Nașterea lui Hristos, promisiunea îndumnezeirii omului
Nașterea Mântuitorului, Patimile Sale, dar și propria noastră moarte - iată tainele care trebuie să ne unească pe noi, creștinii, să ne adune din risipire. Bogat sau sărac, slugă sau stăpân, cărturar sau neștiutor de carte devenim egali în Sfânta zi de Crăciun, fărâme ale umanității, părtași ai trupului mistic al Bisericii.
Pr. Nicanor DRAGNEA
Dumnezeu-Cuvântul coboară an de an în ieslea Betlehemului, ca să ne ridice pe noi, oamenii, în tăria slavei Sale. Dumnezeu îmbracă haina smereniei, făcându-Se om, ca să-l îmbrace pe om în haina strălucirii dumnezeiești. Momentul cel mai tulburător de frumos, cel mai adânc al creștinității, Nașterea Domnului din Fecioara Maria, este semnul dragostei Creatorului pentru creatura pe care a zămislit-o din lut și suflare divină. Este semnul că nu-și abandonează creația, ci prin Naștere deschide porțile unui schimb ontologic între Cele de Sus și cei de jos, dându-i astfel omului posibilitatea să se mântuiască.
Omenitatea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este una deplină. El face loc în Sine omenității, fără a-și micșora dumnezeirea, rămânând om adevărat și Dumnezeu adevărat. Dacă ar fi fost om doar în aparență, Patimile Sale nu ne-ar fi putut răscumpăra din robia păcatului decât simbolic, căci - precum spune Sfântul Ioan Damaschinul - "ceea ce nu a fost asumat nu poate să fie mântuit". Ce a devenit El prin Întrupare? se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog. Și răspunde: "Dumnezeu adevărat și om cu adevărat desăvarșit. S-a făcut om, sau ceea ce nu era înainte, ca să facă pe om dumnezeu, ceea ce niciodată n-a fost. Prin urmare, ne-a îndumnezeit și ne îndumnezeiește pe noi prin dumnezeirea Sa".
Dacă Dumnezeu Însuși a putut să ne dea această dovadă uriașă a dragostei Sale, ce ne oprește pe noi să ne străduim să le dăm semenilor noștri încredințarea iubirii pe care le-o purtăm? O mie de cuvinte nu fac cât un gest, iar împotriva celor care ne-au făcut rău sau credem că ni l-au făcut nu răzbunarea e arma cu care trebuie să luptăm, ci blândețea și compasiunea. Răutatea e semnul spaimei, al neputinței, al rătăcirii spirituale. Nimeni nu e rău până în ultima fibră, nimeni nu s-a născut rău, ci doar n-a reușit să priceapă că binele lui nu se construiește pe răul celor din jur.
Să reflectăm la taina aceasta: Dumnezeu, cel pe care de atâtea ori l-am mâniat, în Atotmilostivirea Sa, știe să ierte. Cine suntem noi să ne încingem cu platoșa orgoliului și a urii? A-ți iubi aproapele ca pe tine însuți nu e un semn de slăbiciune, nici un semn de prostie, ci semnul tăriei sufletești și al înțelepciunii. În fața marilor provocări ale veacului acestuia, conducătorii lumii încep să lase la o parte ceea ce îi dezbină, căutând soluția care îi poate uni.
Praznicul Nașterii Domnului să vă lumineze și să vă împace, să risipească negura încrâncenării, aducându-vă strălucirea tihnei și a seninătății!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
