Mircea Diaconu a vorbit despre metehnele „puștilor” din meseria lui, a politicienilor și birocraților: „Construiesc în gol”

I.V.: De ce începe lumea cu noi mereu?

M.D.: Aceasta este o enormă prostie, e o ratare, de fapt, de generație, pur și simplu, și reflexul acesta îl văd și la generații, în fine, într-un fel, nu în totalitate, dar pe ici, pe colo, apare fenomenul acesta. L-am văzut și în timpul nostru. Negarea a ceea ce a fost. Este o prostie imensisimă. Domnul Liviu Ciulei, care, cum trec anii, nu încetez să îmi aduc aminte, și să țin minte, și să înțeleg o dată în plus ce spunea în urmă cu zeci de ani. Zicea: „Copii, nu mai încercați să fiți originali, să inventați, totul a mai fost pe lume. Nu există nimic original. Totul pe lume a mai fost, cândva, într-un fel. Totul e să înțelegi lucrul acesta și să duci mai departe ce a fost. Să înțelegi ce a fost, pe cât posibil, să citești și să afli, și să duci de acolo mai departe.” E ca și când ai face o casă fără fundație. Mereu trebuie să construiești în gol, să crești în gol... Nu! Exact pe ce a fost înainte trebuie să construiești ca să fie o fundație serioasă. Din păcate, văd asta și la puștii de azi, în meseria mea, vorbesc nu doar de administrație și de politică, nu, pur și simplu... Am fost profesor la Facultatea de Teatru și Film, profesor de film, actorie de film. Șeful catedrei chiar, am fost. Primii ani, 90, 1-2-3-4, cred că 5. Și atât. Mi s-a părut fundamental să mă duc să predau. Să predau în sensul fizic, aproape. A preda ce ai înțeles, ce ai văzut, să predai celorlalți.

Ce l-a nemulțumit pe Mircea Diaconu în cariera de profesor?

I.V.: Să dai moștenirea mai departe.

M.D.: A preda, asta însemna în capul meu. Și am făcut un fel de atelier de actorie de film, împreună, regizorii cu studenți, cu actorii, cu scenariștii, deci, cumva, grupe mici, de tineri, cărora le dădeam o temă de lucru, și stăteam să văd cum cresc, cum se creează relațiile profesionale între ei. Asta era grija mea, plecam mereu din ceea ce se întâmpla și vedeam, din exemple vechi, din întâmplări, clipe de grație profesională, și pe film, și pe teatru, și din când în când, vorbind și povestind ce se întâmplă în spectacolele din anii ’60, ’70, chiar ’80, din cele mari, uriașe, care au fost, vedeam în ochii lor că nimic! Și mă opream și întrebam: „Ați auzit de ce spun eu acum?„ „Nu!” Și la rândul meu, în ochii mei, începea deșertul. Întrebam: „Voi nu aveți istoria teatrului contemporan? Că e o disciplină!” „Ba da!” „Păi și cine e profesor acolo?” Și mi-au spus cine, nu mă apuc acum să dau nume. Era exact o persoană celebră, foarte bun profesor, cunoscut, care fusese coleg cu cei despre care vorbeam eu. Vorbeam despre David Esrig, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, marile nume, uriașe, ale teatrului și filmului românesc. Eh, am fost colegi! Nu mai vorbim de ei? La disciplina aia! Eu aveam altă disciplină, în facultate, nu trebuia să mă duc eu în partea aia! Nu, mă simțeam dator să povestesc. Numai nu le jucam spectacolele alea vechi. Au fost spectacole uluitoare. Anii ’70, ani ’60!

Video:

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News