Monkfish, supranumit și homarul săracilor. Bucătar: Se consumă, și chiar sunt considerate delicatese, și coada, ficatul

„Cred că nu mai este nevoie să vă povestesc cât de important este peștele în alimentație și cât de mult îmi place mie să îl includ în dieta mea săptămânală. Poate că și vouă vă place să puneți pe masă preparate pe bază de pește, însă cel mai adesea vă rezumați la două-trei sortimente. Dincolo de crap, somon și doradă, mările și lacurile sunt pline de tot felul de specii.

Nu o să le abordez aici pe toate, dar o să vă dau câteva idei de preparare a peștilor pe care nu îi folosiți atât de des, dar care sunt foarte buni.

De exemplu, eglefinul este din familia codului și are exact acea textură fermă și totuși suculentă a peștelui alb, cu un gust destul de delicat. Acesta poate înlocui cu ușurință codul din rețete, cum ar fi cea de fish & chips, dar și la cuptor, cu doar câteva ingrediente: unt, zeamă de lămâie și sare.

Codul negru (black cod) este preferatul chef-ilor. Acesta nu are legătură cu codul obișnuit, este mai gras și are o aromă intensă. Pentru a-i maximiza potențialul, codul negru merge bine cu sosuri citrice, cu chimichurri, și chiar cu o salată cu vinegretă simplă.

Dorada roșie, este, după cum îi spune și numele, rudă cu dorada obișnuită, însă solzii săi au o culoare roșiatică. Aroma este una suavă, ca la dorada normală și carnea este destul de fină. Este un pește adorat de japonezi (deși îl găsești cu ușurință și în zona mediteraneeană), așa că de ce nu, merge bine în preparate japoneze, precum supele, tempura sau sub formă de sashimi. Dincolo de Japonia, este un pește versatil care poate fi poșat, prăjit, făcut ceviche sau pus în paella ori bouillabaisse.

Monkfish este un mic monstruleț supranumit și homarul săracilor pentru că textura și gustul cărnii sale seamănă cu cea de homar. În afară de aceasta, de la monkfish se consumă și chiar sunt considerate delicatese, și coada, obrajii și ficatul”, a scris Chef Joseph Hadad pe blogul său.

Citește și...

Poate fi prea mult parmezan? Unii ar zice că nu, italienii ar zice că da, transmite bucătarul Joseph Hadad 

„Poate fi prea mult parmezan? Unii ar zice că nu, italienii ar zice că da. Gustul puternic al acestei brânze poate copleși celelalte gusturi, mai ales în preparate mai delicate. Așa că considerați-l mai curând ca pe un condiment, decât un ingredient principal. Și dacă tot ați folosit parmezanul, atunci păstrați coaja, nu o aruncați. Poate fi pusă în sosuri, pentru a le îmbogăți gustul, dar poate fi pusă și la fiert, pentru a obține o supă pe care să o folosiți la risotto în lipsa unei supe de bază.

Și, nu în ultimul rând, nu supra-aglomerați un fel de mâncare. După cum ziceam, bucătăria italiană este despre simplitate. Câteva ingrediente sunt suficiente pentru a obține un fel de mâncare delicios”, a conchis bucătarul Joseph Hadad.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News