Misterul din corpul celor care se îngrașă, deși mănâncă foarte puțin, dezlegat de un specialist

Haideți să vedem care este adevărul despre obezitate. Dr Constantin Cucu, medic primar endocrinologie la Institutul Parhon din București și asistent universitar UMF „Carol Davila”, explică mai multe despre acest subiect.

„Cei mai mulți dintre oameni încep să se îngrașe pe la 25 - 30 de ani, fără să mănânce, desigur, prea mult. Motiv pentru care își aduc aminte de o înțelepciune pe care o știm cu toții, respectiv de faptul că cei bolnavi cu glandele se îngrașă fără să aibă vreo vină. Antitermodinamic, cum ar veni. Prin eradicarea magică a legii conservării energiei, urmare a bolii tiroidiene și a ATPO ului crescut.

În fapt, după cum arată și pozele supraviețuitorilor din lagărele naziste sau comuniste, hipotiroidismul, altfel o afecțiune frecventă, nu este o cauză dominantă de obezitate. Poate 1 la mie din grași să aibă 1 sau 2 kile în plus din cauza încetinirii metabolismului lor (încetinire care de altfel reduce și senzația de foame).

De ce au atât de mulți oameni care se îngrașă sentimentul că ceva misterios, probabil endocrin, are loc în trupul lor?

În primul rând pentru că nu conștientizează faptul că, de fapt, mănâncă mult. Că aportul de calorii depășește consumul, că face asta de mult și că, în momentul în care începe îngrășarea, organismul a depășit toate mecanismele (puține) de a compensa acest exces. Când afirmă că "nu mănâncă mai nimic”, venind eventual cu exemple de alaltăieri, când a ținut regim, omul în curs de îngrășare face câteva comparații eronate și incorecte. Se compară pe el și mâncatul lui cu al altuia care, aparent, mâncând la fel, nu se îngrașă.

Se compară pe el, cel de acum, cu mașină, program de 8 ore cu fundul pe scaun și canapea nou nouță acasă cu el de acum 10 ani, când bătea mingea, mergea cu metroul și fugărea femei. În fine, compară ce a mănâncat cu ce ar mai fi putut mânca și, doar pentru faptul că de la a zecea sarma s-a abținut, concluzionează că, de fapt, el, săracul, nu mănâncă mai nimic.

Viața noastră modernă este defavorabilă ideii de suplețe. Avem în noi gena de animal, care cere primordial să se hrănească. Am adăugat la asta hedonismul, mâncatul de poftă, mâncatul social, nenecesar caloric, dar satisfăcător la nivel intim. Bucata ăia de ciocolată pe care o meriți, că ești și tu om.

În plus totul în jur îndeamnă la sedentarism. Canapeaua poate să te țină și la 150 de kile, distracția, pe măsură ce trec anii, devine tot mai mult legată de măscăricii de la televizor sau din laptop și, ca să faci efort, trebuie să pui ceasul să sune să te conjure să faci câțiva pași pe afară. La urma urmei, după mâncat, sedentarismul și odihnitul sunt alte valori, plăceri și deziderate ale omului modern.

Sincer eu mă mir de ce nu sunt mult mai mulți obezi de fapt, câtă vreme maioneza, hamburgerul, șaorma și grătarul sunt atât de adânc parte a spiritului nostru consumerist. Ceea ce știe totuși obezul este faptul că lui îi trebuie, dacă nu tratament de glandă, măcar un regim.

Să îi scrie unul pe o hârtie câte grame de praz și câte de măsline are voie ca să ajungă iarăși suplu și, după aia, să o ia la loc cu micii. Pentru că, pentru obezul tipic, astea sunt speranța și orizontul de așteptare. O perioadă, preferabil mică din punct de vedere al duratei, de restricție relativă, eventual cu șmecherii gen ceai de slăbit sau 2 linguri de oțet pe stomacul gol în nopțile cu lună, perioadă urmată, desigur, de revenirea la normalul canapelistico-șaormic spre care trage sufletul.

Și, ca să nu pară că vorbesc doar despre alții, nici eu nu sunt mai breaz. Ca să încetezi să fii obez nu ai disponibile scurtături, dozări hormonale, endocrinolog, nutriționiști, ceaiuri minune sau duhovnic. Trebuie de fapt să îți schimbi stilul de viață cumva. Să ai motivația să o faci sau să te găsească motivația pe tine, sub forma diabetului, infarctului sau divorțului. Să găsești resurse în tine să iubești salata, să încetezi să te mai minți că nu ai timp de sală și de sport, să golești frigiderul sau mai bine să îl vinzi, din astea”, Dr Constantin Cucu, medic primar endocrinologie la Institutul Parhon din București și asistent universitar UMF „Carol Davila”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News