Monarhiile secolului XXI: Adio împăraţilor şi aventurierilor, bun venit monarhiilor populare

La 4 iulie anul acesta s-a stins din viaţă ultimul Arhiduce al Imperiului Austro-Ungar, pe numele său întreg Franz Joseph Otto Robert Maria Anton Karl Max Heinrich Sixtus Xavier Felix Renatus Ludwig Gaetan Pius Ignatius. Născut în 1912, el a devenit Arhiduce şi Prinţ Moştenitor al Austriei, Ungariei şi Boemiei, când tatăl său, Carol, a devenit Împărat al Austro-Ungariei în 1916, prin moartea Împăratului Franz-Josef.

articol scris de: Ioan-Luca Vlad, avocat al Casei Regale a României

Deşi competent şi bine intenţionat, Împăratul Carol nu a putut salva cel mai multinaţional imperiu al Europei, şi astfel în 1919 a fost silit să abdice, Austria devenind republică, iar Ungaria regat, însă sub regenţa absurd-intitulatului Amiral Miklos Horty, care nu a permis membrilor Familiei Regale să intre în ţară.

Refugiat în Spania alături de tatăl său, Otto devine Împărat titular al Austriei şi Rege (oficial) al Ungariei în 1922, când tatăl său moare. Nu multe s-au schimbat atunci, el continuându-şi educaţia pentru pregătirea unei reveniri la domnie. A fost unul dintre puţinii politicieni europeni fluent în germană, ungară, croată, engleză, spaniolă, franceză şi latină.

Al Doilea Război Mondial l-a găsit pe Otto proaspăt absolvent de facultate. Acesta s-a implicat foarte activ pentru a opri conflagraţia care era pe cale, fiind de asemenea un oponent vizibil al lui Hitler, pe care a refuzat să-l întâlnească - din acest motiv, şi pentru că era un agitant vizibil al Rezistenţei austriece, Hitler a ordonat forţelor germane să îl împuşte pe Otto dacă îl vedeau. Din fericire, Otto s-a retras în America pe perioada războiului, la invitaţia preşedintelui Statelor Unite. Acolo a militat, cu succes, pentru a schimba imaginea Austriei de lacheu al Germaniei, lucru care s-a văzut mai târziu în modul cum Aliaţii au tratat Austria după 1945.

Războiul al Doilea a încheiat opera de sfărmare a unei epoci, începută de primul. Otto s-a întors în Europa falit, luând calea altor monarhi alungaţi din ţările lor de tancurile comuniste. Fără un venit sigur, nu îi mai rămânea decât să îşi folosească erudiţia şi cunoştinţele sale de istorie şi geopolitică. Aceasta a făcut-o cu brio. În câţiva ani a reuşit să-şi reechilibreze financiar familia, fiind consultant, vorbitor şi autor pe probleme de geopolitică europeană. În acelaşi timp, a crescut cinci fiice şi doi fii, toţi personalităţi speciale în felul lor. Dintre aceştia, Prinţul Karl îi urmează la şefia Familiei Imperiale şi Regale în prezent.

În 1979, Otto devine membru al Parlamentului European, intuind de atunci că acest forum urma să devină un punct focal al ideii de unitate europeană două decenii mai târziu. În 1989 el are un rol deosebit în picnicul est-vest, organizat la graniţa Austriei cu Ungaria şi care a marcat căderea pentru totdeauna a Cortinei de Fier. Mulţi, atunci, l-au rugat să candideze la Preşedinţia Ungariei, dar el a refuzat. Odată cu vârsta a devenit Părintele Parlamentului European, cel care deschidea şedinţele, apreciat şi iubit de toţi membrii.

În cei 98 de ani ai săi, Otto von Habsburg a făcut trecerea de la o Curte Imperială a unui Imperiu multinaţional, făurit în secolul XIX, la a fi promotorul ideii de Uniune Europeană liberă, fără graniţe şi fără războaie.

Însă, prin personalitatea sa polivalentă, prin aprecierea multinaţionalismului şi prin erudiţia sa, el era în mod evident membrul unei elite imperială. Cu dispariţia sa, epoca acestei elite se stinge, iar locul ei, în cel mai bun caz, este luat de elitele naţionale. Singurul Împărat care domneşte în prezent este cel al Japoniei, deşi ţara sa nu se mai numeşte Imperiu...

Aventurierul:

La 2 martie 2011, ultimul succesor al unei alte monarhii unice trecea în nefiinţă. Este vorba de Sir Anthony Walter Dayrell Brooke, cunoscut şi ca Alteţa Sa, Rajah Muda al Sarawak-ului. Sarawak-ul este un teritoriu aflat astăzi în Malaysia, cu o populaţie majoritar băştinaşă, şi care mult timp s-a aflat sub controlul Sultanatului Brunei.

Cu toate acestea, timp de mai bine de un secol, între 1841 şi 1946, Sarawak-ul a fost condus de monarhi europeni, mai exact de familia Brooke, din Anglia. Aceştia erau o familie de aventurieri cu un spirit foarte dezvoltat al administrării profitabile a unei afaceri. În 1841, când James Brooke a ajuns prima oară în Sarawak, provincia era în haos. Revoltele eliminaseră practic administraţia Sultanului din Brunei (care este, geografic, destul de departe), şi nelegiuirile domneau. James Brooke a ajuns la o înţelegere cu Sultanul ca, în schimbul instalării sale ca Rege, să pună capăt rebeliunii şi să organizeze administraţia Sarawak-ului pe baze moderne.

Acest lucru l-a făcut, repede şi eficient, aducând funcţionari bine pregătiţi din Anglia şi din Europa, şi organizând populaţia locală într-un Consiliu Negri cu puteri legislative, pe modelul european. Standardul de viaţă şi activitatea economică a ţării au crescut simţitor, James lăsându-i succesorului său un Regat cunoscut în toată lumea. Charles, al doilea Rege al Sarawak-ului, a crescut şi el Regatul, anexând mai multe teritorii de la Brunei, şi îmbogăţindu-şi supuşii. Al treilea Rege, Vyner, a renunţat la puterile sale absolute, în favoarea Consiliului Negri, şi a instituit o politică paternalistă, care urmărea să protejeze populaţia locală de excesele capitalismului din perioada interbelică.

Al Doilea Război Mondial l-a găsit şi pe Anthony, ca şi pe Otto, proaspăt absolvent de universitate, în Anglia. Acesta a fost chemat de îndată în Sarawak, pentru a conduce ţara într-o perioadă de mare nelinişte. Neliniştile s-au adeverit, pentru că, aşa cum Austria fusese ocupată de Germania, şi Sarawak-ul a fost ocupat de Japonia. Cu toate acestea, după eliminarea ocupaţiei japoneze, Anthony a fost foarte eficient în refacerea administraţiei publice.

Oficial, Vyner era încă Rege în Sarawak şi, poate anticipând schimbările politice ce urmau să vină, a intrat într-o înţelegere cu Imperiul Britanic, în sensul că, în schimbul unei pensii şi al păstrării titlurilor, să cesioneze Sarawak-ul. Anthony s-a opus vehement înţelegerii, fiind susţinut în acest sens şi de localnici, care au votat cu o majoritate covârşitoare că doresc menţinerea monarhiei, însă nu a fost să fie.

Odată cu moartea lui Anthony Brooke, dispare şi ultimul martor ocular al apogeului aventurierilor europeni. Oameni care renunţau la casa şi familia lor pentru a cerceta cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, şi care, odată ajunşi acolo, erau capabili să ia în mâini frâiele unor ţări exotice, necunoscute, şi să le aducă în pas cu vremurile.

Monarhiile populare:

Secolul XXI, şi mai ales anul 2011 nu au marcat numai sfârşitul unor epoci, ci şi începutul altora. Departe de realitate ideea că monarhiile au dispărut. Din contră, cele rămase, poate învăţând un pic şi din experienţa lui Otto şi a lui Sir Anthony, prosperă şi se transformă.

Numai în acest an am asistat la două nunţi regale urmărite de întreaga lume. Este vorba, desigur, de căsătoria ASR Principelui William de Wales cu dra Catherine Middleton, precum şi a ASS Prinţului Albert II, Prinţ Suveran al Monaco, cu dna Charlene Lynette Wittstock.

Ceea ce acestea, şi alte nunţi din secolul XXI [vezi tabelul] au în comun este că soţii ne-regali nu vin nici din alte familii regale sau princiare, şi nici din nobilimea ţărilor lor, ci sunt commoneri, oameni simpli, ba chiar şi străini.

Citeşte şi:

Muntenegru a restaurat Monarhia, prima restauraţie monarhică după Spania

De asemenea, un alt lucru comun este popularizarea nunţilor. În mijlocul unei crize financiare şi politice, cele două nunţi princiare au atras atenţia întregii lumi, au adus oamenii în jurul lor într-un mod în care niciun politician nu reuşeşte. Nunţile au fost un prilej de reactualizare a imaginii monarhiilor, nu numai în ţările unde ele au avut loc, ci şi în altele, cum ar fi România.

Nunţile princiare au reuşit să propage o imagine viabilă, vie, a monarhiei, atrăgând atenţia asupra unui scop principal al acestei instituţii - asigurarea, într-un mod stabil şi predictibil, a unei succesiuni în fruntea Statului. Acesta este scopul natural, la fel de fundamental precum celălalt, cel simbolic, de întruchipare a suveranităţii Statului. Căci suveranitate fără continuitate nu se poate.

Diferenţa faţă de trecut este tocmai faptul că acum, a fi commoner nu mai este o piedică în a deveni membru al unei Familii Regale. Din contră, monarhia a renunţat astăzi la suportul său tradiţional - clasa nobiliară, şi se adresează direct poporului, şi mai ales celor mai tineri din rândurile lui. De ce? Pentru că aceştia nu sunt marcaţi de experienţele trecutului, de războaie, prejudecăţi politice, ci sunt gata să primească mesajul unei Familii care reprezintă valori importante pentru secolul nostru: stabilitate, umanitate, continuitate.

Vorbind în termeni de marketing, prin nunţile secolului XXI, monarhiile au reuşit, într-un fel, să facă un repackaging cu brio. Au luat un brand vechi, cu tradiţie şi capital de imagine, dar uneori cu probleme de vitalitate, şi l-au reinventat pentru ca să prindă la noul public ţintă, care sunt generaţiile viitorului. Şi au făcut asta mai bine decât multe firme. Cine spune că monarhii sunt desueţi?

Nunţile regale ale secolului XXI (selecţie din Europa)

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News