• Pactul Merkel-Xi și tranziția către pax asiatica

GERMANIA, PUTEREA SUZERANĂ A EUROPEI

Documentul, care include texte edulcorate, în raport cu retorica euro-atlantică standard, referitoare la drepturile omului, exploatarea forței de muncă și tratamentul minorităților în China, a fost finalizat prin implicarea directă a cancelarului Angela Merkel și are o semnificație istorică. El afirmă hotărârea Germaniei de a fi și a se comporta ca unic lider al UE, care nu își împarte puterea cu nimeni (inclusiv cu Franța, statele fondatoare sau statele europene membre ale G7) și nu mai acceptă tutela SUA. 

În același timp, după ce prin acordurile privind conductele de gaz din Marea Baltică, încheiate cu Rusia (sfidând sancțiunile impuse de SUA), Germania și-a asigurat poziția dominantă în UE în materie de securitate energetică, prin acordul cu China, ea se plasează în rolul de ghid și supraveghetor al „suveranității digitale” a „Europei germane”. Astfel, pe de o parte, în cooperare strânsă cu China, Germania își crează mijloacele pentru a accede la calitatea de putere globală în cadrul viitoarei ordini mondiale din era digitalizării, iar pe de altă parte, dobândește aptitudinea de a impune standardele internaționale în materia politicilor referitoare la dezvoltarea și utilizarea tehnologiei de vârf. Toți furnizorii globali de tehnologie digitală (inclusiv faimosul Huawei, firma favorită a ambasadorului SUA, Adrian Zuckerman) vor trebui să țină seama de aceasta. 

CHINA, O PUTERE EUROPEANĂ

Există, însă, și o reciprocă a acestei teoreme. Este vorba despre consolidarea ascensiunii Chinei ca actor global de prim rang, căreia „Europa germană” îi deschide porțile (după ce teritoriile de la periferie, precum România, fuseseră împinse să le închidă). Desigur, „securitatea cibernetică” a „Europei germane” va fi esențială pentru Berlin, dar criteriile definirii și apărării acesteia vor trebui de acum încolo discutate, dacă nu chiar convenite, cu partenerul chinez. Excluderea firmelor chineze specializate în producerea tehnologiilor de vârf din zona investițiilor în infrastructurile critice europene, nu va mai putea fi așa de automată și de atotcuprinzătoare precum o ceruse administrația Trump și cum fusese inclusă, de voie de nevoie, în legislația anumitor state europene – „legile anti Huawei”.

Dincolo de tratatul UE-China, adică de instrumentul juridic, China deține în acest sens și o garanție materială: dimensiunea pieței sale interne, care devine vitală pentru toate economiile dependente de exporturi, precum economia germană, mai ales după contracția economică provocată de gestiunea catastrofală a Pandemiei Covid 19 în statele regiunii euro-atlantice. Sub pretexte la fel de fantasmagorice precum cele folosite pentru a expulza firmele chineze de pe piețele statelor respective, China, dispunând și de o conducere politică mult mai eficientă și mai expeditivă, va putea închide piața sa firmelor domiciliate în statele care închid chinezilor piețele lor.

O mostră de ceea ce s-ar putea întâmpla în acest caz a fost oferită chiar în aceste zile de compania suedeză Ericsson, concurenta Huawei, care a anunțat că va părăsi Suedia dacă aceasta din urmă va fi obligată să o părăsească.

Cum a ajuns Ericsson să sară în apărarea concurentei sale și să refuze protecția oferită de guvernul suedez? Foarte simplu! Această companie, născută și crescută în Suedia, poate vinde pe piața suedeză, în care acum i se deschide o seducătoare perspectivă cvasi monopolistă, cu infinit mai puțin de cât pe cea chineză. Dacă pierde această piață, ca urmare a măsurilor de retorsiune sugerate de guvernul chinez, profiturile sale se vor prăbuși. Așa încât, rău cu Huawei în Europa, dar mai rău fără Huawei.

Și ce guvern poate rezista presiunii interne a propriilor sale corporații în promovarea unei asemenea logici, cu amenințările purtate de ea referitor la reducerea calității vieții cetățenilor (creșterea șomajului, scăderea veniturilor bugetare, limitarea cheltuielilor pentru serviciile de interes public etc.), în aceste momente în care revoltele sociale și așa stau să explodeze?!

STRATEGIA GERMANĂ ȘI AMERICANĂ SE CIOCNESC ÎN CHINA

Pentru Germania, o relație privilegiată cu China mai prezintă și alte două consecințe strategice.

Pe de o parte, piața chineză se profilează ca un câmp de confruntare cu SUA. Administrația Trump, sesizând că economia (în special industria) americană devine tot mai dependentă de cea chineză, a încercat să promoveze politici de natură a aduce acasă capitalurile americane investite acolo și, în general, a micșora expunerea sa pe piața respectivă. Unele din companiile americane delocalizate s-au întors la punctul de plecare, altele și-au continuat migrația, cu sau fără încurajări politice, mutându-se în India. Pasul a fost amplificat și de noile politici chineze vizând dezvoltarea durabilă (protecția mediului) care au făcut piața indiană a investițiilor mai atrăgătoare, fiind mai permisivă. Germania are toate motivele să încurajeze acest proces și să reducă prezența capitalului american, cu influența politică purtată de acesta, în China, în fireasca încercare de a-i lua locul. Cu cât pleacă mai mulți americani din China, cu atât mai mult loc pentru nemți.

Întrucât o viitoare administrație Biden / Harris, înțesată de veteranii Războiului Rece sau /și de epigonii acestora, ar putea să modifice (cum, de altfel, a și sugerat) orientarea chino-fobă, combinată cu cea izolaționist-protecționistă, a administrației Trump, preferând îmbinarea cooperării economice cu lupta culturală pe terenul drepturilor omului (după modelul „destinderii” sintetizat în Actul final de la Helsinki din 1975), Berlinul va intra într-o coliziune, deja anticipată, cu Washingtonul pe frontul chinezesc. Aceasta explică graba germană pentru a calibra raporturile euro-chineze înainte ca Joe Biden & Co. să ajungă la Casa Albă și anunță refuzul german față de oferta democrată americană de reluare a vechii legături transatlantice sub „flamura măreață” a SUA.

Prin Tratatul Transatlantic privind Comerțul și Investițiile, al cărui proiect Donald Trump l-a aruncat la coș, UE și SUA încercau să creeze o adevărată structură confederativă aptă a standardiza cooperarea economică internațională. Dacă tratatul s-ar fi încheiat, regulile jocului economic mondial ar fi urmat să fie impuse de puterile euro-atlantice. O asemenea, perspectivă era de natură să îngrijoreze China. După încheierea Acordului UE-China privind investițiile, atuul standardizării trece în mâinile Beijingului, secondat de „Europa germană”. Ajunsă în acest punct, Germania va mai descoperi cu greu interesele strategice comune care să o lege din nou de America.

Aceasta cu atât mai mult cu cât China a reușit să depășească pandemia Covid 19, devenind motorul principal pentru reluarea creșterii economice globale și colacul de salvare al economiei vest europene, pe când protagoniștii UE gâfâie într-o nesfârșită carantină. În același timp, China se găsește pe punctul de a deveni oficial prima economie a lumii, după ce, în noiembrie 2020 a semnat un acord pentru constituirea celei mai mari și mai puternice zone de liber schimb din lume, care mai include statele ASEAN (adică toată Indochina plus Filipine și Indonezia), Japonia, Coreea de Sud, Australia și Noua Zeelandă. Suma produsului intern brut al acestor țări o depășește pe cea a „pieței comune” nord-americane (SUA, Canada și Mexic), ca și pe cea a UE. Când o astfel de entitate va dispune și de moneda unică, la crearea căreia sunt semne că lucrează deja China, vom avea cu adevărat baza economică a unei ordini mondiale definite ca pax asiatica, într-un secol chinez.

Cum ar putea oare Germania să părăsească un asemenea parteneriat pentru a reveni sub tutela unei Americi tot mai confuze sub aspect ideologic, tot mai anarhice sub aspect politic, tot mai îndatorate sub aspect economic, tot mai dezbinate sub aspect social, tot mai ineficiente sub aspect militar și tot mai penibile sub aspect cultural, pentru care, oricum, Pacificul va fi, în deceniile și poate chiar secolele următoare, mai important decât Europa.

RUSIA, UN PARTENER SUB SUPRAVEGHERE?

Pe de altă parte, istoria consemnează caracterul pulsatoriu al relațiilor germano-ruse. Creșterea în putere a uneia dintre părți, a condus la transformarea alianței, altminteri absolut necesare pentru ele, în adversitate, absolut inevitabilă. În același timp, trebuie observat că o prezență prea robustă a Chinei în Europa, în alianță cu Germania, nu are cum lăsa rece Rusia, care nu are cum să nu se simtă strânsă în „îmbrățișarea” unor „prieteni” ușor de confundat cu „rivalii”.

De la administrația Biden, populată sau influențată de neoconservatori globaliști de genul Victoriei Nuland și a soțului acesteia, Robert Kagan, se poate aștepta o îndulcire a retoricii chino-sceptice, dar o revenire la confruntarea cu Rusia, inclusiv pe terenul controversat al Ucrainei și Georgiei. Aceasta, cel puțin, pe perioada de tranziție către administrația Kamala Harris, probabil mai preocupată de ceea ce se întâmplă în spațiul indo-pacific (în afară, evident,  de tulburările sociale de acasă).

Germania și China vor încerca, evident, să profite de un asemenea context fluid pentru a-și impune viziunea asupra ordinii mondiale, în timp ce Rusia, de voie de nevoie, va fi ținută să li se alăture, exploatând eventual, cu înțelepciune, fisurile apărute în tandemul celor pe care, deja, Președintele Putin i-a indicat a fi principalii actori globali. 

Lucrurile nu vor putea rămâne, însă, așa. Antanta euro-chineză și refuzul „Europei germane” privind revenirea la relația transatlantică din perioada anterioară administrației Trump și la pax americana, vor împinge SUA spre o înțelegere strategică cu Rusia; iar Rusia ar putea conchide că are motive să accepte oferta și să se angajeze într-o acțiune externă multi-vectorială.

Astfel de evoluții vor spori importanța geo-strategică a cooperării și parteneriatului germano-chinez, respectiv între „Europa-germană” și China. Relația cu China se poate dovedi, astfel, esențială pentru Germania spre a asigura un anume echilibru strategic în emisfera nordică și, la nevoie, a ține în șah Rusia.

MITTEL EUROPA DE LA PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV LA PACTUL MERKEL-XI   

Într-un asemenea context, inițiativele strategice chineze (ale căror purtători sunt și firme private, precum mai înainte amintitul Huawei) devin extrem de importante pentru membrii central și est europeni ai UE, printre care și România - surprinsă de evenimente cu arma la picior în războiul economic americano-chinez. 

Unele state din această zonă (în primul rând Polonia) au înscrisă în reflexele lor geopolitice amintirea Pactului Ribbentrop-Molotov și de aceea sunt atrase de inițiativa americană a celor trei mări, care reia ideea mareșalului Pilsudski, privind realizarea unui intermarium de la Baltica la Marea Neagră și mai departe la Marea Mediterană, ca un „coridor sanitar” și o barieră politică aptă a împiedica joncțiunea între puterea germană și cea rusă. Cum SUA va fi tot mai puțin disponibilă (și, poate, tot mai puțin interesată) pentru susținerea eficientă a acestei inițiative, proiectul chinez 17+1, care vizează o cooperare structurată și aprofundată între statele Europei centrale și orientale, pe de o parte, și China, pe de alta, pare a o putea înlocui cu succes.

Alte state din zonă (în primul rând Ungaria) au, dimpotrivă, memoria încercărilor promițătoare de a-și promova agendele naționale în înțelegere cu puteri orientale, precum Rusia. Așa cum altădată Pactul Molotov-Ribbentrop le-a folosit, le-ar putea folosi acum, în alt context și cu alte mijloace, un Pact Merkel-Xi, în limitele căruia proiectul 17+1 poate oferi un sprijin special suveranităților iliberale central și est europene, ferindu-le și de tot mai apăsătoarea hegemonie germană. Așa se explică deschiderea Budapestei față de Beijing. Banca Chinei și-a deschis o filială maghiară. Cel mai mare laborator chinez din Europa, dedicat cercetării în materia tehnologiilor de vârf, precum și o mare universitate sponsorizată de China, își vor afla sediile în Ungaria. Asta în timp ce România a denunțat contractele încheiate cu firme chineze pentru finalizarea centralei nucleare de la Cernavoda.

O teorie la modă în cumpăna secolelor XIX și XX, susținea că civilizația avansează de la est la vest, tot așa cum soarele se mișcă de la răsărit la apus. Se pare că, pământul fiind rotund, în marșul său soarele a ajuns acolo de unde a plecat.

Dacă România ar mai avea o politică externă proprie, Guvernul său ar trebui să sune adunarea tuturor celor capabili să contribuie la evaluarea și resetarea sistemului de alianțe și de securitate națională în noul context global al anarhiei post-americane și intrării în secolul chinez. Dacă nu o va face, numai un miracol ne mai poate ajuta. Creștinii îi spun miracolului Dumnezeu, dar românii, pare-se, fac totul pentru ca însuși Dumnezeu să își întoarcă fața de la ei. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News