Paralizia Vestului sau de ce Putin e daltonist
Socialistul Franςois Mitterand, care a condus timp de două septenate Franța, avea convingerea că o criză trebuie rezolvată doar după ce atinge paroxismul, nu mai devreme. Criza din Ucraina a ajuns la un punct critic din cauza situației din Crimeea, regiune rusă la origine și la fel de rusă din punct de vedere demografic. Ce poate face Vestul în fața lui Vladimir Putin și a unei Rusii care, după cum o descria Mikhail Saakasvili, nu are granițe, ci margini?
Când situația din Ucraina a prezentat primele semne de escaladare președintele Barack Obama a trasat o linie roșie (red line, în engleză) pe care Rusia nu ar trebui să o încalce. Retorica lui Obama nu a surprins pe nimeni, este specifică unui președinte realist, care nu are aviditatea de triumfalism specifică unui George W. Bush. Ne amintim că tot despre o linie roșie a vorbit liderul american și în cazul războiului civil din Siria. Linia roșie reprezenta atunci folosirea armelor chimice de către Bashar al-Assad, acum se referă la o intervenție militară a Rusiei în Ucraina. În dosarul sirian, Vladimir Putin a mutat delicat linia roșie, convingând SUA și pe aliații săi că rachetele tomahawk nu sunt soluția. Interesele majore ale Moscovei în Ucraina au făcut însă ca liderul de la Kremlin să fie lovit de daltonism politic. Putin nu poate și nici nu vrea să vadă altfel decât în nuanțe cenușii. Occidentul poate să coloreze în roșu granițele Transnistriei, Abhaziei, Osetiei de Sud și Crimeii. Degeaba, în ochii lui Putin.
Puterea bine lustruită a lui Putin
Decideți voi. Credeți că va ceda în dosarul Crimeii - repet, de o importanță geostrategică majoră pentru Rusia - un Vladimir Putin care anul trecut a investit 50 de miliarde de euro în Jocurile Olimpice de la Soci, care și-a eliberat din închisoare cel mai influent adversar politic, Mihail Hodorkovski, care i-a oferit azil politic americanului Edward Snowden, cel care a produs cea mai mare scurgere de informații clasificate de la "Dosarele Pentagonului" (1971) până în prezent, și care a bifat o victorie diplomatică stopând ceea ce părea un atac iminent al Vestului asupra Siriei?
Vladimir Putin a tăcut săptămâna aceasta, dar doar naivii pot crede că nu a anticipat reacția comunității internaționale când a cerut parlamentului rus aprobarea unei intervenții militare în Ucraina. Statele Unite ale Americii sunt lipsite de pârghii, iar Uniunea Europeană la fel. Au demonstrat asta în august 2008, când tancurile rusești au intrat în Abhazia și Osetia de Sud, și încă o demonstrează în cazul Transnistriei, unde negocierile coordonate de OSCE sunt clar un eșec. Reunirea Consiliului de Securitate al ONU a fost o formalitate care nu jenează în niciun fel Rusia, pentru că Moscova are drept de veto.
Peste toate, asul din mâneca Rusiei se numește Gazprom. Sau noua Armată Roșie, cum îi spune un europarlamentar român. Gigantul rus este cel mai eficient instrument de politică externă a Rusiei și dinspre el poate pleca prima mișcare de retorsiune dacă Vladimir Putin o va considera necesară. A început luna martie, iar generalul Iarnă și-a pierdut din putere, dar asta nu înseamnă că țările din Apusul Europei nu-și calculează răspunsul la criza ucraineană în funcție de gazele pe care le furnizează Gazprom.
Istoria judecă succesul diplomației
Ne putem aștepta ca SUA și UE să recurgă la diferite sancțiuni, economice și de altă natură (excluderea Rusiei din G8, somație enunțată de secretarul american de stat John Kerry), semnale transmise Moscovei că se îndreaptă spre izolare internațională. Cât vor însemna ele pentru Putin... probabil foarte puțin, dacă le pune în balanță cu peninsula care îi oferă acces la Marea Neagră și reprezintă inima activității rusești în partea estică a bazinului Meditarenei.
Între timp, diplomația europeană mai dă un test, disperată să-și depășească statutul de corigentă la acest capitol, incapabilă deocamdată să se ridice la nivelul de jucător global. Șeful diplomației germane, Frank-Walter Steinmeier, întrebat după negocierile de la Kiev dacă poate numi rezultatul acestora un succes, a răspuns că "istoria judecă succesul diplomației".
Am atașat harta de mai sus pentru a vă face o imagine despre poziționarea Crimeii și cum se raportează Rusia la Marea Neagră în funcție de această peninsulă. Foarte importante rămân țările care au deschidere la Marea Neagră, importanța lor geopolitică și statutul lor în cadrul alianțelor militare internaționale:
• România (membră NATO), Bulgaria (membră NATO), Turcia (membră NATO, țara cu una dintre cele mai puternice armate din cadrul acestei alianțe), Georgia (aspirantă NATO, a cărei accedere în organizație a fost îngreunată de Germania și Franța, care n-au vrut să-și pericliteze relațiile cu Rusia) și Ucraina.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
