Medic anestezist: Am oprit terapia. Toată armura mea s-a spulberat și lacrimile mi-au umplut ochii. În fața acelei scene, am fost doar un om neputincios
Torje Iuliu, medic primar în anestezie și terapie intensivă care lucrează în Germania, a povestit o întâmplare care, la final, după ce o vei citi, cu siguranță vei avea lacrimi în ochi.
Textul de mai jos nu are nevoie de alte comentarii:
„Memento mori. Ziua de ieri a fost un memento dureros despre cât de efemere sunt momentele noastre și cât de rapid se pot schimba viețile noastre. Pacientul meu avea doar 44 de ani. Era un bărbat în floarea vârstei, cu o familie iubitoare, un viitor care părea promițător, și totuși, într-o clipă, lumea lui s-a prăbușit. L-am urmărit de aproape, luptând zi după zi, până când, ieri, ne-am aflat în fața unei realități necruțătoare: insuficiența multiplă de organ nu lăsa loc de întors. Oricât de mult am sperat, oricât de mult am încercat, a venit momentul în care a trebuit să ne retragem, să acceptăm că lupta s-a terminat.
Momentul în care am decis să oprim terapia a fost unul de tăcere asurzitoare, acel gen de tăcere care îți pătrunde în oase, te paralizează. Am simțit cum greutatea deciziei apasă, dar știam că pentru el, acest pas însemna eliberare. Familia lui a fost acolo, prezenți în fiecare moment, îmbrățișându-l cu toate cuvintele și gesturile de care erau capabili, căutând să-i ofere acea alinare care uneori poate fi găsită doar într-o atingere caldă. Au reușit să-și ia rămas bun, fiecare în felul său, și privindu-i, mi-am amintit că, în aceste momente de vulnerabilitate supremă, dragostea este cea care ne ține împreună.
Dar apoi, s-a întâmplat ceva ce m-a răvășit complet. Fiul său, un copil de doar cinci ani, s-a apropiat de patul tatălui său cu pași nesiguri, purtând cu el o inocență care a străpuns toată durerea din acea cameră.
„Tati, te iubesc”, a spus el, cu o voce micuță, dar care părea să umple tot spațiul. Am văzut cum tatăl, cu ultimele sale puteri, și-a ridicat mâna tremurândă și a apucat mânuța copilului. Acel gest, acea strângere de mână, a fost, poate, cea mai profundă declarație de dragoste pe care am văzut-o vreodată.
În acel moment, toată armura mea de medic s-a spulberat și lacrimile mi-au umplut ochii. În fața acelei scene, am fost doar un om, gol, neputincios, dar martor al unei clipe de o frumusețe sfâșietoare. Îmi port armura în fiecare zi, ca să pot face față acestei lumi în care moartea este aproape o prezență constantă. Încerc să rămân tare pentru cei care se luptă, pentru cei care speră, pentru cei care se agață de ultima fărâmă de viață.
Dar ieri, copilul acela mi-a arătat o forță pe care rareori o întâlnesc: forța de a iubi fără teamă, de a spune „te iubesc” chiar în fața morții, de a se agăța de o clipă trecătoare și de a o transforma în eternitate. Aceasta este fragilitatea vieții, dar și miracolul ei. O strângere de mână, un ultim cuvânt de adio, o lacrimă care cade pe obraz – aceste lucruri sunt cele care ne definesc și ne aduc în fața propriei noastre umanități. În acele ultime momente, nu contează nici măcar o secundă cât de puternici suntem sau cât de multe am realizat.
Familia acestui bărbat a fost acolo până la capăt. Și ei, la rândul lor, m-au învățat ceva esențial: că, în fața inevitabilului, tot ce avem cu adevărat sunt unii pe alții. Că nu suntem niciodată singuri, chiar și atunci când pare că întunericul ne înghite. Mă întreb adesea cum reușim, ca oameni, să înaintăm printre atâtea pierderi. Dar cred că răspunsul este simplu, chiar dacă dureros: înaintăm pentru că, până la urmă, ne avem unii pe alții. Și poate că, în acele ultime momente, ceea ce dă cu adevărat valoare vieții sunt acele clipe de iubire și conexiune, acele clipe în care ne privim în ochi și spunem, poate pentru ultima dată, „te iubesc.”
Ieri am înțeles, din nou, că ceea ce facem noi în terapie intensivă nu înseamnă doar a lupta pentru viață. Înseamnă și a fi martori ai iubirii, a prețui ultimele clipe, a învăța despre fragilitatea existenței și despre puterea de neclintit a familiei și a apropiaților. Și, deși știu că voi vedea multe alte astfel de momente, știu și că niciunul nu va fi la fel. Fiecare poveste este unică, fiecare rămas-bun este o lecție despre ce înseamnă să fii om. Iar ieri, am înțeles din nou că, oricât de des am vedea moartea, iubirea va rămâne întotdeauna mai puternică”, a scris Torje Iuliu.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
