• Patru tipuri de secesionism în România

STATUL ROMÂN ÎN LUPTA NAȚIONALULUI CU GLOBALUL

Ceea ce a fost diferit a fost epoca. Secolele XVIII, XIX și XX au fost cele ale luptei dintre națiunile imperiale și imperiile multinaționale, luptă care a dus la pulverizarea celor din urmă în state-națiune, respectiv state organizate pe baza principiului naționalităților. Secolul XXI este cel al globalizării.

Ceea ce au avut românii în secolele trecute a fost o elită care a dorit să construiască un stat național și care, în acest scop, a încercat să dezvolte sentimente naționale unei populații trăind încă într-o ordine feudală, premodernă. Lucrul nu s-a putut realiza pe scară largă, la nivel de masă critică, decât odată cu alfabetizarea și urbanizarea. Până la urmă, cei care au dus formarea conștiinței naționale la nivel de masă au fost socialiștii revoluționari, respectiv comuniștii, în ciuda internaționalismului care, în principiu, ar fi trebuit să fie una dintre trăsăturile esențiale ale ideologiei lor. „Național-comunismul” este o contradicție în termeni. În ciuda acestui fapt, abia la finele regimului comunist se putea vorbi despre o națiune română conștientă de sine și acționând politic pentru sine. Cu această conștiință au trecut românii în secolul XXI.

Este vorba despre o conștiință formată în special după nașterea statului lor și în cadrul acestuia, iar nu înainte. Oricât am dori să ne amăgim cu teze eroice de factură romantică, atât unirea principatelor cât și România Mare au fost produsul jocurilor de interese și al voinței marilor puteri, într-adevăr, abil exploatate de elitele naționale. Elite în care se pare că poporul avea încredere și pe care era gata să le urmeze; ceea ce nu se mai întâmplă astăzi.

ROMÂNIA CA PROIECT POLITIC ÎN EUROPA NAȚIUNILOR  

România mică – cea care avea să devină și să rămână în istorie cu denumirea de Vechiul Regat, locuitorii săi fiind desemnați cu apelativul de „regățeni” – a fost singurul proiect geopolitic integral reușit al Împăratului Napoleon al III-lea în cadrul rivalității sale cu Imperiul habsburgic și în încercarea de a instaura o nouă ordine europeană.

De un regat românesc dunărean creștin ortodox era interesată și Rusia. El ar fi fost suficient de puternic spre a sprijini expansiunea pravoslavnică rusă în Balcani, în detrimentul Imperiului otoman, precum și pentru a stăvili poftele teritoriale ale catolicilor habsburgi în acea regiune populată de popoare slave cărora țarii le ofereau „protecție” în numele doctrinei panslaviste.

Fără actul de voință al acestora unirea nu ar fi avut loc. Cu atât mai mult cu cât mișcarea antiunionistă în chiar rândul elitelor românești, în special în Moldova, era extrem de puternică. (Ecourile acesteia pot fi auzite și azi în discursul antiunionist al multor moldoveni de peste Prut.)

Despre Statele Unite ale Austriei Mari, ca formulă de salvare a Imperiului Austro-Ungar prin federalizare pe criteriul național, a scris consilierul arhiducelui Franz Ferdinand, românul Aurel Popovici, într-o lucrare celebră elaborată cu puțin înainte de izbucnirea Primului război mondial și nașterea României Mari. Mulți români ardeleni își vedeau viitorul într-un Ardeal autonom ca parte a unei Austrii Mari federale.

Să mai amintim că înainte de intrarea în război de partea Antantei, o parte semnificativă a elitei românești pleda pentru un proiect de țară ce ne-ar fi plasat în tabăra Puterilor Centrale, într-o logică geopolitică potrivit căreia România trebuia să fie exclusiv o țară danubiano-pontică, paznic unic al gurilor Dunării, prin recuperarea Basarabiei, iar nu una carpato-danubiană.

Nu a fost să fie. Franz Ferdinand a fost asasinat la Sarajevo. Războiul a fost pierdut de Puterile Centrale. Ungurii nu au acceptat decât o Ungarie Mare în care să fie încorporată și Transilvania, locuită majoritar de români. Conferința de la Versailles a fost dominată de Clemenceau care a folosit „principiul autodeterminării prin secesiune pe criteriul naționalității”, promovat de Președintele Wilson, pentru a face să apară pe harta politică a Europei orientale o Românie Mare (precum și o Polonie Mare) capabilă să se opună eventualei renașteri a imperiilor căzute – țarist, otoman, austro-ungar, german.

La finele celui de al Doilea Război Mondial, România a primit întreaga Transilvanie, în ciuda revendicărilor Ungariei, pentru că așa a vrut URSS care, după ce a revenit la gurile Dunării și a eliminat contiguitatea între statul român și cel polonez, adjudecându-și Basarabia și Bucovina de Nord (ca și o bună bucată din estul Poloniei), a socotit că un stat maghiar mărit ar fi un pericol mai mare pentru stabilitatea noii ordini europene pe cale de a se instala în contextul bipolarismului global. Cu abilitate, liderii României postbelice au reușit să consolideze o atare convingere a Moscovei și astfel, o țară învinsă, care a sfârșit războiul alături de cei împotriva cărora a intrat, a rămas cu un teritoriu mai mare decât cel deținut la începutul conflagrației.

ROMÂNIA ȘI EUROPA POST-MODERNĂ

De atunci și până azi vremurile s-au schimbat. Dacă după Conferința de Pace de la Versailles (1919/20) și chiar după cea de la Paris (1946), România deranja prin dimensiunile sale numai puterile revizioniste (învinșii războiului), după 1990 (încetarea Războiului rece și reunificarea Germaniei), ea a intrat în logica globalizării devenind prea mare pentru o lume (în orice caz, pentru o Europă) tot mai mică (sic!). Prea mare pentru a fi controlată dar și prea mare pentru a fi digerată.

Cel mai mic dintre statele europene mari și cel mai mare dintre statele europene mici, statul român este prea mic pentru a fi influent și prea mare pentru fi ignorat. Astfel de state nu se potrivesc cu globalizarea; mai ales când geografia le așează între fronturile protagoniștilor ordinii globale și la răscrucea intereselor acestora.

Așadar, dacă în trecut puterile dominante în ordinea lumii erau dezbinate cu privire la soarta românilor și cele mai eficiente dintre acestea în conflictele militare aveau interesul de a susține existența unei națiuni române mari și puternice, astăzi există un cvasi-consens (cu excepția Chinei și eventual, a SUA) că o Românie mai mică ar fi mai convenabilă și mai gerabilă. Cum se raportează românii la o asemenea tendință?

ROMÂNIA LA FINELE ORDINII BIPOLARE

În 1989 România se găsea în ceea ce Lenin numea „o situație revoluționară”.

Frigul din case și penuria de alimente, cozile pentru achiziționarea bunurilor de consum, de la benzină la hârtie igienică, limitarea drastică a divertismentului (exemplul cel mai clar fiind reducerea programelor de televiziune la doar trei ore pe zi, în timpul cărora propaganda ocupa cea mai mare parte), restrângerea permanentă a drepturilor individuale, aduseseră populația într-o stare avansată de nevroză. O nevroză accentuată de reacțiile partidului-stat care, după ce își ostilizase plutocrația internațională prin plata anticipată a datoriei externe, amenințarea (nerealistă) de a renunța la credite externe și înghețarea relațiilor cu instituțiile finanțatoare internaționale, în loc să diminueze presiunea asupra nivelului de viață al cetățenilor, a menținut austeritatea și a escaladat strategia terorii publice sporind prezența poliției secrete sau cel puțin, lăsând impresia, că a sporit-o.

Înțelegerile de la Rejkiavik (1986), Washington (1987), Moscova (1988) dintre Președinții american și rus, Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov, urmate de cele din Malta (1989), dintre George Bush Sr. și Mihail Gorbaciov, constituiseră pași către renunțarea la ordinea mondială bipolară la care diplomația românească era foarte bine adaptată și în cadrul căreia performase la cote excepționale. Pe de o parte, aceasta a făcut ca rolul României în promovarea politicii externe a SUA și statelor vest-europene să scadă, nemaifiind nevoie de disidența ei în cadrul blocului sovietic și nici de medierile ei în relațiile Occidentului capitalist cu liderii lumii comuniste sau cu cei ai lumii a treia. Pe de altă parte, reducerea sprijinului economic al blocului sovietic pentru statele în curs de dezvoltare și, pe cale de consecință, a dependenței sau măcar conivenței politice ale acestora în raporturile cu statele comuniste, au micșorat sever piața mondială de pe care își obținea lichidități supra-capitalizata economie românească, obligându-o pe aceasta să producă pe stoc și, astfel, să se sufoce. Reducerile salariale subsecvente, motivate de „nerealizarea planului” de producție și comercializare, au mărit greutățile traiului cotidian cu tensiunile interne aferente.

În fine, în acest context, propaganda subversivă a „aliaților” săi din CAER și Pactul de la Varșovia, i-a făcut, așa cum observa un ambasador american, nu numai pe partenerii occidentali ai României să o treacă pe aceasta din rândul favoriților în al celor deveniți paria comunității internaționale, ci, mult mai grav, să îi convingă pe românii înșiși să creadă că au în frunte niște conducători inculți, trădători și nemiloși.

Iată de ce revolta românilor împotriva sistemului și regimului comunist a avut o clară bază națională. Orice scânteie era suficientă pentru a aprinde întregul edificiu politic. Și așa cum se întâmplă întotdeauna, actorii externi intervin pentru a obține un profit geopolitic din asemenea incendii sociale. O fac fie aruncând scânteia, fie întețind focul, fie amândouă. Apoi se reped să ia tot ce pot din ruine, eventual explicându-și acțiunea de pradă prin intenția de a da o mână de ajutor la îndepărtarea molozului și ridicarea unei noi construcții. România nu a făcut excepție. Nu avea cum face.

PRELUDIILE UNIPOLARISMULUI ȘI DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI

Prima încercare de a transforma starea revoluționară în revoltă cu caracter revoluționar a avut loc la Iași, spre sfârșitul lui 1989. Locul fusese ales întrucât era aproape de granița cu URSS, de unde revoluția trebuia să primească o mână de ajutor. Scântei au fost cu duiumul, dar focul nu s-a aprins. Moldovenii nu iubesc revoluțiile, ei preferând, ca buni conservatori ce sunt, evoluția. Nici în acel an revoluționar nu s-au dezmințit, așa cum au făcut-o și în 1848.

Dacă la frontiera de est nu s-a putut, s-a încercat, de astă dată cu succes, la frontiera de vest. Adică la Timișoara. Acolo, factori externi activi au fost serviciile maghiare și cele iugoslave.

În timp ce prezența maghiară nu surprinde, cea iugoslavă este, la prima vedere, mai greu de explicat. Cu toate acestea avea și ea logica ei.

Deși aliată cu România, în timpul Războiului rece, pentru a se opune hegemonismului sovietic, spre satisfacția blocului euro-atlantic, în 1989 Iugoslavia post titoistă, spre deosebire de România încă ceaușistă, înțelesese că mersul istoriei își schimbă sensul și, așa cum mereu a încercat să se erijeze în lider al unei mișcări internaționale (a se vedea rolul său în mișcarea de nealiniere), voia și acum să facă un serviciu protagoniștilor schimbării, punându-se în avangarda acesteia. Nu pot jura că serviciile iugoslave aveau de pe atunci cunoștință despre planul de dizolvare a federației slavilor de sud, dar dacă ar fi intuit măcar o atare posibilitate, ceea ce nu ar fi fost imposibil, cu siguranță ar fi încercat să plătească prin intervenția pro-occidentală în defavoarea îndărătnicei Românii, cu prețul trădării bunului vecin, păstrarea propriei integrități teritoriale.

În joc mai era, însă, și altceva. Anume posibilitatea desprinderii Banatului de România, pentru ca mai apoi acesta să întărească Iugoslavia, devenind, împreună cu banatul sârbesc, un alt subiect federat al acesteia. Despre asta am aflat direct chiar de la unii foști ofițeri de informații iugoslavi trimiși la cumpăna anilor 1989-1990 să lucreze pentru aplicarea planului descris. Nu știu cât de durabilă ar fi fost formula planificată, dar fezabilă a fost.

Fapt este că, până la formarea primului guvern legitim postcomunist din 28 iunie 1990, la București și la Timișoara au existat două centre de putere rivale, timișorenii considerând că ei sunt adevăratul duh al revoluției. O revoluție „confiscată” de bucureștenii care, potrivit celebrei formule din romanul lui Giuseppe di Lampedusa, Ghepardul, erau gata să schimbe totul doar pentru ca nimic să nu se schimbe.

Așa se explică nu doar Proclamația de la Timișoara din 12 martie 1990, prin care, fără a se ține seama de Declarația FSN din noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, se dorea afirmarea întâietății bănățene în ghidarea procesului de schimbare, ci mai ales punctul 8 al acesteia care cerea interzicerea dreptului de a fi ales tuturor celor care făcuseră parte din „nomenclatura comunistă” și din fosta Securitate, chiar dacă nu comiseseră încălcări ale drepturilor omului. Acest punct a fost temeiul ideologic al așa zisei „golaniade” din Piața Universității (București), cât și al contestării alegerilor din 20 mai 1990, cu toate violențele care au urmat. Descinderea brutală a minierilor din Valea Jiului, detestabilă și costisitoare pe plan extern cum a fost, a pus capăt acestui proiect cu o dimensiune secesionistă.

În cercurile bine informate s-a vorbit în acele zile nu numai de intervenția unor forțe străine pentru a transforma protestele din București în lovitură de stat, ci și de încercarea de a împinge spre o rupere a Banatului de România, mizându-se pe ceea ce unii politologi au insistat să prezinte ca fiind „discrepanțele politice, economice, sociale și culturale” dintre regiunile românești rupte din trupul Dublei monarhii austro-ungare și cele ale Vechiului Regat moldo-valah, discrepanțe care ar face conviețuirea acestora imposibilă în cadrul unei structuri politice unitare. O teză care alimentează până azi „antimiticismul” ardelean.

ROMÂNIA ÎN NOUA ARHITECTURĂ DE SECURITATE CENTRAL EUROPEANĂ

O altă mișcare de fracturare teritorială a României s-a consumat în luna martie 1990 la Târgul Mureș și a implicat conflictul inter-etnic dintre români și secui. Semnele că violențele din acele zile au fost îndelung pregătite, la fel cu mijloacele pentru ca acestea să fie aduse la cunoștința lumii de o manieră demonstrând imposibilitatea rămânerii minorității maghiare și a teritoriilor locuite de secui în componența  României, sunt nenumărate. De astă dată ele duceau la Bonn.

Dacă Piața Universității a fost repetiția generală pentru ceea ce avea să se petreacă în Piața Parlamentului din Belgrad în 1997 și mai ales în Maidanul kievean în 2004 și 2013, ciocnirile inter-etnice de la Târgul Mureș, din martie 1990, au fost preludiul a ceea ce se va petrece în Iugoslavia, dar și în Caucazul sovietic, și chiar, deși mult mai pașnic, în Cehoslovacia. Metoda și obiectivele au fost în toate aceste cazuri aceleași: divizarea statelor post-comuniste central și est europene pentru ca micile puteri succesoare să poată fi ori lesne integrate în guvernări globale și cvasi-globale, ori tranzacționate între cei mari. România a fost singura care a rezistat; iar asta se datorează politicii liderilor de atunci ai țării.

Oferta făcută de Mihail Gorbaciov privind retragerea armatei sovietice din Europa centrală și de est, ca și permisiunea acordată foștilor sateliți de a organiza alegeri libere în condițiile în care partidele comuniste încetau să mai fie unica forță conducătoare, au pus imediat pe agendă problema reunificării germane. Franța era împotrivă. Marea Britanie, sceptică. Spania, favorabilă. SUA, ezitantă. În cele două Germanii înseși opiniile erau împărțite. URSS, prin vocea lui Gorbaciov, era însă categoric în favoarea reunificării.

Din datele pe care le deținem rezultă că Președintele Mitterand i-ar fi propus omologului său sovietic formula unei Ungarii consolidate (printr-un fel de autodeterminare a Transilvaniei), în locul unei Germanii Mari. Gorbaciov a refuzat. O antantă ruso (sovieto) – germană părea mai promițătoare ca structură de rezistență a „casei europene comune”, decât un sistem de contraponderi între naționalismul maghiar și cel românesc. Asta a împins, în cele din urmă, Franța să sprijine România post-ceaușistă împotriva presiunilor făcute asupra sa de puterile euro-atlantice, în mijlocul cărora se ridica acum Germania reunificată. O Germanie mare nu trebuia lăsată să coexiste cu o Românie mică. De altfel, nici cu o Serbie mică, dar în cazul acesteia intervenția directă a SUA, în consens conjunctural cu viziunea germană, avea să complice lucrurile.

Din mărturiile făcute de Mihail Gorbaciov, inclusiv în cadrul unei discuții purtate cu mine la Munchen, cu peste un deceniu mai târziu, URSS conta pe o relație prietenoasă cu România și Iugoslavia, pentru a menține echilibrul strategic în centrul unei Europe așezată pe temelia unui triunghi germano-franco-rus. Neavând încredere în Rusia, România a căutat din primul moment să își schimbe alianțele, în timp ce Serbia, rămasă singură, nu a mai putut ține împreună Iugoslavia, sub presiunea demolatoare occidentală.

PERICOLUL SECESIONISMULUI ... ROMÂNESC

Secolul XXI prinde România cu o conducere antinațională și antidemocrată. Destatalizarea României, simultană cu acest proces de trecere de la modernitate la postmodernitate și de la adevăr la postadevăr, și totodată potențată de el, merge mână în mână cu dezmembrarea teritoriului locuit de români. Coloniile prea mari sunt periculoase. „Micșorarea” României este dorită sau măcar acceptată atât de puterile globaliste aparent aliate ei, cât și de puterile naționaliste cu care a intrat în adversitate reală. Motivele sunt, evident, diferite, dar rezultatul este același.

În acest joc, pericolul cel mai mare nu este însă cel extern, ci cel intern. Este vorba de secesionismul românesc. El apare în patru forme.

În primul rând, este vorba despre secesionismul etnic, care se manifestă la nivelul comunităților de cetățeni români de origine etnică maghiară sau, mai exact, secuiască. Aceștia nu alcătuiesc o minoritate națională, în sensul comun al termenului, ci o minoritate imperială căreia i s-a indus convingerea că un accident geografic și o nedreptate istorică au condamnat-o să trăiască împreună cu un popor inferior ei – poporul român – și chiar sub conducerea lui.  De aici solicitările nesfârșite și de nesăturat de autonomie administrativă, teritorială, fiscală, culturală etc. cu atât mai vag definite cu cât necontenita lor satisfacere lasă neacoperit doar segmentul statutului de stat în stat.

Deși cel mai mult mediatizat și instrumentalizat politic, acest tip de secesionism este cel mai puțin periculos întrucât nu poate trece peste obstacolele geografice și demografice obiective. Doar indiferența guvernului român față de nevoile de dezvoltare a regiunilor unde secuii trăiesc în număr mare și jocurile politice dubioase cu elitele politice ale acestora pot genera tensiuni și contestări din partea unei comunități altminteri respectabile pentru nivelul său de cultură și civilizație.

Mult mai periculos este secesionismul elitist. Este vorba despre secesionismul ardelean alimentat de credința urmașilor cu ifose cezaro-crăiești ai iobagilor români din Transilvania (emancipați de împăratul Iosif al II-lea, fără a li se fi acordat și dreptul de a se guverna singuri), cum că ei ar fi superiori românilor valahi și moldoveni – „miticii”, deși aceștia, de când se știu, nu au încetat să se autoguverneze și au trăit în propriile lor state, chiar dacă sub suzeranitate străină. Evident, nu este vorba despre toți românii transilvăneni, ci doar de un curent foarte periculos pentru coeziunea națională, pe care l-am putea numi „antimiticist”.

Din 1437 și până prin 1800, românii transilvăneni, deși majoritari, au viețuit ca „populație tolerată” sub dominația celor trei comunități etno-religioase – „neamuri” – care au alcătuit Unio Trium Nationum – maghiarii, sașii și secuii. Din aceste trei neamuri s-a extras cea mai mare parte a elitei politice și economice ardelene, chiar și după ce românii au căpătat conștiință și organizare națională; adică, practic, până la nașterea României Mari, prin jertfa de sânge și iscusința diplomatică a regățenilor, precum și prin voința marilor puteri învingătoare în război. Cu toate acestea, întrucât sub dominație străină au copiat modelul de viață al stăpânilor, ardelenii curentului „antimiticist” se consideră a fi o elită românească îndreptățită la viață politică autonomă, eliberată de povara conaționalilor lor „otomanizați” din sud și a celor „slavizați” din est, autohtoniști, mistici, haotici, leneși și, în general, corupți.

În scopul de a întări acest secesionism, în Transilvania (și nu neapărat în ținutul secuiesc) au fost dirijate cele mai multe investiții străine, creând-se astfel o falie economică între aceasta și regiunile românești extracarpatice.

Al treilea tip de secesionism este secesionismul frustrării sau al eșecului, al perdanților. Acesta este secesionismul moldav. Dacă secesionismul transilvan este stimulat prin investiții occidentale concentrate în Transilvania și prin conexiunile infrastructurale cu occidentul prin Ungaria (de la Cluj se ajunge mai repede și mai ușor la Budapesta decât la București), secesionismul moldav este exacerbat prin lipsa acestora. Foarte puține investiții importante s-au făcut în Moldova. De la Iași, Suceava sau Bacău se ajunge greu oriunde. Șomajul este mai mare în această regiune, unde Vasluiul reprezintă polul sărăciei.

Regele Carol I spunea că principatele nu vor fi cu adevărat unite până când o cale ferată nu va lega Iașiul de București. Astăzi se poate spune că România nu va fi cu adevărat unită până când Iașiul nu va fi legat printr-o autostradă de București și prin alta de Târgul Mureș, Cluj și Oradea. Despre aceste proiecte se vorbește mai mult sau mai puțin, dar nimic nu se face pentru realizarea lor.

Toate acestea, venind pe fondul unui sentiment mai vechi potrivit căruia muntenii, priviți ca fiind mai puțin spiritualizați și excesiv de tranzacționiști, au fost singurii care au profitat de unire, lăsându-i pe moldoveni în subdezvoltare, alimentează o distanțare tot mai amplă care din teorie poate oricând trece în practică, din cluburi, oricând pe baricade.

În fine, un al patrulea tip de secesionism este cel parohial, întâlnit în Banat. Spre deosebire de celelalte trei forme, acesta nu este conflictual. Banatul, crede despre sine că este „fruncea”, dar asta nu îl face elitist. El se simte doar diferit. O dimensiune importantă a acestei diferențe este cosmopolitismul. Bănățenii nu cunosc conflicte etnice, iar superioritatea de buni administratori pe care și-o afirmă, adesea cu umor, se definește pe terenul competiției loiale și nu pe cel al excluderii celuilalt.

Dacă și când adoptă o poziție secesionistă, bănățenii o fac în numele specificului lor regional  și ca expresie radicală a respectului diversității. Acesta este un secesionism latent, care nu pare amenințător dar poate fi foarte ușor stimulat din afară să treacă în forme active.

Cei care vor să desprindă Banatul de România le oferă bănățenilor, cu cântece de sirenă, perspectiva unei Europe a regiunilor, în care acestea pot prospera nu numai ca urmare a protecției universaliste furnizate de la centrul federației europene, ci și scăpând de datoria de solidaritate în cadrul unui stat națiune neproductiv și risipitor. Iar ei, orbiți de atașamentul pentru confortul local, nu bagă de seamă că interesul lor nu stă în regionalizarea Europei, ci în europenizarea regiunilor, prin dezvoltarea statelor națiune în a căror componență intră. Prin caracterul său neconflictual, secesionismul bănățean expune cel mai mult Banatul unei posibile manevre de rupere de România.

PROIECTE GEOPOLITICE REALIZATE CU MARFA CLIENTULUI

O autonomie a Ardealului ar crea multe probleme geopolitice. Budapesta s-ar simți obligată să reclame cel puțin un statut de protector al acestui teritoriu, ceea ce ar redeștepta vechi tensiuni în inima Europei. Pe de altă parte, indiferent de formula autonomiei prin care s-ar satisface secesionismul ardelean, aceasta va mări puterea Ungariei, al cărei naționalism iliberal creează deja probleme curentelor globaliste anti-identitare. Care dintre corifeii acestor curente ar mai fi dispus să îi ofere noi atuuri geo-politice Budapestei?!

Iată motivul pentru care autostrada Transilvania, concepută la mijlocul anilor 1990 să lege Budapesta de București, trecând prin Cluj și Târgul Mureș, inclusiv spre a aduce pe acestea mai aproape de capitala României, dar, în primul rând, spre a face din tandemul româno-maghiar stâlp de rezistență al unei structuri de securitate central-europene, independentă de structurile vest-europene și euro-atlantice, a căzut în uitare.

După cum în uitare a fost lăsat și coridorul de transport Gdansk-Lvov-Cernăuți-București-Alexandropolis, conceput în cadrul trilateralelor Polonia-Ucraina-România și România-Bulgaria-Grecia, care, în conexiune cu autostrada București-Constanța, ar fi unit, în final, Marea Baltică cu Marea Neagră și Marea Egee. Cele două coridoare (Transilvania și Baltica-Mediterana) ar fi întărit coeziunea teritorială a României, ar fi ancorat Ucraina în solul geopolitic al Occidentului euro-atlantic și ar fi agregat hinterlandurile celor trei mări reconstituind cumva vechiul drum comercial al ambrei.

Germania a privit cu neplăcere asemenea proiecte, întrucât ele făceau din Mittel Europa o nucă prea dură chiar și pentru cleștele germano-rus și prea greu de digerat de UE germanizată. SUA au avut sentimente mixte, astfel de structuri și infrastructuri locale fiind utile numai în măsura în care ar fi făcut imposibilă o nouă antantă ruso-germană cu ambiții globale.

În prezent, conflictele secesioniste din Ucraina nu mai permit și nu mai fac dezirabilă racordarea acestei țări la un sistem de comunicație și de securitate așezat pe linia Gdansk-Alexandropolis. Un drum NATO nu poate trece pe teritoriul unei țări aflate în conflict cu Rusia, în care un lider populist încearcă să țină în echilibru clanurile oligarhilor corupți și formațiuni ultranaționaliste cu înclinații fascistoide. Pe de altă parte, un drum strategic al UE nu poate traversa România nici în diagonală nici pe la răsărit, atât timp cât se dorește fragmentarea ei, ca ultim pas către dorita sa destatalizare și dizolvare într-o ordine post-națională (regională sau globală).

Iată de ce, SUA a preferat să faciliteze dacă nu chiar să insiste, pe linia „Inițiativei celor trei mări”, pe care a propulsat-o și o susține, în realizarea unui coridor de transport numit „Via Carpathia”, deși nu prea are legătură cu Carpații, având la bază o propunere polono-maghiară din 2016 (iar nu cea româno-polonă din 1997). Acesta ar pleca de la portul lituanian Klaipeda, situat pe țărmul Mării Baltice (iar nu de la Gdansk, cum susține ambasadorul SUA în România), ar străbate tot estul Poloniei, ar traversa un colț estic al Slovaciei și altul al Ungariei, iar apoi ar merge prin vestul Bulgariei până la Salonicul grecesc, cotind de acolo spre Alexandropolis și Istambul, după ce va fi intrat în România pe la Oradea și se va fi dus, de-a lungul graniței româno-maghiare, până la traversarea Dunării pe podul de la Calafat, tăind Banatul românesc. Un atare traseu strategic nu are prea mare legătură cu interesele statelor prin care trece, atât timp cât merge doar pe la periferia lor (singurele relativ avantajate fiind Ungaria și Slovacia, prin dobândirea unor căi de transport mai rapide către mare), ci cu interesele NATO, care își va putea deplasa trupele acolo unde va fi nevoie într-o eventuală întrecere de forță cu un rival oriental, ce nu poate fi decât Rusia.

Dacă privim ruta ca pe o linie de apărare, observăm că cea mai mare parte a României (ca și a Bulgariei) rămâne în afara ei, excepția semnificativă fiind Banatul. Drumul va trece chiar prin capitala acestuia, Timișoara, respectiv acolo unde Germania are deja o prezență tradițională, așezată inclusiv pe temelii etnice și culturale, unde civilizația sa exercită o mare atracție și unde miturile superiorității germane sunt vii printre mulți români, fiind susceptibile de transformare în act politic.   

Dacă ați fi conducători ai Germaniei nu ați favoriza, în aceste condiții, secesionismul bănățean în scopul fracturării drumului strategic al SUA? Aceasta cu atât mai mult cu cât drumul respectiv pare a fi o linie de front într-o potențială confruntare cu o Rusie pe care Germania și-o dorește partener strategic în cadrul unui alt pact de asistență mutuală?

Ce ați face însă, dacă ați fi liderii politici români? Din multele răspunsuri posibile aleg doar unul: aș descuraja secesionismul românesc. Cum? Aceasta este o altă întrebare, care necesită alte răspunsuri.  

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News