EXCLUSIV  O mare de cărţi

“Revoluţie”

Volumul Revoluție, semnat de președintele francez Emmanuel Macron, va fi lansat în România în 14 iulie, cu ocazia Zilei Naționale a Franței.   

„În fond, în acei ani am deprins efortul, dorinţa de a şti pentru a găsi libertatea. Dacă, după aceea, am descoperit plăcerea activităţii trepidante şi responsabilităţile, ştiu totuşi ce înseamnă fericirea acelei vieţi statice, departe de zarva omenească. Sunt rădăcini care te protejează. Şi care, cred, te fac înţelept. Nu mai aveam decât încă alte două orizonturi: pianul şi teatrul. Pianul s-a dovedit o pasiune din copilărie care nu m-a părăsit niciodată. Am descoperit teatrul în adolescenţă. Şi a fost ca o revelaţie. Nu poate decât să te emoţioneze să spui pe scenă ceea ce ai citit de atâtea ori împreună cu bunica, să-i asculţi pe alţii jucând, creând împreună o clipă care capătă trup, să-i faci pe alţii să râdă, să impresionezi. Graţie teatrului am cunoscut-o pe Brigitte, pe când eram la liceu. Lucrurile au evoluat pe neobservate şi m-am trezit că eram îndrăgostit. Printr‑o complicitate intelectuală care, zi după zi, s-a transformat într-o proximitate sensibilă. Apoi, fără ca vreunul dintre noi să lupte pentru asta, într-o pasiune care durează şi acum. Mă duceam zilnic să scriu împreună cu ea o piesă de teatru. Şi asta a ţinut câteva luni. Odată scrisă, ne-am hotărât să o punem în scenă tot împreună. Stăteam de vorbă despre absolut orice. Scrisul ajunsese un pretext. Descopeream că parcă ne cunoşteam dintotdeauna. După câţiva ani am reuşit să trăiesc viaţa pe care mi‑o doream. Eram amândoi de nedespărţit, în ciuda vânturilor potrivnice. La şaisprezece ani am plecat din provincie la Paris. Transhumanţă specifică multor tineri francezi. Pentru mine a fost cea mai frumoasă dintre aventuri. Mă mutam într-un loc care nu exista decât în romane, urma s-o iau pe drumuri bătute de personajele lui Flaubert sau ale lui Hugo. Eram purtat de ambiţia devoratoare a tinerilor lupi ai lui Balzac. M-am bucurat de acei ani trăiţi pe coama dealului Sainte‑Geneviève. N-am contenit să-nvăţ zi după zi. Dar, trebuie s-o recunosc, dacă la Amiens eram în frunte în fiecare an, la Paris nu mă afirmam cine ştie ce. Am descoperit în jurul meu talente inedite, adevărate genii într-ale matematicii, pe când eu eram mai degrabă un student silitor. Mai trebuie să mărturisesc şi că în acei primi ani parizieni am ales să trăiesc şi să iubesc mai mult decât să mă dedic competiţiei dintre studenţi. Aveam o obsesie, o idee fixă: să-mi trăiesc viaţa pe care mi-am ales-o, împreună cu femeia pe care o iubeam. Şi să fac tot posibilul pentru a ajunge la asta. Cum uşile Şcolii Normale Superioare îmi rămâneau închise, am intrat din convingere la filosofie, la Nanterre şi, cu un noroc fără margini, la Ştiinţe Politice. Anii aceia au fost unii fericiţi, însufleţiţi constant de o ucenicie liberă, de descoperiri şi de întâlniri. Am iubit acele locuri şi pe cei care m-au învăţat atât de multe. Şansa mea a fost, graţie bunăvoinţei celui pe care l-am avut profesor de istorie şi biograf plin de răbdare al filosofului, de a-l cunoaşte pe Paul Ricoeur. Întâlnire aproape întâmplătoare, întrucât pe atunci căuta pe cineva care să-i arhiveze documentele”.

Noul lider de la Élysée a scris această carte în perioada octombrie-noiembrie 2016, pe când era candidat la alegerile prezidențiale. În volum Emmanuel Macron îşi spune pentru prima dată povestea, vorbind despre ideile care îl inspiră, despre viziunea sa legată de stat, cetăţeni, Uniunea Europeană, într-o lume care se confruntă cu probleme comune – imigraţia, locurile de muncă, terorismul –, pe care trebuie să le rezolvăm împreună.

“Am intrat într-o nouă eră. Globalizarea, informatizarea, inegalităţile în creştere, pericolul schimbărilor climatice, conflictele geopolitice şi terorismul, eroziunea Europei, criza democratică a societăţilor occidentale, îndoiala care încolţeşte în miezul societăţii sunt simptome ale unei lumi complet bulversate. Acestei uriaşe transformări nu îi putem răspunde cu aceiaşi oameni şi cu aceleaşi idei. […] Este necesar să privim cu toţii adevărul în faţă şi să dezbatem marile transformări în desfăşurare. Unde trebuie să ajungem şi pe care căi. Cât timp va dura călătoria. Fiindcă toate acestea nu se fac într-o singură zi”, scrie Emmanuel Macron.

Revoluţia lui Macron, alternativa electorală a Franţei la naţionalismul lui Marine Le Pen, a cucerit imediat opinia publică de pe tot continentul european: o provocare deschisă la adresa populiştilor şi a acelora care nu mai cred în instituţii, o revoluţie fără promisiuni deşarte, care ar putea schimba pentru totdeauna modul de a face politică în Europa.

„Sunt absolut convins că secolul XXI, în care în sfârșit am intrat, este în egală măsură plin de promisiuni și de schimbări care ne pot face mai fericiți. Și asta vă și propun. Aceasta va fi lupta noastră pentru Franța și nu știu nimic mai frumos de atât”, explică autorul.

Absolvent al şcolilor de elită franceze (Filosofie, Școala Națională de Administrație și Științe Politice), fost bancher de investiții, Macron a intrat în politică în 2012, fiind consilier al preşedintelui François Hollande. Din această experienţă în umbra puterii, urmată de doi ani în postul de ministru al Economiei, a învăţat cât de puternică este „disfuncţionalitatea” sistemului politic actual.

“Împăratul Portugaliei”

Povestea lui Jan Andersson și a iubirii lui necondiţionate pentru singura lui fiică, Klara Gulla, scrisă de Selma Lagerlöf, este un minunat roman al dragostei paterne care transcende timpul, rațiunea şi condiţia de muritor. Plecată în lume ca să adune bani pentru părinţii pe cale să-şi piardă coliba, Klara se pierde în vârtejul vieţii de la oraş. Aşteptarea întoarcerii ei este lungă şi Jan va încerca să micşoreze durerea provocată de lipsa fiicei lui. Sătenii comentează viaţa imorală pe care Klara Gulla o duce la oraş, în timp ce Jan îşi imaginează că o aşteaptă un viitor excepţional.

Pentru tatăl abandonat de copila pe care o divinizează, refugiul în nebunie e singura soluţie suportabilă. Klara Gulla a devenit împărăteasa Portugaliei şi cârmuieşte un popor fericit, îşi spune Jan. Ce altceva ar putea fi el, aşadar, dacă nu împăratul Portugaliei?

Este un roman simplu, compus din capitol scurte care farmecă cititorul. Selma Lagerlof conduce lectorul în lumea oamenilor simpli, profund credincioşi, care se tem de întâlnirile cu troli în pădure şi înfruntă duritatea iernilor nordice. Un roman excelent, bazat pe valori care seduc pe cei care iubesc poveştile frumoase. Cartea are uneori aparenţa unui basm, dar realitatea intervine mereu, cu pudoare şi umanitate.

E multă subtilitate în felul în care scriitoarea pune în pagină indicii despre viaţa sufletească a eroilor ei şi în modul în care dramatizează micile evenimente care marchează traiul în comunitatea de fermieri. Nu se face exces de vorbe în acestă carte, nu e un roman în care fiecare adevăr e întors pe toate părţile în nesfîrşite dialoguri.

Selma Ottiliana Lovisa Lagerlöf (20 noiembrie 1858, Mårbacka, regiunea Värmland, Suedia - 16 martie 1940, Mårbacka), supranumită “regina literaturii suedeze”, a fost prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (1909) şi prima femeie din Academia Suedeză (1914). Încă de la 15 ani şi-a propus să devină scriitoare. În 1881 a plecat la Stockholm, unde a urmat cursurile unui liceu de fete, apoi şcoala pedagogică. Din 1885 până în 1895 a fost învăţătoare la şcoala de fete din Landskrona. În această perioadă a scris Gösta Berlings saga (1891; Povestea lui Gösta Berling), care, după o primire destul de rece în Suedia, a ajuns să se bucure de succes în urma traducerii în daneză. Faima cucerită a ajutat-o să obţină o bursă şi să călătorească (în Italia, Palestina), adunând astfel material pentru viitoarele cărţi, printre care Antikrists mirakcler (1897; Minunile Anticristului) şi Jerusalem (1901; Ierusalim). În 1904 a publicat Kristuslegender (Legende despre Isus), care s-au bucurat de succes şi continuă să fie reeditată în perioada Crăciunului.

Şi-a cucerit renumele internaţional în primul rând datorită romanului în două volume Nils Holgerssons underbara resa genom Sverige (1907; Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia), tradus în şaizeci de limbi. Extraordinarul talent de povestitoare pe care l-a dovedit în numeroase nuvele sau romane o înrudeşte, prin stil, cu scriitorul danez Hans Christian Andersen.

“Înainte să te cunosc”

Lou Clark știe o mulțime de lucruri. Știe câți pași sunt de la stația de autobuz până acasă. Știe că îi place să lucreze la ceainăria The Buttered Bun și că s-ar putea să nu fie îndrăgostită de iubitul ei, Patrick. Ceea ce Lou nu știe este că e pe cale să-și piardă locul de muncă și că viața ei rămâne normală doar pentru că e, în esență, previzibilă.

Will Traynor știe că accidentul de motocicletă pe care l-a suferit l-a făcut să-și piardă dorința de a trăi. Știe că totul i se pare acum insignifiant și lipsit de bucurie și știe totodată și cum să pună capăt acestei stări de lucruri. Ceea ce Will nu știe este că Lou e pe cale să-și facă apariția în lumea lui într-o explozie de culoare. Și nici unul dintre ei nu știe că urmează să schimbe destinul celuilalt pentru totdeauna.

Înainte să te cunosc, de Jojo Moyes, este o poveste de dragoste pentru generația de azi, despre o iubire neașteptată între doi oameni care nu au nimic în comun. O carte romantică și imprevizibilă, care îi va provoca pe cititori să se întrebe ce e de făcut atunci când, de dragul celui pe care îl iubești, trebuie să-ți sacrifici propria fericire.

„O narațiune ingenioasă, cu personaje încântătoare. O poveste dulce-amăruie despre dragoste și renunțare. O lectură extraordinară”, citim în Daily Mail

Romanul a fost tradus în peste 31 de limbi. Compania americană MGM a obținut în ianuarie 2013 drepturile de ecranizare a cărţii, care a fost vândută în peste 6 milioane de exemplare.

“După ce te-am pierdut”

Când o poveste se sfârșește, alta începe...

Lou Clark are o mulțime de întrebări. Cum de a ajuns să lucreze într-un bar din aeroport și să-și petreacă timpul urmărindu-i cu privirea pe cei care pleacă spre alte locuri? Sau de ce nu se simte încă acasă în apartamentul pe care îl are deja de un an? Oare familia ei o va putea ierta pentru ce a făcut cu optsprezece luni în urmă? Și va reuși vreodată să treacă peste iubirea vieții ei? Ceea ce Lou știe sigur e că ceva trebuie să se schimbe.

Apoi, într-o noapte, la ușa ei bate cineva. Dar oare străina care îi apare în prag are răspunsurile pe care ea le caută sau îi aduce doar alte întrebări? Dacă închide ușa, viața ei va continua ca până acum: simplă, ordonată, sigură. Dacă o deschide, va risca totul. Însă Lou a făcut cândva o promisiune: să trăiască. Și, dacă vrea să o respecte, va trebui să deschidă larg ușa...

După ce te-am pierdut este continuarea volumului Înainte să te cunosc

„Amuzant, surprinzător și emoționant, cu personaje care inspiră în același timp optimism și melancolie... Un roman provocator și captivant, care reușește să surprindă întreaga complexitate a iubirii”, apreciază People Magazine

Jojo Moyes este şi autoarea bestsellerurilor Ultima scrisoare de dragoste, Fata pe care ai lăsat-o în urmă

Pauline Sara Jo „Jojo“ Moyes (n. 4 august 1969, Londra) este jurnalistă și scriitoare britanică.

După terminarea școlii a avut mai multe meserii, înainte de a studia sociologia atât la Bedford College, cât și la Royal Holloway, respectiv Universitatea din Londra. Cu un stipendiu finanțat de The Independent, primit în 1992, a putut în cele din urmă să studieze cu succes jurnalismul la City University London. Cu excepția, anului 1994, când a trăit în Hong Kong și a scris pentru Sunday Morning Post, Moyes a lucrat aproape zece ani la Independent în diferite funcții.

În anul 2002, a debutat ca scriitoare cu romanul Sheltering Rain. Cu al doilea roman al ei, Foreign Fruit, câștigă pentru prima dată Romantic Novel of the Year Award, acordat de Romantic Novelists' Association. În 2011 a primit premiul pentru a doua oară, ceea ce doar câțiva scriitori au reușit, și anume pentru romanul The Last Letter From Your Lover.

“Zvonul”

Volumul semnat de scriitoarea americană Elin Hilderbrand este povestea a două prietene, Madeline King și Grace Pancik, invidiate de locuitorii insulei Nantucket pentru căsniciile lor perfecte, copiii frumoși și întâlnirile în patru de duminică seara, alături de soții lor devotați. Dar, în această vară, ceva s-a schimbat, iar dacă e ceva în Nantucket care să placă mai mult decât cocktailurile pe plajă, la apusul soarelui, aceea este o bârfă bună. Și umblă vorba că…

Romancieră de succes, Madeline se află într-un blocaj de creație, cu un termen de predare care se apropie vertiginos, împingând-o să ia o decizie disperată; ... Grace, care s-a străduit să-și transforme curtea într-o grădină a paradisului, a colaborat un pic prea îndeaproape cu arhitectul ei peisagist extrem de atrăgător; ... Soțul lui Grace, Eddie Pancik, dezvoltator imobiliar de succes, s-a angajat într-un proiect colateral destul de neobișnuit. Pe măsură ce bârfele se înmulțesc și toți se confruntă cu riscul de a pierde viața fericită pe care se străduiseră din greu s-o obțină, Grace și Madeline încearcă din răsputeri să îndrepte lucrurile. Însă adevărul ar putea fi chiar mai rău decât se zvonește.

„Vara nu ar fi vară fără o poveste din Nantucket scrisă de senzuala și joviala Hilderbrand, iar ultimul ei roman, plin de dialoguri spumoase, nu dezamăgește”, notează revista People.

Iar The New York Post comentează:  „Am spus-o și o vom mai spune: Hilderbrand este regina verii... oameni bogați care se comportă scandalos – o poveste numai bună de citit pe marginea piscinei”.

“Când înflorește liliacul”

Un roman extrem de emoționant și memorabil, o poveste inspirată de evenimente și de oameni reali. Martha Hall Kelly ne dezvăluie destinele intersectate a trei femei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, curajul dar și cruzimea acelor zile, precum și istorisiri ce nu trebuie uitate din faimosul lagăr de concentrare nazist pentru femei, Ravensbrück.

Newyorkeza Caroline Ferriday este ocupată până peste cap cu postul de la consulatul francez și cu o nouă iubire la orizont. Dar lumea ei se schimbă dramatic atunci când armata lui Hitler invadează Polonia în septembrie 1939 vizând cucerirea Franței.

Peste ocean, Kasia Kuzmerick, o adolescentă poloneză, simte cum viața lipsită de griji pe care o duce e pe cale să se sfârșească pe măsură ce e tot mai ocupată cu rolul ei de curier pentru mișcarea de rezistență. Într-o atmosferă tensionată de supraveghere și suspiciune, un pas greșit poate avea consecințe grave.

Pentru tânăra și ambițioasa doctoriță germană Herta Oberheuser, un anunț de angajare ca medic guvernamental pare biletul de evadare dintr-o viață pustie și șansa nesperată de a-și practica profesia. Însă ea se trezește prinsă ca într-o capcană pe un tărâm plin de secrete și dominat de bărbați.

Destinele acestor trei femei se intersectează după ce Kasia este trimisă la Ravensbrück, faimosul lagăr de concentrare nazist pentru femei. Vor reuși Caroline și Kasia să le facă dreptate acelora pe care istoria i-a uitat?

„Extrem de emoționant și memorabil... Acest roman de debut impresionant ar trebui să prezinte un interes special pentru cititorii de cărți de ficțiune istorică și pentru cluburile de carte asupra cărora Privighetoarea de Kristin Hannah și Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr au produs o impresie deosebită”, recomandă Library Journal

Iar scriitoarea Lisa See apreciază la rândul său: „Inspirată de evenimente și de oameni reali, Martha Hall Kelly a spus povestea a trei femei, plasată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care dezvăluie curajul, lașitatea și cruzimea acelor zile. Aceasta face parte din istorie – istoria feminină – și nu ar trebui să fie uitată”.

“1913. Vara secolului”

Oprind timpul în ajunul Primului Război Mondial, Florin Illies scrie, lună cu lună, istoria anului 1913, surprinzând scene din viața celor mai importanți scriitori, pictori, muzicieni, oameni de știință sau politicieni ai vremii respective. Cu un stil plin de ironie și de umor, el înlănţuie scene, anecdote sau instantanee de tip fotografic, cele mai multe din spatele scenei pe care personalitățile vremii își jucau rolul public. Autorul se strecoară în intimitatea amănuntelor unor mari vieți pe care le întretaie, telegrafic și totodată contrapunctic, cu decoperirile sau evenimentele care au schimbat fața lumii.

Chestiunile indiscret-amoroase ocupă un spațiu larg, dar apar diverse alte întâmplări, reale sau imaginare. Stalin e arestat în plină stradă îmbrăcat în haine de femeie. Se sintetizează drogul Ecstazy, se descoperă stratul de ozon. Pasiunea lui Kokoschka pentru Alma Mahler cunoaște forme nebănuite. Wittgenstein își recunoaște homosexualitatea și își începe noua logică, Rilke are guturai, Virginia Woolf își termină prima carte. Einstein se înstrăinează de soția sa, apar noi modele de rochii pentru femeile slabe, se introduce taxa pe venit în America. La 51 de ani, Klimt trăiește încă împreună cu mama sa. Georg Trakl își bea banii, ia droguri, țipă ca un copil, își iubește sora, se urăște pentru asta și îi urăște totodată pe toți. Robert Musil e un om cu multe însușiri: e îngrijit, are cei mai strălucitori pantofi din toate cafenelele vieneze, o oră pe zi ridică greutăți și face genuflexiuni, iar când se culcă cu soția lui scrie în jurnal un „C” pentru coitus, căci are nevoie de ordine. Rodin e dependent de Camille Claudel care îl va părăsi și se va îngășa, ajungând și în ospiciu. Thomas Mann se trezește de obicei la opt dimineața. Hitler nu e primit la Academia de Artă. Max Weber născocește marea sintagmă „dezvrăjirea lumii”. Anatole France scrie că viața e prea scurtă și Proust e prea lung, și asta doar după publicarea primului volum din seria timpului pierdut. Doi deputați se bat în parlamentul Italiei. E găsită și expusă Mona Lisa, iar Stalin tremură de frig, în exil, în Siberia

„În ziua următoare, Thomas Mann cumpără un teren pentru a construi pe el o casă. Rilke suferă în continuare, Kafka ezită în continuare, dar micul magazin de pălării al lui Coco Chanel se extinde. Iar moștenitorul la tronul Austriei, arhiducele Franz Ferdinand, gonește prin Viena în mașina sa cu spițe de aur, se joacă cu trenulețele și își face griji în legătură cu atentatele din Serbia”, scrie Illes.

S-ar părea că niciuna dintre personalităţile întâlnite în carte nu se gândea că în anul următor se va declanşa dezastrul.

„Illies este un cercetător minuţios, dar şi un bun observator al spiritului unui început de secol. 1913: Vara secolului îţi dă senzaţia că citeşti o poveste ruptă din realismul magic”, notează cronicatul de la The Guardian.

Florian Illies este un jurnalist german, care a lucrat pentru importante ziare şi reviste europene şi a fost co-fondator al revistei de artă Monopol. Cărţile lui au devenit bestselleruri, fiind vândute în peste 1 milion de exemplare.

“Mitul copilului răsfăţat”

Dintr-o perspectivă românească, am putea spune că, în ultima sa carte, Alfie Kohn îşi plasează preocupările între D-l Goe, celebra schiţă a lui Caragiale, şi Poziţia copilului, filmul care ne-a adus Ursul de Aur la Berlin. Pentru ca, în Mitul copilului răsfăţat, să punem sub semnul întrebării stereotipurile despre copii şi părinţi, analiza acoperă probleme ca permisivitatea şi aşa-zisul răsfăţ, aşa cum au fost expuse în presa ultimilor ani, care făcea un domn Goe din orice copil crescut democratic, sau ca relaţia copiilor mari, de douăzeci sau chiar de treizeci de ani, cu părinţii lor, în contextul agresivităţii mediatice împotriva tinerilor care îşi găsesc cu greu locul într-o societate încă fragmentată de criza economică a ultimilor ani.

În acelasi timp, în Mitul copilului răsfăţat, Alfie Kohn reia, cu argumente noi şi pe baza celor mai recente studii, temele analizate în cărţile sale anterioare şi care definesc relaţia cu tinerele generaţii acasă şi la şcoală: iubire necondiţionată, permisivitate, disciplină şi auto-disciplină, competitivitate şi concursuri, pedepse şi recompense. Independenţa şi autonomia sunt alte două idei pe care Alfie Kohn le aprofundează în ultima sa carte, de data aceasta încadrându-le în contextul unui fenomen al individualismului analizat din perspectivă culturală, istorică şi politic-ideologică.

Cu acest prilej, Alfie Kohn pune sub lupă încă un concept devenit de curând foarte la modă, acela al părinţilor elicopter sau, pe româneşte, al părinţilor cloşcă. Există sau nu astfel de părinţi? Este sau nu benefic pentru copii ca părinţii să fie foarte apropiaţi, protectori şi implicate? Şi până la ce vârstă? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care vom găsi răspuns în Mitul copilului răsfăţat. Să punem sub semnul întrebării stereotipurile despre copii şi părinţi.

Alfie Kohn este unul dintre cei mai cunoscuţi autori din domeniul educaţiei, comportamentului uman şi creşterii copiilor. Revista Time l-a numit „cel mai vehement critic al sistemului educaţional axat pe note şi lucrări de control”. A semnat treisprezece cărţi şi sute de articole care au reconfigurat mentalitatea părinţilor, pedagogilor sau specialiştilor în ştiinţe sociale. Susţine conferinţe în toată lumea, iar în noiembrie 2014 se va afla pentru a doua oară în Bucureşti, pentru a le vorbi părinţilor şi specialiştilor în educaţie şi psihologia copilului din România.

Câteva din cele mai cunoscute cărţi ale sale sunt: Mitul copilului răsfăţat, Editura Herald, 2014, The Homework Myth (Mitul temelor pentru acasa), 2006, Parenting neconditionat, 2005, Beyond Discipline (Dincolo de disciplina), 1996, Pedepsiţi prin recompense, 1993.

“Vecin cu viața. Poezia ortonimă. 1911-1935”

„Îi prezentăm cititorului român aproape cinci sute de texte din producția lirică pe care Fernando Pessoa a plasat-o sub propriul său nume, scrise în portugheză, în franceză și în engleză, convinși fiind că este relieful cel mai proeminent al unui continent ascuns, de o diversitate care din nou va surprinde. Şi vom vedea că Pessoa continuă să se multiplice chiar și atunci când rămâne sub propriul său nume, complexitate ce se adaugă spectacolului de identități deja cunoscut prin demultiplicarea heteronimică. Căci dacă ne-am obișnuit să vedem în familia heteronimică a lui Pessoa o sursă abundentă și importantă de scrieri, cât pentru o adevărată generație literară transnațională, iar ea stabilește deja o performanță unică în istoria tuturor literaturilor, puțini bănuiesc existența diversității din care se alcătuiește Pessoa însuși, ca multiplu de sine. Acel «teatru în oameni» pe scena căruia evolua restul familiei alături de autorul lor, din imensa convingere a poetului că un creator trebuie să fie «plural ca universul», mai are un personaj complex ascuns chiar sub numele Pessoa. Iar acest personaj trăiește grav destabilizarea rezultată din propria sa multiplicare, fiindcă rezultă din ea neîmplinire și absență dramatică de identitate, în timp ce ele își continuă proliferarea alături de alte teme existențiale sau filozofice”, scrie  Dinu Flămând, autorul antologiei şi al prefeţei şi traducătorul volumului.

Fernando Pessoa este unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai secolului XX. Născut în 1888 la Lisabona, îşi petrece copilăria în Africa de Sud, la Durban, unde tatăl său vitreg fusese numit consul al Portugaliei. Aici viitorul scriitor şi-a făcut studiile şi a învăţat engleza, una dintre limbile în care a scris ulterior. În 1905 se întoarce la Lisabona, pe care n-o va mai părăsi niciodată, şi se înscrie la Curso Superior de Letras la Universidade de Lisboa, abandonându-şi studiile după un an. Începe să frecventeze cercurile literare avangardiste. Publică cu regularitate articole în revistele literare portugheze (Orpheu, Portugal Futurista, Contemporânea, Athena), dar în timpul vieţii, în afară de acestea, i-au apărut semnate cu numele propriu doar câteva volume: Antinous (1918), 35 Sonnets (1918), O Banqueiro Anarquista (1922), English Poems I-II şi English Poems III (1922), Messagem (1934).

“Era un om care cunoștea diverse limbi și scria versuri. Își câștiga pâinea și vinul punând cuvintele pe locul cuvintelor; așa a scris versuri cum trebuie să fie scrise versurile, deci ca pentru prima dată. La început s-a numit Fernando, pessoa, persoană ca toți ceilalți. Dar într-o zi îi trecu prin cap să anunțe iminenta apariție a unui super Camões, unul mult mai mare decât primul; fiind însă limpede că el era o persoană discretă, obișnuind să treacă neobservat pe Strada Aurarilor înveșmântat într-un impermeabil de culoare deschisă, cu papion și cu o pălărie fără pană, nu a spus că acel super Camões era el însuși. De fapt, un super Camões nu e altceva decât un Camões mai mare, numai că el avea rezerve, fiindcă urma să devină Fernando Pessoa(s), adică persoane, fenomen nemaiîntâlnit în Portugalia până atunci. Evident, viața lui era făcută din zile, și știm că zilele sunt egale, dar ele nu se repetă, iată de ce nu trebuie să fim surprinși că într-o zi, când trecea prin fața unei oglinzi, Fernando a întrevăzut, pentru un moment, o altă persoană. [...] «Dați-mi ochelarii!» au fost ultimele și decisele sale cuvinte. Până acum nimeni nu a arătat vreun interes să știe pentru ce i-a vrut, cu riscul de a da impresia că ignoră sau disprețuiește ultima voință a muribunzilor, dar e destul de plauzibil să presupunem că intenția lui a fost de a se privi într-o oglindă ca să afle, în sfârșit, cine fusese el. Doar că Parcele nu i-au dat răgaz și nici nu se afla vreo oglindă în acea odaie. Acest Fernando Pessoa nu a ajuns să afle cu adevărat cine anume fusese, dar grație îndoielilor sale reușim să știm ceva mai mult despre ceea ce suntem noi”, aprecia José Saramago.  

La moartea scriitorului s-a găsit însă un cufăr cu 27 543 de texte rămase în manuscris. Cea mai mare parte a operei sale a fost semnată cu diverse heteronime, cărora Pessoa le-a creat personalităţi şi biografii distincte. Printre cele mai cunoscute se numără Alberto Caeiro - poetul naturii, Ricardo Reis - epicureicul, Álvaro de Campos - modernistul şi, probabil cel mai cunoscut dintre ei, Bernardo Soares, căruia Pessoa i-a atribuit scrierea Cărţii neliniştirii (Livro do Desassossego, a cărei primă ediţie a apărut în 1982). Pessoa moare în 1935, an în care, pentru criticii literari şi pentru cititori, se naşte „cazul Pessoa“.

„Poezia lui Pessoa este analiza cea mai subtilă, mai dureroasă și mai tragică a omului din secolul XX, dar și cea mai lucidă, cea mai necruțătoare: un om turmentat, înclinat să fie nemulțumit de toate, dar care se ia pe sine drept țintă. Cu adevărul, dar și cu veninul său, cu abuzul său de paradox, cu capacitatea de a afirma ironic contrariul unei axiome la care el recurge cu egală ironie, scrie una dintre poeziile cele mai revoluționare din vremea noastră”, afirmă Antonio Tabucchi

Publicată în ediţii succesive în întreaga lume, Cartea neliniştirii îşi urmează destinul neîncheiat graţie editorului Richard Zenith care descoperă, aduce la lumină şi descifrează permanent manuscrisele scriitorului.

“Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015”

Jurnalul lui Radu Vancu, un text de istorie personală, surprinde şi realitatea politică și socială, dar şi o relatare despre actuala generație de scriitori.

„Dacă înainte de acest jurnal era doar credință, acum mi s-a transformat în convingere: poezia e un gen al biograficului – iar jurnalul e un gen al liricului. Tot ce e mai intens în noi intră aici. Iar această intensitate face, exact ca-n poezie, o dublă mișcare: pe de-o parte, ne falsifică viața, pe de alta, îi aduce adevărul decisiv. Din punctul acesta de vedere, mon semblable, mon frère, jurnalul acesta e doar un lung poem. Nici mai mult, nici mai puțin de atât”, îşi caracterizează Radu Vancu volumul.

“Cu tatuajele aproape plângând, tati îi răspunde: Aha – păi, noi chiar asta facem aici în închisoare, muncim de dimineaţa până seara ca să meargă desenele animate la televizor. Aşa că, de fiecare dată cand te uiţi la desene animate, să ştii că tata ţi le- a făcut şi ţi le- a trimis, de aici, din puşcărie. M-am uitat în jur, la replica asta: sala tremura ca tatuajele de pe gâtul raketului- tătic.  Iar vineri, pe la şase dimineaţa, pe terasa unui club, s- a întamplat iar: versurile cu Apolodor, recitate de mine unui tânăr care ieşise din club şi-i ceruse o ţigară lui Ştefan Manasia, l-au iluminat deodată pe dinăuntru, ca un chibrit. Nu s-a mai intors în club, s-a aşezat alături de noi şi a început să pună întrebări despre poezie – cu ochii strălucindu-i ca vârfurile unor ţigări de-abia aprinse”.

Iar Mircea Cărtărescu afirmă:  „Jurnalul lui Radu Vancu este o aventură intelectuală în sine. Mi s-a întâmplat rar să citesc notații atât de dense, atât de competente în zona culturală și atât de umane în cea emoțională. El confirmă un scriitor polivalent, unul dintre cei mai moderni și mai atotcuprinzători ai generației lui. Poet, universitar, activist cultural și civic, Radu Vancu pare unul dintre acei oameni cărora nimic din ce-i uman (și post-uman) nu le e strain”.

“Lumea explicată. Descoperirea științei moderne”

Este o şansă faptul că unul dintre marii fizicieni ai lumii, laureatul Nobel Steven Weinberg, s-a pasionat de istoria ştiinţei şi a oferit publicului larg o perspectivă pătrunzătoare şi originală asupra evoluţiei cunoaşterii. Lumea explicată e povestea descoperirii ştiinţei moderne – o aventură începută în Grecia antică, apoi continuată în Evul Mediu arab şi european şi dusă la bun sfârşit prin opera lui Newton. Weinberg priveşte cunoştinţele trecutului ca un fizician al zilelor noastre, dar cultura lui umanistă îl ajută să înţeleagă legăturile subtile ale ştiinţei cu poezia, muzica, religia şi filozofia.

“... Einstein îl pomenea uneori pe „Dumnezeu“ ca metaforă pentru legile fundamentale necunoscute ale naturii. N-ar trebui totuşi să forţăm o interpretare modernă a cuvintelor presocraticilor. (…)

 Cred că amestecul emoţiilor umane, cum sunt iubirea şi dezbinarea lui Empedocle, sau a valorilor morale, precum dreptatea şi despăgubirea la Anaximandros, în speculaţii privind natura materiei este probabil o expresia a marii distanţe dintre gândirea presocraticilor şi spiritul fizicii moderne.

 Aceşti presocratici, de la Thales la Empedocle, par să fi conceput elementele ca nişte substanţe omogene, nediferenţiate. O perpsectivă filozofică diferită, mai apropiată de cea modernă, a apărut ceva mai târziu în Abdera, un oraş de pe coasta Traciei întemeiat de refugiaţii de pe urma revoltei oraşelor ioniene împotriva Persiei, începută în 499 î. Cr.

 Primul filozof cunoscut din Abdera este Leucip, de la care ni s-a păstrat o singură propoziţie, ce sugerează o viziune deterministă asupra lumii: «Nici un lucru nu se petrece la întâmplare, ci toate se nasc ca efect al unei cauze raţionale şi sub imperiul unei necesităţi».

 Mult mai multe se cunosc despre urmaşul lui Leucip, Democrit. S-a născut în Milet şi a călătorit în Babilon, Egipt şi Atena, înainte de a se stabili în Abdera, la sfârşitul secolului V î. Cr. Democrit a scris cărţi de etică, ştiinţele naturii, matematică şi muzică, din care s-au păstrat o sumedenie de fragmente...”

Vorbind despre cartea sa, Steven Weinberg mărturisea: „Sunt fizician, nu istoric, însă de-a lungul timpului istoria ştiinţei a ajuns mă fascineze tot mai mult. Este o poveste extraordinară, una dintre cele mai interesante din istoria omenirii. Este, de asemenea, o poveste care, pentru oamenii de ştiinţă ca mine, are o miză personală. Cercetarea actuală poate fi ajutată şi limpezită de cunoaşterea trecutului ei, iar pe unii savanţi cunoaşterea istoriei ştiinţei îi stimulează în activitatea lor”

Steven Weinberg s-a născut la New York în 1933. Înclinaţia sa timpurie pentru ştiinţă a fost încurajată de familie, iar de la 15–16 ani preocupările sale s-au concentrat asupra fizicii teoretice. A studiat la Universitatea Cornell, apoi la Institutul de Fizică Teoretică din Copenhaga (care poartă acum numele lui Niels Bohr) şi a obţinut doctoratul la Universitatea Princeton. În îndelungata sa carieră didactică, a predat între altele la universităţile Columbia, Berkeley, Harvard şi Texas. Cercetările sale s-au concentrat de la început cu precădere asupra teoriilor de câmp, domeniul „fierbinte“ al fizicii de la jumătatea secolului, iar spre sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 a contribuit decisiv la elaborarea teoriei câmpului electroslab, teorie ce unifică interacţia electromagnetică cu cea nucleară slabă. Acest pas imens în direcţia unificării tuturor interacţiilor din natură, visul de aur al fizicienilor, i-a adus în 1979 Premiul Nobel (primit în acelaşi an şi de Sheldon Glashow şi Abdus Salam pentru contribuţii la aceeaşi teorie a câmpului electroslab).

Din anii ’60, cercetările lui Steven Weinberg încep să se orienteze şi spre astrofizică, iar în 1972 publică Gravitation and Cosmology, care devine un tratat de referinţă în domeniu. Este de asemenea autorul unor cărţi care se adresează publicului larg: The First Three Minutes: A Modern View of the Origin of the Universe (1977), The Discovery of Subatomic Particles (1983, apărută într-o ediţie revăzută în 2003), Elementary Particles and the Laws of Physics (1987, împreună cu Richard Feynman), Dreams of a Final Theory (1993), Facing Up: Science and its Cultural Adversaries (2001), Glory and Terror: The Coming Nuclear Danger (2004), Lake Views: This World and the Universe (2010), To Explain the World: The Discovery of Modern Science (2015).

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News