EXCLUSIV "Nu ne vindem ţara" revine. Ce a câştigat şi ce a pierdut România de pe urma sloganului electoral din anii 90
Sloganul "Nu ne vindem ţara" revine în actualitate, pe măsură ce politicienii încearcă să câştige capital electoral în vederea alegerilor din 2024. Cum a apărut şi la ce ne-a "ajutat" această lozincă, vedeţi mai jos.
Folosită la începutul anilor '90, lozinca "nu ne vindem ţara" a avut sens o perioadă, când s-a dorit evitarea vânzării la preţ de nimic a industriei. Însă cei care aveau frâiele la acele momente şi-au dat seama că nu e important doar să întârzie preluarea industriei de investitori străini, ci şi devalizarea domeniului. Aşa că fabricile au fost lăsate de izbelişte, iar industria, în loc să fie reformată, retehnologizată, a fost distrusă.
Privatizările, atâtea câte s-au făcut, în rare cazuri au avut loc pe bursă, aşa cum a fost în Polonia, ţară care în acest moment are industrie mult mai bună decât România şi care a reuşit să salveze mult mai mult din acest domeniu decât am reuşit noi.
De altfel, bursa este mecanismul prin care ai investiţii fără să cedezi pachetul majoritar, deoarece banii vin din vânzarea de pachete de acţiuni. Statul român ar fi putut scoate companiile industriale pe bursă, să vândă pachete de 20-30% din acţiuni, iar banii ar fi venit. Un bun exemplu în acest sens îl constituie Hidroelectrica, care ar fi produs sume considerabile, însă listarea companiei la bursă este luată în calcul abia acum.
Când nu ne-am vândut ţara şi ce s-a ales de companii
În 1991, grupul Mercedes şi-a manifestat interesul pentru achiziţionarea fabricii ARO Câmpulung Muscel. Ba chiar a avut loc o vizită a unei delegaţii Mercedes, împreună cu Ion Ţiriac, la faţa locului. Când angajații ARO și-au dat seama că uzina ar putea fi cumpărată de către colosul Mercedes-Benz, aceștia au început un protest spontan strigând: "Nu ne vindem țara! Nu ne vindem țara!”.
La o lună de la vizită, cei de la Mercedes Benz au anunţat că nu au de gând să investească la Câmpulung-Muscel. Aşa că fabrica a fost devastată în timp, iar acum nu mai produce nimic.
Un alt exemplu de "nu ne vindem ţara" este Combinatul Siderurgic de la Călăraşi. În anii '80, acesta era cotat ca fiind unul dintre cele mai importante combinate din zona de sud-est a Europei, iar acolo se producea şină de viteză mare pentru calea ferată din România. Înainte de 1990, platforma siderurgică producea 200.000 tone de oţel pe an. În 1998, combinatul a fost închis, iar de atunci a fost demontat şi totul a ajuns la fier vechi.
Şi Uzina Tractorul arată cum industria românească a fost lăsată de izbelişte. În 1990, uzina avea 23.000 de angajaţi şi era unul dintre principalii exportatori ai economiei româneşti.
Cu toate astea, în 1999 firma s-a împărţit în şase societăţi care au fost scoase la vânzare. Grevele şi protestele muncitorilor nu au oprit dispariţia uzinei, iar în 2007 a intrat în lichidare, după două tentative eşuate de privatizare, cu cei de la Landini, respectiv cei de la Mahindra.
Un alt caz celebru a fost cel al Uzinei Semănătoarea, din Bucureşti. În 1990, aceasta avea 7500 de angajaţi şi producea 3500 de combine agricole pe an. În anul 2002 era singurul producător român de combine de recoltat, avea o cotă de piață de peste 60%, iar principalii concurenți erau producătorii străini, New Holland, John Deere, Claas, Case, Landini, Laverda sau McCormick.
Privatizarea uzinei a fost întinsă pe parcursul a aproape trei ani şi a fost caracterizată de probleme. În 1998, societatea şi-a întrerupt activitatea din cauza datoriilor acumulare. În 1999, Fondul Proprietăţii de Stat a hotărât trecerea societăţii în lichidare administrativ, după ce anterior AGA a decis deschiderea procedurii de faliment. Au fost trei licitaţii nereuşite, dar o ofertă importantă a venit de la New Holland Agriculture, firmă de top cu o valoare de piaţă de 50 de milioane de dolar.
New Holland garanta pieţe de desfaceri, investiţii în retehnologizare şi locuri de muncă pentru 1050 de angajaţi, dar a renunţat după ce sindicatele şi unii politicieni s-au opus, folosindu-se chiar de sloganul "nu ne vindem ţara".
Momentele în care "ne-am vândut ţara"
Un exemplu pozitiv îl constituie privatizarea uzinelor Dacia către gigantul francez Renault. În 1998, Guvernul României a cedat 51% din acţiunile Dacia către cei de la Renault, în ceea ce a fost cel mai important eveniment economic al anilor '90. De altfel, acela a fost şi startul industriei auto moderne din România. Mai mult, dintr-o uzină est-europeană, cunoscută pentru automobilele sale „perfectibile“ Dacia a ajuns să reprezinte o industrie în sine. Cei de la Renault nu numai că au păstrat cei aproape 14.000 de angajaţi de pe platformă în momentul privatizării, ci au şi extins această valoare la un total de 18.000 de salariaţi. Mai mult, tot cei de la Renault au investit puternic în formarea Renault Technologie Roumanie, cel mai mare centru de proiectare şi testare al grupului francez după cel de la Paris. În prezent Renault deţine în România toate competenţele necesare proiectării de la zero a unui automobil, de la centru de design, centru de proiectare, centru de testare, producţie şi reţea de distribuţie, scrie ZF.
Acum, Dacia Renault produce în jur de 7% din PIB, ceea ce face industria auto crucială pentru economia României.
În 1996, cei de la Danone au cumpărat Fabrica de Lapte Mioriţa, pe care au retehnologizat-o, iar în 2004 au primit şi licenţa pentru a exporta în Uniunea Europeană. Investiţia de la acea vreme a costat 18 milioane de dolari.
O privatizare păguboasă pentru statul român a fost cea a SIDEX Galaţi. Deşi în 2001 statul român trebuia să încaseze 77 milioane de dolari pentru cel mai mare combinat siderurgic din ţara noastră, în realitate nu a primit nimic. Ba mai mult, statul a şters datorii de peste un miliard de dolari ale combinatului şi a contribuit şi la retehnologizarea platformei.
În egală măsură, statul român a evitat "să vândă ţara" atât investitorilor străini cât şi celor români. Prin distrugerea industriei, însă, s-au îmbogăţit dezvoltatorii, cei care au pus mâna pe fostele uzine, cei care au construit mall-uri şi alte astfel de clădiri. Asta în timp ce sutele de mii de muncitori din aceste domenii au plecat să contribuie la PIB-ul altor ţări din Europa, cum ar fi Germania, Spania, Italia.
Evident, prin tehnologizare, fabricile din România de altădată nu ar fi putut păstra acelaşi număr de angajaţi, dar judeţele României ar fi putut supravieţui.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Citește articolele cu aceleași etichete:
