EXCLUSIV  Mister în lumea teatrului românesc. Au murit pe capete actorii distribuiți într-o piesă. Ciachir: Au avut o soartă tragică

Pentru a da o idee despre situaţia postbelică a teatrului românesc, atât în Bucureşti, cât şi în oraşele mari din ţară, recurg la opinia unui specialist, adică a criticului de teatru Miruna Runcan, care afirma următoarele într-un studiu: „În fapt, între 1945 şi 1948, teatrul românesc, în ansamblul lui, trăieşte o extraordinară frenezie de creaţie. Teatrul Naţional, cu toate că nu mai poate juca în Sala Mare, victimă a bombardamentelor aliate din 4 aprilie 1944, îşi foloseşte totuşi, după necesarele reparaţii, Sala Studio din Piaţa Amzei şi utilizează, pentru spectacole mai ample, impropria sală de festivităţi a Liceului «Sf. Sava». Companiile private apar precum ciupercile după ploaie, pentru a dispărea cu aceeaşi repeziciune din cauza inflaţiei şi a fluidităţii legislaţiei; altele îşi reiau, cu încăpăţânare şi optimism, activităţile tradiţionale întrerupte efemer, din motive politice sau din cauza refugiului. Publicul vrea să se destindă, aşa că, paradoxal, sălile de cinema şi cele de teatru sunt aproape pline. După cum vedem, vremurile sunt pe cât de complicate, pe atât de încărcate de energie. În asemenea context istoric, inovaţiile estetice sunt, în teatru, puţine şi dificile. (...) Companiile private vor, de cele mai multe ori, să producă bani ca să poată supravieţui, iar pentru asta îşi propun repertorii cât mai uşoare, cât mai puţin problematice, ori fac reluări cu succes de casă asigurat.”

Această politică repertorială pragmatică a sintetizat-o cel mai bine unul din prolificii regizori şi directori de teatru ai epocii, Sică Alexandrescu: „Singurul curent estetic care mă interesează este cel care umple sala”.

Totuşi, nu lipsesc nici iniţiativele estetice care atrag un public elevat. Iată ce spunea istoricul literar Florin Faifer despre acel Macbeth cu măşti care a marcat o dată în mişcarea noastră teatrală: „Cu o debordantă inventivitate, Sava are, de pildă, ideea unui Teatru de Vedenii, care să transforme cotidianul în fantastic, precum şi – într-o montare de răsunet cu Macbeth în 1946 – fantezia, pentru mulţi contrariantă, a folosirii unor măşti (care ar exprima «esenţa artei actoriceşti»)”. 

Tot la capitolul teatrului opus succesului comercial trebuie înscrisă piesa, abia apărută în Franţa, Maşina de scris a lui Jean Cocteau, montată pe podiumul Teatrului „Comedia”, condus de Sică Alexandrescu, în care s-a remarcat actriţa Nadia Cujnir, asupra căreia o să revenim. Marele actor Mihai Popescu a făcut o impresie profundă, pe 13 septembrie 1946, când acelaşi Sică Alexandrescu a prezentat într-o nouă montare drama ibseniană Strigoii, în regia Mariettei Sadova, cu Marioara Voiculescu şi Mihai Popescu în rolurile principale. Pe 19 decembrie 1947, acelaşi actor îl interpreta pe protagonistul piesei Viraj periculos, scrisă recent pentru epoca respectivă de prozatorul şi dramaturgul englez John B. Priestley. 

Mihai Popescu (1909-1953), fiu al marelui istoric bisericesc Niculae M. Popescu, membru al Academiei Române, a fost unul din străluciţii noştri oameni de scenă din perioada 1945-1953. Iniţial a jucat la Viena, unde se şi formase, în anii 1930, în piese scrise în limba germană. Pe lângă rolurile din dramaturgia universală, îndeosebi din Shakespeare, a strălucit în rolul lui Bălcescu, din piesa omonimă a scriitorului Camil Petrescu, unii comentatori spunând că succesul i-a fost sporit de asemănarea fizică cu protagonistul. În scurta sa existenţă, Mihai Popescu a predat actorie la Institutul de Teatru, Amza Pellea amintindu-şi-l ca pe un profesor exemplar şi un model al său. 

În urmă cu mulţi ani, ieşind cu maestrul Constantin Dinulescu de la înregistrarea unei emisiuni de televiziune, surprinşi de o ploaie torenţială, ne-am adăpostit în Pasajul Macca-Villacrosse. Am aflat că interlocutorul meu luase parte la înmormântarea lui Mihai Popescu pe când era student la Teatru, în 1953, şi ceea ce l-a impresionat puternic a fost seninătatea tatălui său, cu barba sa complet albă şi cu o privire atât de împăcată de parcă nu s-ar fi aflat la prohodirea propriului său fiu.

*

Pe lângă spectacolele propriu-zise, publicul bucureştean era interesat, pentru a nu spune ahtiat, şi de cele petrecute în lumea teatrului, sensibil – de pildă – la faptul că o parte din cei implicaţi în premiera piesei Steaua fără nume, jucată pe 1 martie 1944 la Teatrul „Alhambra”, au avut o soartă tragică. Date fiind legile rasiale de atunci, numele lui Mihail Sebastian nu a putut să apară pe afiş, astfel încât s-a folosit un pseudonim. Totul a decurs foarte bine, numai că, la scurt timp, regizorul piesei, Soare Z. Soare, a murit pe 23 august 1944, ucis de un glonţ rătăcit ricoşat din pavaj, Mihail Sebastian a pierit într-un accident auto pe bulevardul Elisabeta, în mai 1945, actriţa Nora Piacentini, cuprinsă în distribuţie, măritată, succesiv, cu actorii Mircea Şeptilici şi N. Stroe, cu care întemeiase o efemeră companie teatrală, îşi luase zilele tot în 1945, iar Nicolae Vlădoianu, directorul Teatrului „Alhambra”, şi-a zburat creierii în 1947, în Egipt, pe când se afla cu trupa în turneu...

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News