O incitantă licitaţie a Colecției Mihai Eminescu

În pictură, cei care creează alla maniera unui maestru se numesc manieriști, în literatură cei care imită un anumit scriitor se numesc epigoni. Mihai Eminescu a avut nenumărați epigoni, tributari puternicei sale “reforme” în poezia românească. Numit hiperbolic de la “Luceafăr” la “Poet nepereche”, iubit și contestat deopotrivă, Eminescu rămâne în cultura națională drept un mare poet liric.

Astăzi, la ora 19.30, la Artmark - Palatul Cesianu-Racoviță, este propusă colecţionarilor o bogată Colecţie Mihai Eminescu.

Colecţia completă a ediţiilor Maiorescu

Sunt incluse în licitaţie obiecte de o mare încărcătură emoțională, legate de destinul poetului: o fotografie rară de Bernhard Brand din biblioteca Petre Popescu Gogan (arhivar al Academiei Române) reprezentând un Portret de la 19 ani (preț de pornire: 800 euro). Fotografia, prima din cele patru ale lui Eminescu care s-au păstrat şi transmis, este făcută în 1869, la Praga. Atelierul fotografului Jan Tomás din Praga, care a executat fotografia, era situat pe strada Vaclavska. Fraţii Eminovici, Mihai şi Gheorghe (George, Iorgu), ofiţer, au locuit la Praga 11 zile pe str. Lipova-Teiului, nr. 471. Gheorghe Eminovici şi-a făcut şi el 6 fotografii (3 dreptunghiulare, cu tunică, epoleţi şi centiron cu baionetă, carte poştală şi 3 ovale fără epoleţi şi centiron).

Fotografie inedită a Veronicăi Micle

Din aceeași colecție, provine şi o fotografie inedită a Veronicăi Micle (preț de pornire: 800 euro), cea căreia, poetul îi scria în 1879: “Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiţi într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Este în lume asta destul loc pentru atâta iubire câtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lucrurilor lumii, o anomalie pentru care cată sa fim pedepsiţi? Se potriveşte amorul şi suferinţele noastre cu o lume în care basseţa, invidia, răutatea domnesc peste tot şi pururea?”

Acestora li se adaugă Cartea de vizită a poetului ca prim redactor al ziarului “Timpul” (preț de pornire: 200 euro).

Ediţia Princeps a volumului apărut la editura Socec în 1884

O piesă inedită este și Cufărul marcat "M. Eminovici" (preț de pornire: 5.000 euro). Acesta a aparţinut marelui poet de-a lungul întregii sale vieţi. Călător în ţară şi în Europa, de la vârsta de 8 ani, Eminescu transforma banalul geamantan într-un tovarăş nelipsit. În adolescenţă, însoţind trupele de actori în lungi turnee, poetul avea nevoie de un cufăr de voiaj, unde să îşi adune puţinele haine, cărţile şi manuscrisele, la care ţinea foarte mult. Acelaşi cufăr l-a însoţit pe Eminescu şi la Viena şi la Berlin în timpul studiilor. Al. Vlahuţă îl menţionează: "Sunt zece ani de când am fost pentru prima oară la Eminescu acasă. El sta pe-atunci în Podu Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într-o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad pătată de cerneală, cărţi multe, ticsite pe nouă poliţi mari ca de vreo patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într-un colţ, în alt colţ un cufăr vechi; pe pereţi nici o cadră." Piesa este marcată cu numeroase abţibilduri ce evidenţiază călătoriile făcute atât de către poet cât şi de alţi moştenitori ai cufărului.

Revista Convorbiri literare, anul I

Tot în seara de 22 iunie vor fi prezente în licitație numeroase ediții princeps. Dintre acestea amintim: Poesii de Mihai Eminescu, Bucureşti, editura Socec, 1884, ediţia cu coperta originală, piesă bibliofilă de raritate extremă (preț de pornire: 6.000 euro). Volumul a apărut în librăriile Socec în decembrie 1883, însă, pe pagina de titlu, sub numele editurii "Socecu & Comp. ­Bucureşti" apare anul 1884. Ediţia este cunoscută şi sub numele de ediţia Maiorescu. Acesta a făcut selecţia poemelor incluse în volum şi a întocmit prefaţa datată decembrie 1883. Blocul cărţii, 307 pagini, este decorat cu frontispicii, viniete şi letrine cu motive fitomorfe, zoomorfe şi avimorfe, precum şi antichizante. Volumul păstrează legătura originală a editurii Socec, cu decor în aur pe coperta 1, titlul pe cotor şi un buchet imprimat la rece pe coperta 4. Este singurul volum de poezii apărut în timpul vieţii poetului. Această ediție conține, după cum nota Titu Maiorescu în prefață: “Scrierile poetice, chiar și cele începătoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gândiri într-o frumusețe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață.”

O antologie a vieţii poetei culeasă de Octav Minar

De mare însemnătate culturală este și: Poesii, colecția tuturor edițiilor Maiorescu (edițiile I-XVI, 1883-1936), singura de acest fel completă (preț de pornire de 9.000 de euro). Legat de publicarea operei eminesciene, Titu Maiorescu îi scria poetului în februarie 1884:

“Bine, Domnule Eminescu, suntem noi aşa de străini unii cu alţii? Nu ştii D-ta iubirea şi (dacă-mi dai voie să întrebuinţez acest cuvânt exact, deşi este mai tare) admiraţia adeseori entuziastă ce o am şi eu şi tot cercul nostru literar pentru D-ta, pentru poeziile D-tale, pentru toată lucrarea D-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată explosiune de iubire cu cari noi toţi prieteni D-tale şi nu numai aceştia am contribuit pentru puţinele trebuinţe materiale ce le reclamă situaţia. Şi n-ai fi făcut şi D-ta tot aşa din mult puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea D-tale?

Acum trebuie să ştii că volumul de poezii ce ţi l-a publicat Socec, după îndemnul meu, în Dechemvrie anul trecut, a avut cel mai mare succes, aşa încât Socec stă înca uimit. În aceste 7 săptămâni de la apariţiunea lui, s-au vândut 700 de exemplare; o mie este toată ediţia şi de pe acum trebuie să te gândeşti la ediţia a doua, care va fi reclamată pe la toamnă şi în care vei putea face tu toate îndreptările ce le crezi de trebuinţă. Poeziile D-tale sunt azi cetite de toate cucoanele, de la Palat până la mahalaua Tirchileşti, şi la întoarcerea în ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României. Aşa cam este, dar tot nu este rău, când te simţi primit cu atâta iubire de compatrioţii tăi.

Aşadar, fii fără grijă, redobândeşte-ţi acea filozofie impresională ce o aveai întotdeauna, adaugă-i ceva veselie şi petrece prin excursia în frumoasa Italie şi, la întoarcere, mai încălzeşte-ne mintea cu o rază din geniul D-tale poetic, care este şi va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române.

 La revedere cu bine şi o caldă strângere de mână de la toţi prietenii şi mai ales de la al D-tale devotat T. Maiorescu”.

Geniu pustiu

Colecția conține toate primele 16 ediții ale Poesiilor lui Eminescu, inclusiv celebra ediție princeps la care Maiorescu face referire în fragmentul de scrisoare redat mai sus. Maiorescu a fost, până la sfârșitul vieții, prietenul celui care era, iar mai apoi a celui care a fost, Eminescu. La îndemnul și prin preocuparea lui Maiorescu a fost publicat acest unic volum de poezii eminesciene din timpul vieții, reluat și republicat până în zilele noastre.

“Dacă totuși am publicat și aceste poezii (nerevizuite de Eminescu) împreună cu celelalte, așa cum se găsesc, am făcut-o dintr’un simțământ de datorie literară. Trebuiau să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele începătoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gândiri într-o frumusețe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață”. (Titu Maiorescu, Prefață la “Poesii”, Decembrie 1883)

Raritatea colecției complete este menționată chiar de Perpessicius, în volumul I din Opere - Mihai Eminescu publicat în 1939: “Ediția a 3-a ne este cunoscută numai din următoarea notiță a lui Gh. Adamescu...”; “Ediția a 5-a nu este cunoscută...”; “Ediția a 6-a, de asemenea, nu ne este cunoscută...”; “Edițiile a 9-a și a 10-a nu ne sunt cunoscute...”

Prima ediție e cea din 1884, cu prefața semnată în decembrie 1883 și care cuprinde poeziile sale publicate în Convorbiri Literare timp de 12 ani.

A doua ediție a cărții e cea din 1885. Conține tot 61 de poeme. Se reeditează prefața din 1883.

Ediția a 3-a a apărut în anul 1888 și conține 64 de poeme. Au fost incluse poemele: La steaoa, De ce nu-mi vii și Kamadeva. Se reeditează prefața din 1883 dar ea este pentru prima oară semnată. Semnează: T. Maiorescu.

A 4-a ediție a cărții a fost editată în 1889. E singura ediție de până acum cu o erată. A fost suprimat, la nivel tipografic, un vers, la pag 237. Volumul conține tot 64 de poeme, cât și prefața din 1883. După prefață urmează textul scris de Maiorescu: Poetul Eminescu, p. V-XIV, semnat în octombrie 1889, la București.

Ediția a cincea a apărut în anul 1890. Conține 68 de poeme, pentru că s-au mai adăugat încă trei: Sara pe deal, Doina și Dalila. S-a republicat și prefața din 1883, cât și articolul despre Eminescu.

A șasea ediție e din 1892. Are 311 pagini, conține 73 de poeme și un post-scriptum, în paginile III-XIV ale cărții fiind tot introducerea și articolul despre Eminescu. Post-scriptum-ul se află între p. 309-311 și aparține tot lui Titu Maiorescu. E semnat cu T. M., în iunie 1892, la București. Și aici, Maiorescu spune că data nașterii poetului, 20 decembrie 1849, a luat-o din registrul Junimii, așa cum a trecut-o însuși Eminescu. În pagina 311, Maiorescu consimte cu această nouă dată de 15 ianuarie 1850 și spune că ea trebuie primită, iar prima, cea din 20 decembrie 1849, pe care o susține însuși Eminescu, trebuie socotită „resultatul unei informații inexacte a poetului din partea părinților”.

A șaptea ediție a cărții e din 1895 și în ea a schimbat ziua nașterii lui Eminescu: 15 ianuarie 1850 în loc de 20 decembrie 1849. Avem tot 73 de poeme și post-scriptum-ul, plus cele două texte de la început.

A 8-a ediție a poemelor e din 1901 și are tot 73 de poeme, dimpreună cu cele 3 texte maioresciene, dar doar 255 pagini. Pe pagina de titlu a cărții s-a scris: „a opta mie de exemplare”.

A 9-a ediție e din 1903, are formatul celei anterioare. În nicio ediție de până acum și nici în aceasta, nu avem Scrisoarea I, II, III și IV ci Satira I, II, III și IV. Iar în ediția a noua titlul poemului nu e Luceafărul ci Luceafĕrul. Este prima ediție tipărită în 2.000 de exemplare.

A 10-a ediție a poemelor eminesciene apare în anul 1907. Are tot 73 de poeme, plus cele 3 texte ale lui Maiorescu. A fost editată în 2.000 de exemplare, conform paginii de titlu, unde se spune: „a unsprezecea și a douăsprezecea mie de exemplare”.

A 11-a ediție, ultima din timpul vieții lui Maiorescu, a fost publicată în 1913, tot în 2.000 de exemplare, dar având numerotarea paginilor modificată, totalul de 271 de pagini conținând și cele două texte de la început și post-scriptumul.

Edițiile 12-15, au fost publicate după moartea lui Titu Maiorescu, în 1914, 1915, 1922 și 1924 și respectă fidel ultima ediție antumă.

Ediția 16, ultima respectând culegerea maioresciană, este publicată în 1936 și are o grafică diferită, cu chenar, 265 pagini și o postfață de Vasile Demetrius.

Octav Minar, Sinfonia veneţiană, 80 de euro

Interesante şi cu parfum de epocă sunt şi Almanachul "România Jună", anul I, conținând princepsul poeziei Luceafărul, cu coperta originală, 1883 (preț de pornire: 1.000 euro), Revista Familia anul V, conținând princepsul poeziei Domnului F.J., 1869 (preț de pornire: 600 euro), Veronica Micle, Poesii, ediție princeps, 1887 (preț de pornire: 1.500 euro).

Printre rarități mai menționăm și: Convorbiri literare, anii I-XXV, cuprinzând majoritatea primelor apariții literare ale clasicilor români din a doua jumătate a sec. XIX, printre care Eminescu, Creangă, Alecsandri, Negruzzi etc, 1867-1892 (preț de pornire: 5.000 euro).

La 1 martie 1867, la Iaşi, apare revista Convorbiri literare, ca bilunar în primă fază, Iacob Negruzzi fiind atât redactor şef, cât şi director al revistei. Titu Maiorescu este însă adevăratul lider spiritual al acesteia, Convorbiri literare impunându-se în viaţa literară şi cea publicistică timp de aproape trei decenii. Articolul–program, publicat în primul număr de Iacob Negruzzi, apreciază momentul apariţiei revistei ca fiind unul extrem de favorabil în ceea ce priveşte reînvierea şi reînflorirea vieţii literare. Aceste elemente reclamă înfiinţarea unei reviste care “să aibă scopul de a reproduce şi respãndi totu ce intrã în cercul ocupaţiunilor literare şi sciinţifice; de a supune unei critice serioase operele ce apăru din ori ce ramurã a sciinţei; de a da samã despre activitatea şi producerile societãţilor literare, în special a celei din Iaşi şi de a servi ca punct de întâlnire şi înfrătire pentru autorii naţionali. Sub numele de Convorbiri Literare va apare la doue septemãni o revistã în formatul stinsei România Literarã. Începutul este modestu, dar redacţiunea spereazã cã va pute da în curendu acestei foi proporţiuni mai însemnate prin bine-voitorul concursu ce este în dreptu de a ascepta din partea tuturor autorilor Români."

Primul număr al Convorbirilor se încheie cu un apel la autorii români, lansat de Junimea, în care li se aminteşte că Societatea are o tipografie proprie, care le este pusă la dispoziţia acestora, însă cu anumite condiţii. Revista reuşeşte să se impună spectaculos încă de la primele numere. Astfel, de la 300 de exemplare, tirajul ajunge în scurtă vreme, până la 800 de exemplare, lucru care, pentru acea epocă, era un tiraj remarcabil. La câteva luni după apariţia revistei, Iacob Negruzzi îi trimite lui Vasile Alecsandri (membru al Societăţii academice), în august 1867, o scrisoare prin care îi prezintă acestuia primele numere ale Convorbirilor, invitându-l astfel să devină colaborator. Alecsandri acceptă, trimiţând pentru început poezia Tânăra creolă, lucru ce dă strălucire revistei. Câteva zile mai târziu, poetul îi trimite o nouă scrisoare lui Negruzzi, cu poezia Covrigarul, ce este publicată în revistă. Această colaborare nu a însemnat că Vasile Alecsandri era un junimist, el căutând prin literatură să fie al unei ţări întregi, şi nu al unei singure formaţiuni, în acest caz al Junimii.

Accentul cade însă pe articolele critice şi estetice maioresciene cu studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, trecând la Critica ortografiei lui Cipariu, la atacul În contra direcţiunii de astăzi în cultura română (1868). Titu Maiorescu răspundea, astfel, unuia din punctele cuprinse în articolul–program: critica serioasă a operelor literare apărute, fapt ce va produce nemulţumirea unor autori precum Bolintineanu, Bolliac sau Alecsandri, ce se vor plânge în particular celorlalţi membrii ai Societăţii, din cauza atitudinii lui Maiorescu.

După 1871, membrii fondatori ai Junimii, sunt atraşi de politică, astfel că Titu Maiorescu devine deputat, apoi ministru, iar în 1874 se mută la Bucureşti, lucru ce-l face pe Iacob Negruzzi să creadă că Junimea, şi implicit revista, se vor desfiinţa. Maiorescu nu va renunţa însă la Convorbiri literare şi va continua să participe la şedinţele societăţii, de la Iaşi, astfel că revista îşi va continua apariţia. Publicarea pe prima pagină a poeziei Epigonii, scrisă de Mihai Eminescu, în 1870, marchează începutul unei noi etape, fapt pentru care Titu Maiorescu va scrie articolul Direcţia nouă în poezia şi proza română, în care-l va plasa pe poet în prim planul vremii. Acesta nu va lipsi de la întrunirile societăţii câtă vreme va sta la Iaşi. În numărul 4 din 15 aprilie 1870, numele lui Eminescu devine din ce în ce  mai cunoscut, după ce apare pe prima pagină alături de marele Alecsandri, afirmându-se cu poezia Venere şi Madonă. De acum şi până în 1887, când poetul părăseşte Convorbirile literare pentru revista Timpul, va publica aici aproape toate versurile sale. Pe lângă aceste creaţii, Eminescu va compune două strofe dedicate exclusiv revistei, pe care o va dispreţui la un moment dat, datorită faptului că îi publica poeziile: "Tu revistă agiomie, convorbiri mult lăudate/ O tu moară de pălărie, ce lucrezi, atât de harnic/ Cartea oamenilor vrednici al tău glas este zadarnic/ Sumuţând a tale javre tu la capăt n-o vei scoate / Vânt şi pleavă a ta ştiinţă, visul tău e o nălucă/ Rătăceşti pe pârtii veche vrând să scoţi din rătăcire/ Dar menit îţi este capul, toţii sunt meniţi din fire Flori să poarte la ureche, şarlatani de nas să-i ducă". (Vlad Herman, Convorbiri literare)

O Scrisoare redactată şi semnată olograf de Căpitan Matei Eminovici (Eminescu) către editorii Șaraga, 1897, porneşte în licitaţie de la 1.700 euro. Scrisoarea, datată 30 ianuarie 1897, le este adresată fraților Șaraga și tratează problema tipăririi edițiilor postume de poezii ale lui Mihai Eminescu. "Ne prinde mirarea că bănuiți că le-aș fi dat eu concesiuni. Doresc să știu și eu cine sunt acești librari editori care și-au arogat aceste drepturi..."

George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, 500 de euro

George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, ediția I, 1932, un exemplar ce poartă autograful Reginei Maria (preț de pornire: 600 euro).

"Astfel într'o zi, venind Eminescu și Șahin la un coleg al lor Hodovansky, în gazdă la popa Veniamin, acesta dă să le împartă faguri de miere cu lingura, dar ca să nu le dea prea mult, se făcea că cetește Acatistul. Hodovansky luă un polonic, îi tăie coada și-l înmână părintelui, care însă simțindu-l greu, îl aruncă furios în spre înșelător, lovind pe Eminescu".

“Răpus de o boală îndelungată, Aron Pumnul închise ochii în ziua de 24 Ianuarie 1866, spre jalea și consternarea școlarilor români. Colegul Stefanelli alergă într-un suflet la casa bietului profesor și intră în odaia lui Eminescu. Povestind ultimele clipe ale lui Pumnul, acesta plângea. Către seară, venind din nou, Stefanelli găsi pe Eminescu aplecat asupra unei foi scrise, pe care ștergea și îndrepta. Deși contrariat de a fi fost surprins, Eminescu ceti prietenului compunerea, destinată a fi publicată într-o broșură comemorativă și care începea astfel: “Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde 'ncinge antica fruntea ta,/ C'acuma din pleiada-ți auroasă și senină/ Se stinse-o dalbă stea!”.

Sunt două fragmente relevante pentru modalitatea de abordare şi stilul lui George Călinescu în acest volum.

Volum publicat în germană de Maximilian Schroff, 1923

Nu putem omite Mihai Eminescu, "Opere", ediția Perpessicius, 17 volume, 1939-1999. Volumul VI poartă autograful lui Perpessicius

În persoana lui Perpessicius, divinitatea a întrupat o fericită îmbinare de însușiri, aceea a eruditului literar, cu aceea a criticului și poetului ce-a vibrat alături de toate ipostazele izvoditoare ale creației eminesciene. Cele mai multe studii din volumul Eminesciana se desfășoară într-o suită de cronici dedicate biografiei poetului cât și creației acestuia, fără însă să treacă cu vederea și răspunderea contemporanilor în ce privește valorificarea moștenirii sale literare. Apropierea de Eminescu, la început, a însemnat admirație, dar și cunoaștere. Dacă la începutul secolului XX, editorii lui Eminescu îl descopereau încetul cu încetul cititorilor, cinstind memoria marelui dispărut, publicându-i când și când din Postume, glasurile celor chemați să-i tipărească întreaga operă rămasă în manuscrise încă nu se auziseră. Dar, se auzeau cât mai des constatări că încă nu s-a făcut prea mult spre a cinsti pe geniul poporului român. Astfel, Perpessicius își rezervă dreptul de a striga în presă că "n-avem o monografie a poetului, n-avem o ediție critică, necum una de mare artă și ilustrată și suntem și mai departe de perspectiva vreunui moment. Avem, în schimb, un ministru al Artelor și ridicăm în chip de statui, pe unde apucăm și pe unde se nimerește, blocuri de granit și suluri de bronz, cu mult mai pieritoare decât strofele de hârtie ale Floarei albastre".

Cufărul lui Mihai Eminescu

La apariția primului tom de Opere eminesciene, mulți critici au împărtășit bucuria și entuziasmul față de monumentala realizare, încât lecțiunile de editare a textelor se impuneau de la sine pentru toți viitorii editori. Originalitatea ediției critice constă în alcătuirea ei tehnică interioară. Astfel, ne situăm pe un plan de perspectivă cu fiecare volum în parte, încât se poate descifra o nouă fiziologie a celui următor. Pompiliu Constantinescu remarca în prezentarea etajată a variantelor, că numai astfel se poate despărți categoric "esențialul de accesorii" și "se păstrează o succesiune cronologică lămuritoare, chiar când nedumeririle firești sunt subliniate cu toată preveniența cuvenită". Unitatea de creație a lui Eminescu o avem numai cu ediția Perpessicius, deoarece epocile de creație nu se sfărâmă și prin Anexele, denumite evocativ Submanuscrisele Elena și Marta, avem mai puțin arbitrariu. Și criticul sublinia altă calitate a ediției critice Perpessicius: "...ediția Perpessicius, prin această luminare a manuscriselor, este cea dintâi ediție care poate fi utilă criticului și esteticianului care și-ar propune un studiu asupra procesului de creație a lui Eminescu; ei vor găsi, într-o oglindă limpede, toate chipurile lăuntrice și caracteristice ale unui poem, putând astfel să urmărească nu numai variantele lui materiale, dar și variantele estetice..."

Notele și variantele sunt adevărate porți prin care cititorul poate pătrunde într-o cetate reconstituită, ca într-un muzeu care a trudit și fructificat întreg patrimoniul. Perpessicius și-a legat numele de cel care este cap de linie în cultura română, sporindu-și valoarea de editor, istoric și critic literar prin aceea că a prezentat întreg laboratorul de creație al celui mai mare poet ce l-a avut România. Perpessicius începe să-și publice marea sa ediție critică în 1939 și publică cel de-al VI-lea volum în 1963, lăsând sub formă de manuscrise, transcrierile pentru celelalte volume.

Preţ de pornire: 1.500 de euro

Petre Popescu Gogan, Ecouri eminesciene în artă plastică, 60 de euro

Mihai Eminescu, "Strigoii", ediție comentată de Alexandru Bogdan, este estimată la 100 de euro.

“La portretarea lor ca strigoi, Eminescu de sigur, că a trebuit să părăsească paragrafele credinței populare; orice fel de împrumut de acolo aici ar fi fost scârbos. Fantazia artistului s-a apropiat de cazul cel mai rar din mitologia poporului, când strigoiul apare așa cum a fost în viață. Astfel, strigoii lui Eminescu sunt frumoși”, scria Alexandru Bogdan

O propunere interesantă este Teza de doctorat a Mitropolitului Miron Cristea, cu tema Viața și opera lui Mihai Eminescu. Exemplarul poartă dedicația olografă a autorului către îndrumătorul său Pr. Nicolae Ivan.

Teza de doctorat a lui Miron Cristea, cu subtitlul Studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română, este una dintre primele abordări monografice ale lui Eminescu, recunoscută de importanți eminescologi, "cea dintâi exegeză adevărată a operei eminesciene", după cum aprecia și Î.P.S. Mitropolitul Antonie Plămădeală, care, de altfel, apreciază că "Eminescu ar fi putut fi pentru români ceea ce Dante este pentru italieni". Teza de doctorat a fost susținută în 1895 la Budapesta, în limba maghiară, în fața unei asistențe universitare printre care, cu siguranță, s-au aflat și câțiva români. Lucrarea a fost publicată în limba maghiară în 1895, (la Tipografia Todoran, din Gherla), varianta în limba româna fiind cea tipărită în anul 2000. Cercetător minuțios și preocupat de acuratețea informației, Miron Cristea adună date ce îl vizează atât pe poet cât și pe familia sa, relaționând frecvent universul poetic cu cel existențial.

Preţ de pornire: € 900

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News