• Mic tratat de infamologie: Adevărul despre Minciună

Se minte. Mai tot timpul și oriunde. Minciunea, infamia, dezmățul, dezordinea – fac toate parte din viață. Credeam, până nu demult, că minciunile nevinovate, micuțele și albele improvizații menite să păstreze armonia și echilibrul, sunt pasabile și se pot trece cu vederea, pe când minciunile rău-intenționate de tip ghiulea, care rănesc și demolează, n-ar trebui niciodată iertate. Târziu mi-am dat seama că infamia nu are scuză indiferent de ținta pe care o are în față, în minciună nu găsești logică oricât ai insista să crezi că o faci pentru binele altuia. Nimic din ce ascunzi de lume nu va rămâne nedeslușit, căci adevărul e singurul care servește sufletului, nicidecum nevoia sadică de a-ți înfiera aproapele cu vicleșuguri.

Nu Dr. House ne-a spus prima dată “Toată lumea minte”

Descoperim asta cu toții din pruncie; întâi pe la un an de zile de viață când mama zice că te prinde dacă mai faci doi pași și nu te prinde, când tata zice că ține de bicicletă și...nu mai ține de când ai dat colțul pe-a doua străduță, când fratele mai mare îți promite că plătește dublu dacă-i împrumuți toate economiile tale și te trezești a doua zi cu pușculița plină ochi cu boabe de orez. Începem să ticluim primele minciunele încă de la vârsta la care toate sensurile-n viață se rezumă la călușei și lapte cald! Ne mințim învățătorii că n-am scris tema pentru că am ajutat-o pe bunica toată seara să pună murăturile (când tu nici măcar n-ai numărat borcanele), mai târziu ne mințim profesorii, iubita, șefii, copiii – cu gând să ne fie bine sau, de cele mai multe ori, să-i protejăm, să le-alinăm din dureri ori să le dăm o lecție celor care au nevoie de ea. Mințim din dorința inconștientă de a face din noi o versiune mai bună, mai credibilă. Mințim din nevoia de securitate personală ori poate ca să ne testăm capacitatea de a-i manipula pe ceilalți. Ne folosim de minciuni pentru a evita sancțiunile sau ca să obținem ce ne dorim. Mințim de teama urmărilor și-a confruntărilor directe, mințim cu ochii atunci când ne dorim să luăm potul cel mare la poker, spunem șefului ce vrea să audă, declarăm stare de pace atunci când avem toate indiciile că soțul a fost necuviincios sau soția și-a încălcat pactul de loialitate și așteptăm, într-o disimulare aproape perfectă, ca vinovatul să recunoască. Mințim de nevoie, de ocazie, mințim din dragoste sau din interes, din obligație ori din dorința de-a fi agreați, favorizați, mințim ca să impresionăm, să nu fim prinși sau să nu-i îngrijorăm pe cei dragi. Mai devreme sau mai târziu, ajungem să le facem pe toate. Să minți cu intenția educată de a-ţi descoperi fiul adolescent că fumează e aproape scuzabil, să te prefaci că ți-e bine și să le ascunzi copiilor că ești bolnavă din dorința de a-i proteja și-a nu le crea noi probleme în anul în care au admiterea la liceu...se poate accepta și asta. Dar să-ți minți soția că ai de lucru la birou până la zece seara și n-o să poți ajunge la cină doar ca să te petreci în compania secretarei la un pahar de vin...se cheamă deja că faci fraudă morală. Cu minciuna e cel mai ușor să calci peste suflete.  

 "Minciuna-caramel": când adevărul e undeva la mijloc

Sunt două feluri de minciuni: cele orientate către alții și cele care te vizează pe tine. Să-ți dezonorezi familia pentru o aventură de-o noapte  e, fără doar și poate, cu direcție către binele tău, astfel de minciuni servesc doar ție și plăcerilor tale. Să-i spui piciului tău de grădiniță că Moș Crăciun există ori mamei bătrâne și bolnave că te descurci cu banii și ai totul sub control când  tu ești cu ratele în urmă, doar ca să o scutești pe biata femeie de alte griji și suferințe, e minciuna-caramel, sunt basnele de zahăr – acelea care uneori (doar uneori!) pot salva vieți! Mințind în alb ne extrudăm, practic, imaginația în realitatea imediată și facem ca adevărul să sune altfel, să arate altfel dar să rămână mereu undeva pe la mijloc.

Născocim pentru că noi înşine suntem născociri ale Firii

Se crede că omul e capabil de tot felul de infamii, mai mici sau mai mari. În urma lor rămân decepțiile și toți cei care s-au lăsat seduși de cuvântul tău. Dar cum adevărul doare de multe ori, căutăm să nu-i rănim pe cei vecini sufletului, să ni-i facem complici la jocurile minții și să-i adăpostim sub umbrela vorbelor dulci, în speranța că nimeni nu va îndrăzni vreodată să ne scoată secretele la lumină. Născocim pentru că noi înșine suntem născociri ale Firii, mințim pentru că din plămadă de păcat și-un strop de ficțiune suntem făcuți cu toții. Ne fabricăm adevăruri ca să evităm umilința pentru că – nu-i așa – nu suntem întotdeauna suficient de curajoși ca să ne recunoaștem greșelile. Și-atunci însăilăm povești noi în urma acului, o dată și încă o dată, până ce ajungem să ne folosim de cinci minciuni pentru a o susține pe prima. Sunt oameni care, îngenuncheați în fața disperării și conștienți că n-au alte căi de ieșire, își vând coloana pe doi șilingi și-aleg să se amestece în ticăloșii despre care cred că le va aduce dezrobire și recunoaștere. Marile caractere mici ale lumii nu trădează cu mintea limpede, ci o fac inconștient, împinși de frică sau, și mai rău, înstrăinați de ideea de risc.

Ca să minţi trebuie să ai ţinere de...minte

Minciuna presupune un efort cognitiv suplimentar, nu degeaba se zice despre cei care și-au făcut un obicei din a denatura adevărurile că au memorie bună. Fiecare detaliu, fiecare tușă de culoare pe care și-au dat-o poveștilor cu final schimbat trebuie să rămână intactă pe lobul temporal, altfel turnulețele toate pe care le-au înălțat se vor prăbuși unul câte unul. Crede în minciuna ta și astfel nu vei fi nevoit să minți niciodată! E doar una din regulile de joc pe care ciopliții în lemn ai lui Geppetto le aplică în viața de zi cu zi. Așa se face că nu puțini sunt aceia care se-ncred atât de mult în propriile minciuni încât ajung să nu mai facă diferența între lumea imaginată și cea reală și, mai departe, nu văd nimic în neregulă în a exagera puțin.

Suntem păpușile de lemn din atelierul în care ucenicim pentru Cârmuitorul Lumii. Mințim dacă e nevoie iar când nu e nevoie…mințim iar. Și ce? Femeia de lângă tine se va simți cea mai iubită și mai frumoasă dintre toate când îi vei spune că arată trăznet în pijamale, chiar dacă n-a apucat să-și aranjeze părul iar talia ușor dospită îi trădează poftele nocturne de papanași cu dulceață. Dacă tot minți, măcar minte-o frumos!

*extras din cartea © Eseuri de weekend vol. II, Liana Ganea

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News