Momentul când Teo Trandafir a fost fericită pentru prima dată în viață. "Aveam 4 ani... Mi s-a tăiat răsuflarea"

Teo Trandafir a fost invitată în podcastul lui Răzvan Exarhu - "Ac de siguranță", unde a făcut mai multe dezvăluiri în premieră.

O instalație pentru pomul de Crăciun a fost primul moment de fericire pentru Teo Trandafir

Provocată de Răzvan să se întoarcă în timp și să-și aducă aminte de primul moment în care a simțit fericire pură, nealterată, independentă, Teo Trandafir povestit, vizibil emoționată, despre un moment special din copilărie care i-a făcut Crăciunul de neuitat și i-a rămas în memorie drept clipa în care a cunoscut pentru prima dată bucuria fără margini.

"Aveam 4 ani. Eram într-un sat din județul Brăila, satul Dudești. Era un magazin sătesc acolo... și cam atât. Vine Crăciunul, ai mei cu un brăduț - cum se-ntâmpla... Mi-aduc aminte cât de fericită am fost când mi-a adus tata o instalație de pom în formă de lumânări electrice. Ca să nu mai dăm foc la brad cum dădeau toți vecinii.

Acum, gândindu-mă retrospectiv după 52 de ani, îmi dau seama că era odioasă, adică ceva mai rău nu exista. Dar mie mi s-a părut ireală. Cât a durat, că îți dai seama  - n-avea 15 metri. Cât a fost atât am pus. Domnul de la care mi-a luat-o se numea Aurel. Iar soția lui, Geta, a murit în vremurile acelea pe care le regretă mulți pentru că a încercat un avort ilegal. A făcut septicemie. Deci Aurel și Geta au făcut posibilă minunea asta cu instalația de pom, în noaptea de Crăciun. Și-atunci am fost cu adevăra fericită. Când am văzut pomul... aia mi-a luat răsuflarea" a mărturisit Teo.

Cât ține nefericirea

"Și primul moment de nefericire? Comparabil cu ăsta de fericire..." a întrebat Exarhu.

"La mine, nefericirea se manifestă destul de zgomotos. Pentru că eu îmi dau seama că fericirea este o stare de grație fulgurantă... Pentru că dacă ai fi fericit tot timpul ți-ar sări filamentul. Fericirea este ceva ce nu poate să țină mult, că mori. Și nefericirea la fel. Cât poți să fii nefericit? Mult mai mult decât fericit, asta fără îndoială.

Dar dacă-ți trăiești nefericirea până la capăt și te gândești așa... sunt pe un ocean, mă duc în jos... ok, până aici. Știu unde mă aflu. Port niște discuții cu mine de ai senzația că-s schizofrenică. E posibil să și fiu, pentru că schisma dintre mine și mine e uriașă. Stai liniștit! În momentul în care o să atingi nisipul, indiferent cât ar fi până jos, te sprijini și-i dai înainte în sus. Doar că eu fac destul de urât, însemnând că în timpul ăsta în care discut eu cu mine nu-mi dau seama foarte bine de ce se întâmplă în afară.

Mi se întâmplă, de exemplu, să plâng. Nu mă prinde asta. Pentru că am treabă cu mine. Și de fiecare dată se întâmplă "să prind nisipul." Când l-am prins, m-am scos" a spus Teo Trandafir.

Exarhu a insistat: "În ce măsură a mai rămas în tine copilul din satul Dudești? Mai e ceva din el acolo?"

Teo Trandafir: Nu. Dar eu am început să mă reconstruiesc odată ce am plecat de acasă. La 18 ani am plecat la facultate și nu m-am mai întors. N-am mai ținut legătura cu orașul. Când m-am întors nu mai știam să ajung la mama acasă. Dar așa a fost viața rânduită, n-am avut când. Într-adevăr, nu mai țin multe minte despre copilărie, îmi amintesc dacă-mi amintești...

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News