OFICIAL. Decizia CCR privind amenzile din starea de urgență. Ce au decis judecătorii CCR

CCR a decis că dispozițiile articolului 28 din OUG 1/1999 sunt neconstituționale, precum și OUG 34/2020, în ansamblul său. Articolul 28 se regăsește în OUG 34, fiind vizat de modificări. 

Ce prevede OUG 34: 

Articolul I

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:

1. Articolul 28 se modifică și va avea următorul cuprins:

Articolul 28

(1) Nerespectarea prevederilor art. 9 constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 2.000 lei la 20.000 lei, pentru persoane fizice, și de la 10.000 lei la 70.000 lei, pentru persoane juridice.

(2) Pe lângă sancțiunea contravențională principală prevăzută la alin. (1), în funcție de natura și gravitatea faptei, se pot aplica și una sau mai multe dintre următoarele sancțiuni contravenționale complementare, prevăzute în ordonanțele militare:

a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenție;

b) interzicerea accesului prin aplicarea sigiliului de către organele abilitate;

c) suspendarea temporară a activității;

d) desființarea unor lucrări;

e) refacerea unor amenajări.

2. După articolul 28 se introduc patru noi articole, articolele 28.1-28.4, cu următorul cuprins:

Articolul 28.1
Bunurile confiscate ca urmare a aplicării sancțiunilor contravenționale prevăzute la art. 28, care sunt cuprinse în categoriile stabilite, potrivit art. 28.2 alin. (1), în Necesarul de bunuri în stare de urgență sau în Necesarul de bunuri în stare de asediu, se atribuie direct, cu titlu gratuit, și nu se supun dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Articolul 28.2

(1) Pe perioada stării instituite, Ministerul Afacerilor Interne, respectiv Ministerul Apărării Naționale întocmește Necesarul de bunuri în stare de urgență, respectiv Necesarul de bunuri în stare de asediu, care cuprinde lista categoriilor de bunuri aflate în cantități insuficiente punerii în aplicare a măsurilor dispuse în starea instituită. Documentele se comunică autorităților abilitate să asigure aplicarea și respectarea dispozițiilor ordinelor și/sau ordonanțelor militare.

(2) Organul constatator care a dispus confiscarea bunurilor prevăzute de art. 28.1 transmite Ministerului Afacerilor Interne, respectiv Ministerului Apărării Naționale, în cel mult 24 de ore de la data constatării faptei, în copie, procesul-verbal de constatare a contravenției și aplicare a sancțiunii, împreună cu documentele de însoțire a bunurilor confiscate.

(3) Ministrul afacerilor interne, respectiv ministrul apărării naționale sau persoanele împuternicite de aceștia dispun prin ordin de distribuție:
a) atribuirea cu titlu gratuit a bunurilor confiscate, instituțiilor sau autorităților publice, în termen de cel mult 3 zile de la data primirii documentelor prevăzute la alin. (2);

b) atribuirea bunurilor confiscate în vederea prelucrării voluntare unor operatori specializați, în situația în care acestea sunt materii prime și materiale care pot fi folosite pentru obținerea unor produse necesare autorităților și instituțiilor publice pentru punerea în aplicare a măsurilor dispuse pe perioada stării instituite.

(4) Transportul bunurilor de la organul constatator la autoritățile și instituțiile publice beneficiare sau/și la operatorii specializați se asigură de către structuri publice specializate, desemnate prin ordinul de distribuție prevăzut la alin. (3).

Articolul 28.3

(1) Produsele obținute de operatorii prevăzuți la art. 28.2 alin. (3) lit. b) sunt atribuite cu titlu gratuit autorităților și instituțiilor publice beneficiare stabilite prin ordin de distribuție al ministrului afacerilor interne, respectiv al ministrului apărării naționale sau al persoanelor împuternicite de către aceștia.

(2) Condițiile și termenii în care se realizează predarea-preluarea materiilor prime, materialelor, precum și a produselor obținute se stabilesc de către Ministerul Afacerilor Interne, respectiv de către Ministerul Apărării Naționale și operatorii specializați prevăzuți la art. 28.2 alin. (3) lit. b) prin protocol de predare-preluare.

(3) Cheltuielile operatorilor economici efectuate în vederea obținerii produselor prevăzute la alin. (1), precum și cheltuielile ocazionate de transportul produselor către autoritățile și instituțiile beneficiare sunt deductibile fiscal.

(4) Taxa pe valoarea adăugată datorată potrivit Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, de către operatorii economici prevăzuți la art. 28.2 alin. (3) lit. b) pentru produsele prevăzute la alin. (1), se suportă de către autoritățile și instituțiile publice beneficiare.

Articolul 28.4

(1) Plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunilor prevăzute la art. 28 nu suspendă executarea sancțiunilor contravenționale complementare aplicate.

(2) În caz de anulare sau de constatare a nulității procesului-verbal instanța judecătorească dispune să se achite celui în drept o despăgubire care se stabilește în raport cu valoarea de circulație a bunurilor la momentul confiscării și care se asigură din bugetul autorităților și instituțiilor publice beneficiare.

3. După articolul 29 se introduce un nou articol, articolul 29.1, cu următorul cuprins:

Articolul 29.1

(1) Contravenientul poate achita, în termen de cel mult 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal, jumătate din cuantumul amenzii aplicate de agentul constatator pentru contravențiile prevăzute la art. 28.

(2) Sumele provenite din amenzile aplicate pentru contravențiile prevăzute la art. 28 se fac venit integral la bugetul de stat.

4. Articolul 30 se modifică și va avea următorul cuprins:

Articolul 30

În măsura în care prezenta ordonanță de urgență nu prevede altfel, contravențiilor prevăzute la art. 28 le sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare.

5. După articolul 33 se introduc două noi articole, articolele 33.1 și 33.2, cu următorul cuprins:

Articolul 33.1

Pe perioada stării de asediu sau a stării de urgență, normele legale referitoare la transparența decizională și dialogul social nu se aplică în cazul proiectelor de acte normative prin care se stabilesc măsuri aplicabile pe durata stării de asediu sau a stării de urgență ori care sunt o consecință a instituirii acestor stări.

Articolul 33.2

(1) Valabilitatea documentelor eliberate de instituțiile și autoritățile publice se menține pe toată perioada stării de asediu sau a stării de urgență, precum și pentru o perioadă de 90 de zile de la încetarea acestor stări.

(2) Prin excepție de la alin. (1), în cazul dovezilor înlocuitoare ale permiselor de conducere - cu drept de circulație, se menține numai valabilitatea celor emise în temeiul art. 111 alin. (1) lit. b) sau alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, cu modificările și completările ulterioare, pe toată perioada stării de asediu sau a stării de urgență, precum și pentru o perioadă de 10 zile de la încetarea acestor stări. Pentru aceleași perioade se menține și valabilitatea prelungirii dreptului de circulație dispusă de procuror sau de instanța de judecată potrivit art. 111 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Iată complet, decizia CCR: 

Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.9, art.14 lit.c1)-f) și art.28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, precum și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, în ansamblul său.

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a decis:

1. A respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.14 lit.c1) - f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, precum și ordonanța de urgență, în ansamblul său, sunt constituționale în raport de criticile formulate.

2. A admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență sunt neconstituționale.

3. A admis excepția de neconstituționalitate şi a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență este neconstituțională, în ansamblul său.

1. Din analiza cadrului normativ constituțional și legal, Curtea a constatat că, în domeniul instituirii stării de urgență, autoritățile statului exercită competențe partajate: Parlamentul are competența de legiferare, prin lege organică, a regimului stării de urgență, în vreme ce Președintele are atribuția constituțională de a institui starea de urgență și de a pune în executare dispozițiile legale ale regimului stării de urgență, astfel cum acestea au fost stabilite de legiuitor. Legea organică, transpunând art.93 din Constituție, dă în competența Președintelui instituirea, prin decret prezidențial, a stării de urgență, care presupune inclusiv stabilirea măsurilor concrete de primă urgenţă care urmează a fi luate și identificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale al căror exerciţiu va fi restrâns. Decretul Președintelui nu este decât un act administrativ normativ, deci un act de reglementare secundară, care pune în executare un act de reglementare primară. Restrângerea exercițiului unor drepturi nu se realizează prin decretul Președintelui, dispozițiile art.14 lit.d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 constituind norma prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Președintele României) să dispună executarea legii, respectiv a dispozițiilor art.4 din același act normativ care prevăd expres posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor fundamentale. În speță, Președintele, acționând în limitele competențelor sale legale, a identificat drepturile și libertățile al căror exercițiu urma să fie restrâns.

În schimb, măsurile pe care Președintele le-a apreciat drept "de primă urgenţă cu aplicabilitate directă" (achiziționarea directă de bunuri de către autorităţile publice, suspendarea din funcţiile de conducere a unor funcționari publici, neînceperea cursului prescripţiilor şi termenelor de decădere, suspendarea prescripţiilor şi termenelor de decădere, suspendarea de plin drept a cauzelor civile și penale, întreruperea termenele de exercitare a căilor de atac etc.) constituie, în mod expres sau implicit, derogări de la legislația în vigoare la momentul instituirii stării de urgență. Președintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziții legale, sau, pe de altă parte, modificarea și completarea unor legi, dispozițiile sale având impact asupra unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiție etc.). Curtea a observat că modul în care Președintele și-a exercitat atribuția legală, cu depășirea cadrului legal, nu este consecința vreunui viciu de neconstituționalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea și în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acționeze. Așa fiind, întrucât nicio dispoziție a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 nu îl îndrituiește pe Președinte să acționeze dincolo de competențele sale constituționale, instanța constituțională nu poate sancționa, în cadrul controlului de constituționalitate pe care îl efectuează în procedura instituită de art.146 lit.d) din Constituție referitoare la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, normele legale criticate de autorul excepției. Având în vedere, însă, natura juridică a decretului Președintelui de act administrativ normativ supus încuviințării Parlamentului, Curtea a constatat că forul legiuitor avea obligația de a-l supune controlului parlamentar, iar prin hotărârea adoptată să sancționeze exercitarea ultra vires a competențelor legale de către Președintele României, doar o atare hotărâre fiind susceptibilă de contestare la Curtea Constituțională, în baza art.146 lit.l) din Constituție.

2. Curtea a reținut că dreptul contravenţional, asemenea dreptului penal, are un caracter subsidiar, intervenind doar acolo unde alte mijloace juridice nu sunt suficiente pentru protejarea anumitor valori sociale. În aceste condiţii, actele normative cu putere de lege și actele administrative cu caracter normativ prin care se stabilesc și se sancţionează contravenţii trebuie să întrunească toate condițiile de calitate ale normei: accesibilitate, claritate, precizie și previzibilitate. Or, Curtea constată că dispozițiile art.28 alin.(1) prin sintagma "nerespectarea prevederilor art.9 constituie contravenţie" califică drept contravenție încălcarea obligaţiei generale de a respecta și de a aplica toate măsurile stabilite în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999, în actele normative conexe, precum şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite, fără a distinge expres actele, faptele sau omisiunile care pot atrage răspunderea contravenţională. În mod implicit, stabilirea faptelor a căror săvârşire constituie contravenţii este lăsată, în mod arbitrar, la libera apreciere a agentului constatator, fără ca legiuitorul să fi stabilit criteriile şi condiţiile necesare operaţiunii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor. Totodată, în lipsa unei reprezentări clare a elementelor care constituie contravenţia, judecătorul însuşi nu dispune de reperele necesare în aplicarea şi interpretarea legii, cu prilejul soluţionării plângerii îndreptate asupra procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

Mai mult, prevederile art.28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 stabilesc în mod nediferențiat pentru toate aceste fapte, independent de natura sau gravitatea lor, aceeași sancțiune contravențională principală. În ceea ce privește sancţiunile contravenţionale complementare, deși legea prevede ca acestea se aplică în funcţie de natura şi gravitatea faptei, atâta vreme cât fapta nu este circumscrisă, evident că nu se poate determina nici natura sau gravitatea sa pentru a stabili în mod just sancțiunea complementară aplicabilă.

În concluzie, Curtea a constatat că prevederile art.28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999, caracterizate printr-o tehnică legislativă deficitară, nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art.1 alin.(5) din Constituţie, precum și principiul restrângerii proporționale a exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, prevăzut de art.53 alin.(2) din Constituție.

3. Actul normativ care reglementează regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență are ca scop crearea cadrului legal al măsurilor excepționale impuse de gestionarea situației de criză, măsuri care, prin ele însele, afectează drepturi și libertăți ale cetățenilor. Cu alte cuvinte, rațiunea legii este tocmai aceea de a constitui temeiul legal al restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, în acord cu imperativul constituțional stabilit în art.53 alin.(1), precum și temeiul legal al măsurilor excepționale care pot viza inclusiv atribuții ale instituțiilor fundamentale ale statului.

Reținând că actul normativ care restrânge/afectează drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor sau instituții fundamentale ale statului cade în sfera interdicției prevăzute de art.115 alin.(6) din Constituție, Curtea a constatat că, în actualul cadru constituțional, un atare act nu poate fi decât o lege, ca act formal al Parlamentului, adoptată cu respectarea dispozițiilor art.73 alin.(3) lit.g) din Constituție, în regim de lege organică.

Având în vedere că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 a fost adoptată în temeiul art.114 alin.(4) din Constituția României din 1991, deci anterior revizuirii Constituției prin Legea nr.429/2003 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003) care a introdus dispozițiile art.115 alin.(6), Curtea a reținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 a fost adoptată cu respectarea cadrului constituțional în vigoare la acea dată, care nu limita prerogativa legislativă a Guvernului în sensul neafectării regimului instituţiilor fundamentale ale statului sau a drepturilor și libertăţilor fundamentale.

În schimb, în ceea ce privește Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999, Curtea constată că aceasta a fost adoptată cu încălcarea art.115 alin.(6) din Constituție, întrucât prin conținutul său normativ a vizat restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul de proprietate, dreptul la muncă și protecție socială, dreptul la informare, libertatea economică).

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News