Cinci adevăruri necruțătoare despre țigani

Iată editorialul scris de prof. Mircea Coșea pentru DCNews:

                    Să schimbi România ca pe o haină veche cu una nouă

Săptămâna trecută am fost  la cumpărături într-un hipermarket din cartierul Militari. Mi se mai întâmplă să fiu abordat de diferite persoane care mă întreabă când va fi mai bine sau îmi prezintă diferite probleme personale legate, în principal, de pensii. Oamenii mă văd la televizor și cred că dacă le voi prezenta într-una din emisiunile la care sunt invitat vor avea șansa să-i audă cine trebuie.

Și de această dată am fost abordat de un domn care mi s-a adresat direct :

” Domnu Coșea, când vă mai duceți la televizor cereți, domnule, să se schimbe numele țării. Să fie Dacia, nu România căci România este confundată cu rromii și ne-am săturat să ne facă de rușine ăștia, cu Bercea lor cu tot”.

Poate nu m-ar fi sensibilizat atât de mult această cerere a respectivului domn dacă nu aș fi fost sub efectul unei tendințe care s-a manifestat extrem de puternic în ultima perioadă pe siturile de socializare. Este tendința accentuării unei reacții nu numai negative, dar chiar cu tonalitate agresivă vis- a- vis de minoritatea rromă.

De exemplu, dacă se urmărește modul cum a fost interpretată pe site-uri sancționarea președintelui Băsescu cu o amendă de 600 lei, la cererea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării,  pentru că în urmă cu vreo 4 ani, acesta ar fi declarat că “mulţi dintre ţigani trăiesc din ce fură”, s-ar vedea cum președintele a căpătat un val de simpatie  deoarece este  considerat o victimă a ”mafiei țigănești”.  

M-a sensibilizat și un alt aspect, acela al ”exploziei” interesului, atât în țară cât și în străinătate, față de reevaluarea  rolului și importanței dacilor în evoluția civilizației mondiale. Tot mai mulţi oameni din ţară sau din afara României sunt, în ultimii anii, interesaţi de ceea ce au reprezentat dacii şi Dacia. Au fost  înfiinţate tot mai multe asociaţii şi ligi interne şi internaţionale, care au drept scop studierea dacologiei.

”Acum, există mii, zeci de mii de susţinători ai curentului dacic, atât în ţară, cât şi peste hotare”, afirmă preşedintele Dacia Revival International Society, dr. Napolen Săvescu, din SUA, unde funcţionează o puternică organizaţie de susţinere, cercetare ştiinţifică şi prezentare a adevărului despre daci. 

Personal, nu pot fi de acord cu cererea sau măcar propunerea de a schimba numele României doar pentru a scăpa de asimilarea semantică cu denumirea de rrom. Nu cred că dacă schimbi numele, schimbi și imaginea țării sau că, miraculos, scapi și de toate problemele țării. Haina nouă,” Dacia”, nu ne va rezolva problemele vechi și nici nu ne va da aureola de urmași ai unei glorii antice.

Nu am face nimic altceva decât am imita strategia de ”schimbare a numelui pentru spălarea  renumelui”, adoptată la First World Romani Congress ( Orpington 1971) prin care s-a decis înlocuirea numelui de ” Gypsy” cu cel de ” Roma”, schimbare preconizată încă din 1965 de către International Gypsy Commitee  (Komiteto Lumniako Romano).

Problema are însă un înalt grad de sensibilitate, dacă nu chiar de periculozitate, căci a vorbi cu sinceritate despre minorități în România de azi, mai ales despre cea rromă, este un risc. Problema minorităților este tabu pentru clasa politică, ea nu poate fi tratată decât în limitele unei scheme prestabilite sau, și mai bine, ocolită cu desăvârșire.

Deoarece nu am nimic de pierdut (nici de câștigat) voi aborda această problemă așa după cum o înțeleg prin prisma experienței altor țări și a realității românești de după 1990.

• Mediul politic românesc poate fi caracterizat prin multe elemente, de la incompetență la corupție, dar  una dintre caracteristicile sale mai puțin evidențiate este lipsa demnității. Este un mediu aplecat în fața oricărei străinătăți, fie ea Budapesta sau Bruxelles, umil față de cerințele străinătății și, în consecință, interesat de crearea unei imagini favorabile și eventual și de obținerea unui sprijin politic nu prin manifestarea personalității și puterii sale, ci prin obediență și dorința permanenată de ”a da bine”, și de a fi mai european decât europenii. Politica față de minorități este o expresie a acestei atitudini. Dacă Europa spune că  suntem vinovați ca țară și ca cetățeni români  pentru delicvența și cerșetoria la nivel european, atunci ne facem imediat mea maxima culpa și nici măcar nu avem curaj să mai spunen că peste 95% din delictele posesorilor de pașaport românesc sunt membri unei anume minorități  (vezi : Manuel Valls. 14/04/2014). Desigur, statul român este responsabil față de toate pașapoartele eliberate, dar ar putea pleda în favoarea necesității negeneralizării comportamentului unei părți ai posesorilor de pașaport românesc asupra tuturor posesorilor. Ar fi putut astfel contracara și campania de umilire și defăimare la care sunt supuși muncitorii români în unele țări membre UE.
• Renunțând la politica fariseică de ascundere a unor realități sau, pur și simplu, de minimalizare a importanței lor, politica românească ar trebui să recunoască și să acorde maximă atenție stării de latentă nemulțumire, la limita indignării, a populației majoritare față de manifestările și comportamentul unei părți a minorității rrome. Necazurile pe care românii le au în străinătate, opulența și sfidarea bogătașilor rromi, evaziunea și clientelismul politic pe care îl practică aceștia, legăturile de tip mafiot cu lideri politici au condus la apariția unor elemente de intoleranță față de întrega minoritate, deși majoritatea rromilor nu au nicio vină.
• Se declară ritos și cu emfază că, spre deosebire de alte țări europene, în România, ”înțelepciunea și toleranța” proverbiale ale românilor au făcut imposibilă apariția unor partide naționalist-extremiste. Este o falsă autoliniștire. Lipsa, tot proverbială, de organizare a românilor a dus, probabil, la absența acestor partide dar, naționalismul și extremismul s-a dezvoltat în ultima perioadă la nivelul individului, al cetățeanului majoritar. Este nu numai o consecință a dificultăților economice și a efectelor competiționale dezastruoase ale aderării la UE asupra micilor producători locali dar și efectele unei politici de discriminare pozitivă a minorității în defavoarea majorității. Extremismul individual, vecin cu rasismul, este mai periculos decât concentrarea lui la nivel partinic deoarece este imprevizibil, violent și mai greu de preîntâmpinat.
• Cred că politica statului român (ca și cea europeană) față de minoritatea rromă este greșită dacă merge pe linia integrării (inserării) acestei minorități în tipul cultural majoritar. Exemple notabile (populația sami din Norvegia și Suedia, comunitatea gypsy din Camargue) arată că personalitatea puternică a unor culturi și tradiții nu poate fi eliminată prin adoptarea altui tip cultural/tradițional. Este și cazul minorității rrome de la noi care nu poate și nici nu trebuie forțată să se integreze prin depersonalizare culturală. Este necesară o politică de ”de coabitare” cultural/tradițională.
• Minoritatea rromă se caracterizează printr-o stratificare de tip feudal, cu o prăpastie imensă între o pătură subține de multimilionari și o masă de pauperi, aflați sub limita subzisteneței. Statul român nu poate, și nu va putea încă mulți ani, să finanțeze un complex de măsuri educațional-ocupaționale pentru a oferi calificarea și numărul de locuri de muncă apte de a reducere nivelul pauperizrii masei de rromi. Este necesar să se vadă și rolul bogaților rromi în participarea la procesul de emanciparea cominoritarilor lor. Nu se cunoaște până la această dată nici un program al elitei rrome (împărați, regi, bulibașe) de ajutorare a plebei rrome printr-o asistență socială focusată sau investiții de interes general în zone locuite de rromi”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News