, cu bătăi regulate, în acelaşi ritm, luând vopseaua de pe birou. Avea privirea inertă, goală, şi mă speria cumplit. Totuşi, câteva lacrimi se întrezăreau în ochii ei buni.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Citește articolele cu aceleași etichete:
