Mircea Albulescu, lecție importantă pentru Raluca Botez și alți actori: În meseria asta trebuie să ai stomac de struț

SPECTACOLA: Cine ești tu, Raluca?

RALUCA BOTEZ: Începem în forță! Cine sunt eu?! Bună întrebare! Un spiriduș, un copil, un clovn într-un trup de femeie de 41 de ani; o bezmetică, o zăpăcită deghizată într-o persoană responsabilă și matură; o introvertită ascunsă într-o extrovertită. O sălbatică sociabilă. O serioasă neserioasă. O conștiincioasă extrem de leneșă.  Brânză bună în burduf de câine. Am două viteze: râd în hohote - și cine m-a auzit pe viu, știe ce spun. E marcă înregistrată, s-au întors cunoscuți pe stradă să se uite după mine când mi-au auzit râsul - sau plâng de înec corăbiile. Ca ăia mici. Nu există cale de mijloc. Am două pisici pe care le ador, Miranda și Elefteria, maidaneze get-beget (#adoptdontshop), soț, părinți, soră și pe Ani, dădaca mea. De, burgheză de mică. Ei sunt averea mea. Nu avem timp, că altfel ar fi trebuit să povestesc și despre celelalte, adică despre Adnana, Botez și mai proaspăta Baltag. Sper să nu se supere pe mine. Da, suntem mai multe.

SPECTACOLA: Care este cea mai arzătoare dorință pe care o ai?

RALUCA BOTEZ: Să joc cât mai mult. Să-mi fac meseria. Să am parte de proiecte care să mă ajute să cresc, să mă solicite, să mă provoace. Să întâlnesc oameni care să investească în mine, să mă modifice, ACELE ÎNTÂLNIRI despre care tot citesc! Să nu-mi mai fie teamă să mă arăt așa cum sunt. Să-mi las fricile acasă. 

SPECTACOLA: Cum ai simțit acești ani, în care un spectacol sold-out este considerat cel care se joacă la 30% din capacitate? Cum se vede de pe scenă acest procent?

RALUCA BOTEZ: Am jucat ani de zile în Teatrul independent, unde se întâmpla să fim 4 pe scenă și 4 in sală sau noi mai mulți pe scenă decât cei din sală… Și să fie niște reprezentații excelente. Mereu mă gândesc că omul ăla a ales să vină să mă vadă pe mine în loc să iasă la o bere sau la un film sau să stea acasă în fața televizorului. Cam cât de tare e chestia asta?! Că m-a ales pe mine? Cea mai tare! Așa am resimțit și aceste reprezentații pandemice, cu restricții. Am fost și sunt extrem de recunoscătoare pentru fiecare reprezentație, pentru fiecare spectator din sală. Țin minte că la Giurgiu, la Teatrul Tudor Vianu, când am avut premieră în toamna lui 2020, după nici nu mai știu câte luni de nejucat pe scenă, când m-am uitat în sală prin gaura din cortină, înainte de a incepe spectacolul, și am văzut publicul, m-a bușit plânsul. - V-am zis că plâng! - De preaplin, de bucurie. Și la aplauze, care nu se mai opreau, pentru că și ei avuseseră atâta nevoie să fie în sala de teatru și erau atât de fericiți că în sfârșit sunt acolo, m-am trezit țipând: „Ne-a fost dor de voi! Vă iubim!” Nu-mi stă în fire să am astfel de efuziuni în general. 

Citește mai departe pe SPECTACOLA.RO

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News