Petromidia 40 de ani. Dorina Diaconu și Elena Nistor, transferul de cunoștințe sau arta de a învăța meseria de la un mentor

Dacă ar fi să ne gândim logic, tradiția aceasta, de a învăța o – să-i zicem – meserie, de la un mentor, se pierde, în timp, în istoria omenirii. Să ne aducem aminte, dacă vreți, doar două exemple celebre din antichitate: că Platon și Xenofon i-au fost discipoli lui Socrate sau că Hipocrate a învățat medicina de la tatăl său Heraclides și de la Asklepion din Kos, iar la rândul său a avut numeroși discipoli străluciți, printre care pe fiii săi Thessalus și Draco, dar și pe ginerele său Polybus.

Tradiția transformată în artă

De ce se transmit astfel cunoștințele chiar și în ziua de azi? Pentru că, în ciuda tuturor facilităților moderne, nu e și nu poate fi totul scris în cărți, cele cu pagini de hârtie sau cele virtuale, care sunt din ce în ce mai multe. Pentru că nu e suficient să înveți din manuale cu coperți groase sau să deslușești programe și scheme pe calculator, ca să știi cum funcționează lucrurile în practică sau să poți anticipa ori realiza anumite obiective în munca ta.

Poate exemplul cel mai aproape de perfect în ceea ce privește eficiența unui astfel de model educațional îl găsim astăzi în Rafinăria Petromidia. Aici, transferul de cunoștințe nu e doar ceva întâmplător sau o tradiție păstrată din inerție, ci e transformat într-un program serios și funcțional, ridicat la grad de artă. Primul și cel mai important rezultat al său este simplul fapt că rafinăria funcționează fără cusur, ba chiar din ce în ce mai performant și doborând an de an recorduri nicicând anticipate. Așa s-a întâmplat de mai multe ori în ultima decadă. Pentru că poate puțini s-ar fi gândit, acum 40 de ani, că Petromidia va fi cea mai mare rafinărie din România și printre cele mai performante din Europa.

Ideile preconcepute și realitatea din rafinărie

Și, întrucât atunci când vorbim de rafinori ne gândim automat la bărbați, astăzi intenționăm să doborâm această idee preconcepută, demonstrând în același timp și eficiența transferului de cunoștințe. Exemplul pe care l-am ales este un cuplu de mentor-discipol feminin, format din Dorina Diaconu – șef secție Termo-Hidro, Departamentul Utilități și Elena „Rozi" Nistor – dispecer Producție și Utilități, care va prelua funcția primei, atunci când aceasta se va retrage.

Muncă în rafinărie nu e deloc ușoară și este una care presupune asumarea nu doar a responsabilității muncii și siguranței tale, ci și a celor din jurul tău. Pentru că în rafinărie, de cum îți îndeplinești tu sarcinile, depinde munca și poate chiar viața altcuiva. Meseria e grea, așadar, ceea ce poate te-ar îndreptăți să crezi că intri într-un soi de club exclusivist rezervat bărbaților. Apoi, mai e o idee preconcepută pe care o vom doborî cu evidentă satisfacție feminină: aceea că la partea tehnică bărbații s-ar pricepe cel mai bine. Ei, bine, nu e chiar așa.

La Petromidia, în ciuda acestor mituri cate te fac să crezi că rafinorii sunt prin excelență bărbați, muncesc sute de femei, unele dintre ele având și funcții de conducere. Femei care, zi de zi, lucrează cot la cot cu bărbații, ba chiar am putea nota cu mândrie că la unele lucruri îi și depășesc.

Când le-am întins mâna celor două doamne, la începutul interviului, știam că amândouă dețin de ani buni funcții de conducere, pe diverse paliere. Mă așteptam să am în față, căzând în extrema cealaltă probabil, două femei cu serviete, costume șterse de corporatiste, și cu priviri reci, de carieriste.

Femei care excelează într-o lume a bărbaților

Dorina Diaconu și Elena Nistor, căreia colegii îi spun cu vădită afecțiune „Rozi", sunt foarte departe de așa ceva. Probabil că ar putea foarte bine să îmbrace costume impersonale sau să poarte serviete, dar carieriste reci și impersonale nu vor fi niciodată, îmi zice intuiția.

Deși îmbrăcate în costumele-salopetă ignifuge și antistatice de protecție și încălțate cu bocancii standard pe care îi poartă aproape toți angajații de la Petromidia, ba chiar având căștile de protecție la subraț, Dorina și Elena reușesc cumva să fie perfect feminine. Dintr-o privire, în cele câteva secunde cât au intrat, am dat mâna și s-au așezat relaxate la masa, le-am analizat din cap până-n picioare. Au mâini și gesturi delicate, au părul aranjat clasic deși în stiluri diferite, dar care li se potrivesc-mănușă. Au tenul fin ca al doamnelor care au sigur un tabiet de întreținere, practicat cu rigurozitate dimineața și seara. Nu le lipsesc bijuteriile discrete, probabil fiecare având o semnificație personală aparte. Departe, așadar, de orice imagine cu serviete sau pete uleioase și chei franceze care ți-ar putea trece prin minte când te gândești la petrol și instalații. Dar asta, vă spun din start, nu înseamnă că doamnele de față ar evita sau ar ezita să-și murdărească mâinile dacă e cazul, ci doar că au găsit acel mod perfect elegant să-și facă munca fără ca asta să se vadă.

La masă, ne-am așezat ca la o șuetă feminină. Cele două interlocutoare, legate de o frumoasă prietenie trecută dincolo de relația mentor – discipol, nu păreau deloc incomodate de prezența unui jurnalist cu reportofon, gata să le ia la întrebări.

De ce? Cel mai probabil pentru că sunt bune la ceea ce fac și pentru că au reușit să se impună și să exceleze într-o lume dominată, cel puțin teoretic, de bărbați. Și mai au ceva. O siguranță de sine și pe propriile puteri de invidiat, completată, evident, și de experiența în meserie.

Viața în rafinărie și cum a evoluat ea

Primul lucru pe care mi-l spune Dorina Diaconu e că rafinăria a însemnat, încă de la început, o sumă de familii. Fiecare secție înseamnă una, iar per total, familiile acestea sunt contopite într-un clan bine închegat. „Eram mulți, la început, în jur de șase mii de oameni, dar eram foarte uniți, foarte adunați. Făceam concedii împreună, mergeam la petreceri, știam ce se întâmplă în viața unuia și a altuia", îmi spune aceasta. Și imediat îmi subliniază că acum, în acest aspect din viața lor, s-au schimbat câteva lucruri – în parte din vina platformelor de socializare online, cărora nu le vede rostul – dar că ideea de bază a rămas. „Tot ca o familie ne comportăm", punctează mentorul.

„Eu am terminat liceul în 1979 și gândul cu care am plecat la Facultatea de Petro-Carbo-Chimie, care era o secție înființată în al doilea an a fost să vin la Petromidia". Dar de ce a ales specializarea aceasta?

„Pentru că toată lumea voia să se întoarcă acasă după studii, și asta era atunci singura posibilitate aici, în zona Constanța - Năvodari. Pentru că orașele mari erau închise pe orice altă meserie, pe cea de profesor, pe cea de medic. Nu aveam nicio altă posibilitate, mai ales că atunci când am terminat eu facultatea deja nu se mai dădeau negații la repartiții cu ușurință, ca înainte", povestește Dorina Diaconu.

La Petromidia a venit direct de pe băncile Facultății terinată la București, în 1985, și, la un moment dat, s-a gândit să își urmeze soțul în altă parte a țării. Dar nu a fost să fie așa.

„Am vrut să plec, la un moment dat din Petromidia. Soțul meu a terminat facultatea la un an după mine și și-a luat repartiție la Rovinari, pentru că era specializat în exploatare utilaj de suprafață. Eu găsisem un post lângă Târgu Jiu, la un laborator de betoane. Și am ajuns în audiență până la ministrul de atunci al Petrolului pentru asta. La el, în anticameră, era o pancartă pe care scria mare:

„Decât țării mai puțin cărbune, mai bine o familie separată". N-am să uit asta niciodată. Mi-am zis atunci că așa ceva nu poate fi adevărat, să găsești un astfel de mesaj în anticameră la secretară. Dar asta era politica atunci, și nu mi-a dat această negație", povestește Dorina Diaconu.

Când șeful învață de la subalterni

Deși absolventă de facultate de specialitate și venită pe post de inginer, spune că meseria a învățat-o cu adevărat de la oamenii din rafinărie. De la unii a învățat pe îndelete, în timp, alții au ajutat-o să iasă la liman atunci când situația o depășea.

„Eu am fost șef de instalație la tratare, este o instalație cumva în afara combinatului, dar la un moment dat, după Revoluție, s-au făcut o serie de restructurări de activitate. Am plecat de acolo, am stat cu zona de turbo și m-am trezit, peste noapte aproape, șef la azot, aer comprimat, distribuție, utilități, apă termală. Și în prima mea săptămână de „șefie", fostul meu coleg Nae, Dumnezeu să-l odihnească, a plecat în concediu. Și noi aveam de făcut manevre. Fă manevre, Dorino, dacă te pricepi! Știam că este ceva foarte, foarte important, care trebuie făcut perfect, pentru că de manevra asta depinde funcționarea a nu știu câtor instalații, pentru că în Rafinărie suntem legați între noi. Și atunci am lăsat aerele la ușă, am luat un rețelist și i-am spus „hai să înțeleg ce aveți voi de făcut". Mi-a explicat ce are de făcut și cum anume trebuie să facă fiecare lucru, și atunci am fost în stare să scriu manevra și să le-o dau celorlalți să o înțeleagă și să o execute. Țin minte că l-am sunat pe Nae acasă, i-am spus tot și l-am întrebat: „Nae, e bine?". „E bine!", mi-a spus. Da, mai faci și din astea. Există echipele de sub noi, care știu foarte multe lucruri, și, așa cum știu ei să le transmită, le transmit. Bine, fac ei un pic mișto de tine dacă ești mai tânără, dar îți arată ce e de făcut", povestește râzând Dorina Diaconu.

De ce trebuie transferate cunoștințele

Dar, cum spuneam, transferul de cunoștințe aici se face un pic altfel: e mai mult decât o tradiție, e aproape o obligație. De ce se face acest transfer? Pentru că funcționarea rafinăriei depinde de oamenii care o operează, la fiecare nivel.

„Nimeni nu e de neînlocuit, dar există un moment mai greu, până când cel care vine într-o poziție înțelege ce are de făcut. Când te duci într-un loc nou de muncă, până când te obișnuiești, te simți ca un extraterestru, parcă ești venit de pe altă planetă. Fiecare cuvânt ți se pare nou, nu știi la ce se referă, iar oamenii au așteptări de la tine, pe motiv că dacă ai ajuns în postul acela probabil că știi ceva, și e foarte greu să te lupți cu tine și cu ceilalți deopotrivă", explică mentorul. „Pot trece multe luni până când un om învață ce are de făcut. Așa e mai ușor, tranziția e lină și nu afectează cu nimic activitatea celorlalți", continuă ea.

Aici e de fapt ascuns secretul. În Rafinărie, instalațiile funcționează non-stop și sunt conectate între ele. Dacă una s-ar opri, s-ar opri în lanț mai multe din cauza ei. Așa că, logic, fie că e vorba de o funcție sau de un simplu post, în ele trebuie să fie, în permanență, oameni care să știe ce trebuie să facă pentru ca asta să nu se întâmple. Oameni care să își cunoască bine colegii, șefii și subordonanții, pentru că în Petromidia toate posturile sunt importante. Deci, cum faci să ai mereu oameni de genul acesta în fiecare post? Simplu: mizezi pe transferul de cunoștințe!

Cum se face, practic, transferul de cunoștințe

Formezi o echipa din două persoane: cel care urmează să se retragă sau să avanseze într-un post mai înalt devine mentor pentru cel care îi va prelua funcția curentă. Exact modelul antic, dar stilizat și rafinat – că tot vorbim de oameni care lucrează cu „aurul negru" - până la a fi artă.

Mentorul și discipolul stau zi de zi, la muncă, unul lângă altul, elevul învățând pe îndelete cam tot ce știe profesorul. În funcție de „greutatea" postului, transferul se face mai încet, în timp, sau mai repede. Dacă e un post mai înalt, transferul înseamnă un volum mai mare de informații, așa că echipa mentor-discipol o formezi cu un an-doi înainte. Ca strategie, e probabil cel mai simplu și mai eficient mod de a te asigura că în fiecare post ai mereu un oameni care știu ce au de făcut. Pentru că ai deja educatorul și elevul angajați în rafinărie.

Alegerea succesorului

Dar cum a ales Dorina Diaconu moștenitoarea postului? E musai să îi ia locul o femeie?

„Nu, alegerea se face altfel. În primul rând se merge pe ideea cu 'cine vrea să fie în locul tău'. Evident, trebuie să aibă și pregătirea teoretică necesară ca să te înlocuiască. Dar da, trebuie să-și dorească postul și nu, nu e neapărat să fie femeie pentru că eu sunt femeie. Așa a fost să fie, la dispeceratul de producție sunt doar colege. Rozi (Elena Nistor, n.r.) a fost dintre cele care au vrut să meargă mai departe, să accepte noi provocări. Acest program de transfer de cunoștințe, knowledge transfer, e structurat foarte bine, pe etape, pe categorii, în timp. Practic muncim împreună o perioadă și efectiv predăm tot ce știm, cu tot cu problemele care au fost în instalația respectivă, istoricul ei complet, cumva. Revizie, pontaje, personal, proiecte, dacă le ai, sigur că le predai. Este vorba de multe informații și e imposibil să nu-ți scape ceva, acesta fiind motivul pentru care discipolul tău trebuie să stea un an – doi lângă tine, ca să aibă timp să le învețe", explică Dorina Diaconu.

Fiecare poate fi discipol și mentor deopotrivă

Moment în care discipolul reușește să mă surprindă cu o informație. „Nu e prima dată când preiau cunoștințe astfel. Totul merge în trepte. În general, așa se întâmplă pentru fiecare avansare și, practic, fiecare om ajunge să acumuleze și să cumuleze cunoștințele generațiilor de dinaintea sa", punctează Elena Nistor.

De fapt, am putea spune că Rozi are o experiență vastă în acest transferul de cunoștințe, din ambele poziții. După o scurtă pauză, în care pare că răsfoiește un album cu fotografii în minte, îmi spune:

„Am pornit de jos, de la prima treaptă. Și acum voi ajunge șef de secție. Dacă stau să mă gândesc bine, Dorina e al cincilea mentor pe care-l am. Domnul Stănică, fetele din dispecerat care au fost înainte, iar acum Dorina. Și înainte să fiu transferată ca „umbră" a Dorinei, am avut și eu adusă o persoană, pe care am instruit-o ca să-mi preia vechiul post", punctează Elena Nistor.

Când ești suma tuturor generațiilor de dinaintea ta

Mă gândesc imediat ce ar însemna asta, pur matematic. Rozi este, la modul direct, față în față, suma a cinci mentori, și asta înseamnă că atunci când va fi titular pe postul Dorinei, ea va avea, pe lângă cunoștințele proprii – cele din facultate și cele extrase din experiențe personale la locul de muncă – și experiența înmagazinată de predecesorii ei.

Dar dacă stai să te gândești că fiecare din mentorii săi a trecut prin exact același program? Că poate fiecare dintre ei a avut, la rându-i, alți doi, trei, patru sau chiar mai mulți mentori? Evident, suma crește exponențial, iar volumul de informații cizelate în timp de atâtea minți, îți sună din ce în ce mai mult ca o uriașă bază de date. Una la purtător, ca să spun așa.

„E normal să se întâmple așa. Munca în Rafinărie e diferită de orice alte meserie. Ca să poți conduce o secție, trebuie să știi ce ai de făcut. Prin acest program, Dorina îmi transferă ce știe, așa că atunci când va veni ziua în care ea se va retrage, lucrurile vor merge înainte, și exact la fel, începând de a doua zi", explică simplu, discipolul.

Îmi dau seama că între Dorina Diaconu și Elena Nistor relația aceasta de șef-subaltern nu mai e vizibilă. Așa că le întreb: cum îți dai seama când acest uriaș de transfer de cunoștințe s-a realizat? Când va fi gata Rozi să preia funcția Dorinei? „Simplu", îmi spun ele, la unison. „Când balanța se înclină în partea cealaltă".

Balanța, înclinată firesc în sens invers

„La început, transferul acesta de cunoștințe e unidirecțional. Discipolul învață de la mentor. Treptat, ajunge să fie un schimb de cunoștințe bidirecțional, ca la un moment dat lucrurile să se așeze de la sine. E o tradiție, cum îi spui tu, care a fost transformată în program, etapizată și stilizată, în care îți dai seama, e vizibil când balanța s-a înclinat în partea cealaltă, când schimbul de cunoștințe importante s-a terminat. Nu e ceva forțat, se întâmplă natural, firesc", explică Elena Nistor.

„După un timp lucrurile încet să se inverseze. Sunt multe lucruri unde acum eu o întreb pe Rozi cum se fac. Acesta e rolul mentorship-ului, ca la un moment dat să se schimbe direcția în care se înclină balanța. Și e normal să fie așa. Nu ne place, dar timpul trece. La un moment dat trebuie să facem un pas lateral, să lăsăm un loc pentru cei care vin din spate. E în firea lucrurilor. Și să nu-mi spună cineva că la finalul carierei mai are același entuziasm ca în prima zi de muncă. E modul ideal în care se întâmplă lucrurile, în care se schimbă tura", o completează, zâmbind larg, Dorina Diaconu.

Finalul firesc și elegant

Mentorul îmi spune că la sfârșitul anului va ieși din activitate și, din nou mă gândesc că rafinorii par să fi găsit cumva Fântâna Tinereții. De final, îmi stă pe limbă să o întreb dacă va simți lipsa muncii în rafinărie. Dar Rozi mă oprește, probabil simțind că aș putea zgândări o rană. „Evident că o să o sun și după, când am dubii, să mă asigur că fac bine ce fac", îmi spune ea, cu zâmbet larg.

„E în firea noastră, a rafinorilor, să ne ținem așa, aproape unii de alții", vine concluzia Dorinei.

Când interviul se termină, „pentru că au treabă în secție", câteva secunde le urmăresc cu urechea și privirea. Vorbesc lejer, cu fețele luminate, și-și spun lucruri tehnice, legate de munca lor. Se îndepărtează relaxat, dar nu merg încet, ci ferm. Nu ce își spun contează în imaginea aceasta care mi s-a întipărit în minte, ci faptul că au același pas. Sunt umăr la umăr, nu mai sunt una, în fața celeilalte. Se privesc și se tratează reciproc ca de la egal la egal. Și asta e, în definitiv, esența transferului de cunoștințe.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News