Părinți de succes: Exprimarea nemulțumirii în mod pozitiv, fără furie în fața celui mic (1)
Creșterea unui copil sau a mai multor copii implică din partea părinților multă responsabilitate, multă dăruire și, mai ales, multă stăpânire de sine, astfel încât stresul și oboseala acumulată în acțiunea de a fi părinte, dar și cea depusă la locul de muncă, să nu afecteze echilibrul din sânul familiei. De aceea un părinte isteț trebuie să acționeze pentru a se asigura că se face auzit, că cerințele sale sunt respectate, că dezvoltarea copilului său este armonioasă, dar și că el, în calitate de părinte, rămâne o bază sigură pentru cel mic, fără ca acesta să perceapă furia mamei sau a tatălui nemulțumit într-un mod negativ.
Pornind de la aceste realități, profesorul universitar Ion-Ovidiu Pânișoară, doctor în Științe ale Educației în cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației notează că furia, potrivit literaturii de specialitate (vezi DeFoore, 2004), este una dintre cele două reacții protective pe care le avem în fața unui lucru care ne amenință: cealaltă fiind frica. Deși furia este corectă și utilă în viața fiecăruia, important este cum aceasta trebuie arătată. Potrivit Lacombe (2005), furia privește manifestarea sentimentului pe care îl avem în legătură cu o dificultate, amintește profesorul universitar Pânișoară, drept pentru care susține că este bine ca atunci când o persoană simte furie în legătură cu altcineva, să-și pună o serie de întrebări (extrase din Component Process Model, Scherer, 1984), precum: "Cine este responsabil? A acționat respectiva persoană intenționat? M-am așteptat să se întâmple asta? Cât de urgentă este trecerea la acțiune?".
Întrucât există nenumărate situații în care furia unui părinte se poate declanșa fără ca cel mic să fie responsabil de comportamentul negativ imputat sau ca el să fi acționat în mod neintenționat, profesorul universitar Pânișoară susține că situația conflictuală care ar putea esclada în intensitate ar putea fi evitată. Un deznodământ fericit ar fi dacă părintele s-ar întreba mai întâi în ce măsură s-a așteptat să se întâmple asta sau dacă comportamentul respectiv l-a luat prin surprindere, dar și dacă furia lui este necesară sau cel mic a înțeles deja supărarea și acționează în consecință.
Pentru că există părinți care își exprimă prea des și prea violent furia, iar la cealată extremă sunt cei care se tem să o exprime. profesorul universitar Pânișoară, citându-l pe Potter-Efron (2006), arată de ce aleg unii părinți să își „înghită” furia: fie că le este teamă că își vor pierde controlul, fie că le este teamă de respingere (din partea copilului, a partenerului, a altor părinți) sau pentru că se simt vinovați (consideră că exprimarea furiei poate dăuna sănătății psihice a copilului).
Pe de altă parte nu toți părinții pot fi încadrați într-un din cele două categorii extreme. Astfel, există părinți care evită furia, părinții care își exprimă furia în mod indirect (sunt pasiv-agresivi), părinții care își exprimă furia dând vina pe cei din jur (și de multe ori pe copii), dar și părinți care care aleg să-și exprime furia într-un mod indirect (printr-o altă persoană), părinți care folosesc violența pentru a exprima furia, precum și părinți care își acceptă furia și caută motivele acesteia și moduri pozitive de a o pune în scenă.
Citește mai multe pe performante.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
