EXCLUSIV  Petromidia, 40 de ani. Enache Dina, inginerul electroenergetic sub ochii căruia a crescut rafinăria

Breasla rafinorilor nu e, așa cum s-ar putea crede, formată doar din oameni specializați ca să lucreze exclusiv cu țițeiul. Include – poate - sute de meserii, care se contopesc într-o echipă compactă și extrem de bine „unsă", în așa fel încât uriașa instalație să poată funcționa non-stop și fără de cusur.

De la rafinorii propriu-ziși, la mecanici, electricieni, oameni specializați să opereze utilaje industriale imense, chimiști, petrochimiști, alții specializați în suduri, specialiști în transporturi, operatori pe mari panouri de comandă, până chiar și la scafandrii, de toate găsești în mare familie care înseamnă, astăzi, angajații de la Petromidia. Particularitatea care face diferența, așa cum spuneam, este aceea că lucrează toți în jurul aceluiași obiect: țițeiului. Și fac asta în condiții foarte stricte de securitate și cu reguli speciale, care nu se aplică în alte domenii de activitate.

Sunt mii de oameni, prin venele cărora, la un moment dat, ajunge să curgă aurul negru, la figurat, evident. Pentru că a fi rafinor e, de fapt, o vocație, e o meserie pe care dacă nu o iubești, nu o faci din plăcere și cu dragoste, atunci nu reziști în ritmul pe care-l presupune. Iar lucrurile acestea nu le spun eu, ci le spun oamenii care lucrează aici încă de la începuturi.

Răscolind prin cutia cu amintiri

În Petromidia mai muncesc astăzi 55 de oameni care erau angajați și clipa în care s-a apăsat pe butonul de pornire al rafinăriei. Enache Dina e unul dintre ei. La fel ca mulți alți angajați, e om al locului, născut și crescut la malul mării. Și, la fel ca ceilalți „seniori", a văzut rafinăria răsărind din nisipul mlăștinos de pe limba de pământ care ținea Marea Neagră la distanță de lacul Năvodari.

Cumva meseria aceasta l-a ținut tânăr, și dacă nu așa mi-ar fi fost prezentat ca „veteran încă în activitate", nu i-aș fi dat în veci anii pe care îi obții când aduni vârsta pe care o avea la ieșirea de pe băncile facultății, cu deceniile care s-au scurs de la pornirea rafinăriei. Pentru că experiența sa e egală cu anii de funcționare ai Petromidiei. Mai exact, 40 de ani. Cumva, aceiași meserie i-a dat în timp, o tărie pe care o ține bine ascunsă sub un calm comparabil cu al nobililor englezi, o eleganță așișderea, și o voce domoală ca de bun cititor de poveste.

„Privind în urmă, nici nu-mi vine să cred cât timp a trecut de atunci. Rafinăria s-a pornit în 1979, la sfârșitul lui iunie. Atunci am venit și eu aici, direct de la facultate. Sunt inginer electroenergetic, am fost electrician de când mă știu", își începe povestea, cu glasul blând care-ți mângăie urechea.

Rafinăria pentru care s-a smuls pământ din Mare

Ochii săi, deși îndreptați spre mine, sunt însă pierduți în cutia cu amintiri. Din care răsfoiește, una după alta, clipele imortalizate ca niște fotografii pe film vechi, ținute la loc de cinste în paginile minții sale. Îmi spune că povestea lui cu Petromidia a început, de fapt, cu ani buni înainte să se fi angajat.

„După terminarea școlii primare, m-am dus la Liceul energetic și am rămas în electricitate de atunci. Am lucrat, practic, în toate vacanțele, ca electrician. Și pe timpul liceului și pe timpul facultății. Prin anii 70, când eram la liceu, nu știam locul acesta, Midia. Când vă uitați la fotografia aceea mare, cu coloane imense și sute de instalații, din holul pavilionului administrativ, voi vedeți rafinăria de azi. Eu când vorbesc de Midia, prima imagine care-mi vine în minte e alta. Cea de atunci, de când aici nu era nimic. Stuf și nisip. Ca-n Deltă. În 1974, când mers la facultate, nu era absolut nimic pe limba aceasta de pământ. Era Marea, mult mai încoace, și era stufăriș, o mlaștină nisipoasă. Țin minte că am făcut o lună de armată la Midia, la poligon, și am făcut marșuri pe aici, printre dunele de nisip. Am dormit două nopți în mlaștină, și de atunci mi-a rămas în minte întipărite această imagine", povestește inginerul.

La muncă de pe băncile liceului

În liceu și în facultate, toate vacanțele și le-a petrecut muncind. Era electrician și, cum se spunea pe vremea aceea, „ducea lumina în sate". A bătut jumătate de județ în lung și-n lat, de la Corbu până la Istria, iar pe partea cealaltă, hăt, până la Dropia, spre Fetești.
„Mergeam în fiecare zi în câte-o localitate. Și oprindu-ne aici, odată, am văzut niște mormane de pământ și niște utilaje. În 1975 se întâmpla asta. Nu se știa exact ce se întâmplă. Vedeam că fac muncitorii ceva aici, că lărgeau cumva limba asta de pământ, luând din lac și din mare. În 1976, vara, iar am trecut pe aici. Și atunci am întrebat muncitorii, pentru că deja era șantier în toată regula. Mi-au spus că nu avea să fie combinat chimic ca USAS-ul, cum se zvonea, ci că aici urma să se ridice o rafinărie. M-am gândit atunci că e un posibil loc de muncă, pentru că se aproapia terminarea facultății. Și genereația mea era legată de pământ. Noi ne doream să ne întoarcem acasă", rememorează bărbatul.

A refuzat postul din Capitală

Cum facultatea făcută la București a terminat-o cu medie mare, i s-a oferit un loc de muncă chiar în Capitală. Dar l-a refuzat, pentru că glasul pământului, care pare să fi fost atât de puternic la generația sa, l-a făcut să se întoarcă pe meleagurile unde s-a născut și a crescut.

„În 1979 mi-am luat repartiția. Mi-am dorit să fiu acasă și am venit aici. Aici era încă perioada barăcilor, dar deja munceau mulți oameni la rafinărie. Grosul era format încă din constructori, dar au început angajările masive. Zeci de oameni se angajau pe zi", explică el.

Când i-au dat legitimația, avea numărul 2.362. E numărul său propriu și personal, și, așa cum se face cu marii sportivi, când va ieși din activitate, acesta nu va fi alocat altcuiva. E ca o lege nescrisă, care se aplică tuturor celor care muncesc sau au muncit la rafinărie, și care nu se va modifica.

Rafinăria, făcută cu viteza repede - înainte

Despre primele momente, cele ale pornirii rafinăriei, spune că lucrurile se petreceau cu repeziciune și sub presiune, așa că nu erau tocmai „ca la carte" executate, cum s-ar spune.

„Acum realizez mult mai bine decât atunci care era situația, că se lucra cu presiune foarte mare. Erau ordine „de la partid" și de la stat, trebuia pornită rafinăria. Eu, fiind electrician, doar cu asta m-am ocupat. Și acum, la fel, chiar dacă sunt la birou, numai cu electricitatea, nu vreau altceva. Imaginați-vă, combinatul ăsta are 8 linii de alimentare de energie electrică de 110. Atunci s-a pornit cu o singură linie, restul... doar provizorate. Noroc cu o stație, de lângă unitatea militară, că aveam de unde alimenta și din care n-a mai rămas nimic acum. Doar niște cabluri în pământ mai găsim din când în când", își amintește Enache Dina.

După 1979, după ce prima instalație a pornit, rând pe rând, au intrat în funcțiune și toate celelalte. Pentru că Petromidia trebuia să fie productivă cât mai repede și producția trebuia să crească de la an la an. Însă, pentru oamenii rafinăriei asta a însemnat un volum enorm de muncă, făcut în scurt timp și cu mijloacele rudimentare ale vremii.

„Eu când zic instalație, mă refer la partea electrică, pentru că în toate colțurile combinatului aveam stații electrice, posturi de transformare, și erai nevoit să te duci de colo-colo, să umbli foarte, foarte mult. Pe jos, că altfel nu aveai cu ce".

Cu centura de scule, la pas prin rafinărie

Nu conta ce funcție de conducere avea, în jurul taliei căra centura cu scule, multe dintre ele fiind de fapt obiecte personale.
„Sculele erau o mare problemă. Dar toți electricienii și le confecționau sau le aduceau de acasă. Umblam cu centură pe vremea aia și noi inginerii, puneam mână pe șurubelniță. Aveai agenda și trebuia să te duci non-stop pe teren", detaliază interlocutorul meu.
În timp, a urcat treaptă cu treaptă cu treaptă, în ierahia de la Petromidia.

„După vreo două luni de umblat pe teren, m-au făcut dispecer. (...) Când am trecut la partea de petrochimie, am fost și diriginte de șantier. Trebuia să faci de toate până când pornea instalația. Pe urmă am fost șef de atelier, apoi șef de secție o căruță de ani. Mulți oameni mi-au trecut prin mână, mai ales după 85-86, eram foarte mulți. Și se muncea greu, pentru că nu aveam sculele de azi. Lucrai cu echipamentele de atunci, asta era nenorocierea, că zi de zi aveai de împins. Dar aveam forță de muncă, multă forță de muncă" , povestește, cu mândrie neascunsă, inginerul.

Zi și noapte, în rafinărie

Dar asta nu însemna că și-a făcut doar munca sa. Angajații de atunci se pricepeau la de toate și, acolo unde nu aveau cum și cu ce, improvizau. Cum peste toate veneau termenele care trebuiau respectate – azi le-am spune deadline-uri -, și cum erau controlați strict, „de la partid", nu-i de mirare că noțiunea de program de lucru i-a fost ani la rând total străină.

„Era perioada în care te sculau noaptea de acasă și lucrai aproape non-stop pe aici. Veneau miniștri foarte des în „vizite de lucru", făceau tururi dese, îi trimiteau de la București să verifice cum merg lucrurile. Ăștia aveau un obicei de veneau seara, și puneau ședințe la ora 18. Stăteam, că n-aveam ce face, după ce că veneai dimineață la patru și alergai prin tot combinatul ăsta pe propriile picioare. Că erau două mașini pe vremea aceea, două Dacii. Le aveau directorul general și directorul general adjunct. Mai erau câteva TV-uri, camioane. Și asta era tot. Restul, la picior. (...) E emoționant să vezi cum era înainte și cât s-a putut munci atunci. (...) Era această pătură politică locală care lua decizii, dar sub acestă pătură erau oameni care știau meserie și care au făcut în așa fel încât rafinăria să iasă bine".

Îmi stă pe limbă să-i spun că, cu siguranță, el a fost unul dintre aceșia din urmă, pentru că am observat cât respect îi poartă colegii mai tineri. Dar îmi dau seama că știe, și că el, personal, nu se așteaptă să primească laude și recunoaștere. Când un om face lucrurile cât de bine poate, succesul lui nu-i validat de vreun „Felicitări" aruncat așa, în discuție. Mă abțin, din acest motiv, dar și pentru că știu că i se pregătește o surpriză. Lui, și celorlalți 54 de „veterani activi", drept pentru care revin la povestea noastră.

Specialiștii și nevestele lor

Ca să fie ridicată Petromidia și să poată opera ulterior, au fost aduși oameni din toate colțurile țării. Simpli muncitori sau specialiști, iar mulți veneau cu familiile. Dacă erau singuri, li se dădea garsonieră, iar când se însurau, avansau la apartament. Dacă veneau din start cu familia, aveau apartament, un avantaj al vremurilor de atunci. Iar celor specializați în varii meserii, de care era nevoie la rafinărie, li se făceau și alte concesii. Spre exemplu, le erau angajate nevestele, doar ca să-i facă să stea și să muncească la Petromidia. Dar femeile lor erau puse să facă altfel munci, dacă nu erau specializate. „Eu aveam (în subordine, n.r.) vreo o sută și cea de neveste. Ce să fac cu ele? Că nu aveam cum să le trimit în stație. Aveam și zugrăvitul, și tăiatul ierbii, aveam și cantină, toate lucrările acestea. Erau și fete electrician, dar puține. Celorlalte, care veneau de la croitorie, cum era moda atunci, nu le puteai da să lucreze la instalații", detaliază inginerul.

Rafinăria ajunsese, la un moment dat, să aibă peste șase mii de angajați, răspândiți pe întreaga platformă.

„Eu, în 89, eram șef de secție electrică, care era cea mai mare secție. Aveam 462 de oameni. Îți dai seama ce însemna asta? Era secția care alimenta toată platfoma. E și acum la fel, doar că s-au externalizat multe servicii. Atunci erau toate compartimentele într-unul singur. Dar dacă stăm să numărăm azi câți oameni lucrează, tot cam pe acolo sunt ca număr, pentru că pe vremea aceea aveam și apăratele de măsură, aveam și construcții-montaj, aveam și telefonia".

Cel mai greu lucru

Când îl întrebi care a fost cel mai greu lucru pe care l-a făcut la Petromidia - gândindu-te, poate, că-ți va spune că asta a fost să pună umărul la ridicarea imensului combinat petrochimic - Enache Dina îți explică fără să ezite.

„Știți cum e vorba aia: lucrezi cu fierul, lucrezi cu instalația, lucrezi cu orice. Omul e altceva, e cea mai mare provocare să lucrezi cu oamenii. Și cred că la fel e și azi. Oameni sunt de toate categoriile și eu am lucrat cu toate tipurile, mai puțin cu unul. Dacă facem, așa, o diagramă, a ce înseamnă munca cu oamenii, în funcție de două caracteristici, avem oamenii buni și oamenii răi. Deci, bun și rău pe o parte, iar pe cealaltă parte punem deștept și mai puțin detept, ca să fiu politicos. Și facem diagrama. E bun și deștept, atunci e giugiuc. Cu ei lucrezi cel mai bine. Dar câți sunt așa?! Nu foarte mulți. E bun, dar e cam prostuț. Lucrez și cu ăsta, că poate să învețe. Al treilea, e deștept, dar e rău. Domnule, lucrez și cu ăsta. Dar să te ferească Sfântul să fie unul prost și rău, în același timp! Cu ăștia nu poți lucra", explică inginerul.

Greutate cuvintelor sale dă faptul că prin mână i-au trecut generații întregi. „Zeci, poate mai multe", punctează simplu, cu același glas domol.

Perioadele rafinăriei

Dacă e să facă o catalogare a perioadelor prin care a trecut Petromidia, Enache Dina spune că el vede trei etape, mari și late.

„La o mică analiză a activității, nu numai pe partea asta electrică, ci la toți, să știți că trei perioade au fost mari, așa. Perioada până în 1990, când trebuia să faci orice să ții în funcțiune rafinăria și să facă planul. Erau dispoziții, era sindicatul partidului și miniștrii care stăteau pe capul oamenilor și țipau la ei, și așa mai departe. După 1990, a fost o perioadă de relaxare bună, au venit americanii, cu francezii și cu englezii. Au dat mulți bani pe modernizări. Atunci am ieșit și noi pentru prima dată din țară, atunci ne-am dus pe la rafinăriile de afară, și am adus echipamente", arată specialistul.

Această a doua etapă le-a deschis ochii și i-a făcut să vadă că industria petrochimică din România, cândva fruntașă la nivel mondial, pierduse mult teren.

„Prin anii 94-95, când începeam să mergem și noi afară, am fost la rafinăriile Total, și ne-au dus la sediul lor central din Paris, într-o sală de ședințe, frumoasă, unde aveau invitat un bătrân de 80 și ceva de ani, care fusese mare în firma Total. L-au rugat să stea de vorbă cu noi. Când a venit la masa noastră ne-a întrebat de unde suntem. Când i-a spus, a exclamat mirat: „Voi sunteți din România și ați venit la noi să vă învățăm despre petrol? Eu în 1933 am învățat industria petrolieră la Ploiești! Noi am luat lecții de la voi și acum veniți voi să luați lecții de la noi? De ce ați rămas așa în urmă?" N-am știut ce să-i răspunem, când el ne spunea că pe vremuri cine voia să învețe ceva de petrol se ducea la Ploiești, în România".

A treia perioadă, care a durat cam cât celelalte două, a însemnat de fapt repunerea Rafinăriei Petromidia în locul în care ea era destinată de la început să stea: în fruntea petrochimiei românești. Dar asta a însemnat schimbări, a însemnat privatizare reală și investiții uriașe făcute de noii proprietari, Rompetrol întâi, și apoi KazMunayGas International, compania internațională născută din Kazahstan.

„Abia din 2000 încolo, după perioada de modernizări, s-a pus accentul pe calitate și așa se merge de atunci. Adică să ai și calitate mare, ai și eficiență. Că pe vremea lui Ceaușescu fusese, de fapt, un heirup total. (...) Nu se compară nimic de acum cu ce era atunci. Acum se practică responsabilizarea oamenilor, pe toate palierele, nu doar de producție și de instalații. Acum vorbim de eficientizare. Înainte nu le aveam cu costurile, nu ne interesau. Trebuia numai să meargă instalația și nu ne interesa cât costa. Nu știam să facem socoteli la energie, să facem socoteli la materiale. Asta am învățat din 2000 încoace, să muncim eficient și să ne dezvoltăm", povestește interlocutorul meu.

Și rezultatele se văd de la o poștă, dar inginerului parcă tot nu-i vine să spună „gata, e suficient". Deși se apropie cu pași repezi de pensie, tot ar vrea să vadă ce va fi în viitor și să fie aici când lucrurile vor merge mai departe. „Să nu ignorăm faptul că rafinăria asta a luat-o cu 3-4 pași înaintea celorlalte. Toți ceilalți sunt în urma noastră. (...). Fiecare în domeniul lui de activitate, trebuie să se compare cu ce e mai sus de el, și noi către asta mergem", spune, cu mândrie, Enache Dina.

Dar îndată ce termină fraza, îl lovește brusc un acces de nostalgie. Știe că probabil, în curând, drumul spre rafinărie, și de aici acasă, nu-l va mai face zilnic. Cu ezitare în glas și cu vădit regret, îmi spune. „În toamna asta cred că și eu mă retrag. Că așa vrea și familia, așa vor și nepoții".

Cumva, însă, mi-e tare greu să-l cred. Pentru că sunt oameni care parcă sunt parte integrantă din anumite locuri. Te uiți la ei și te gândești că altundeva nu le e menit să stea. Așa e și Enache Dina.

„Veteranii în activitate", merite recunoscute public

În ziua festivităților care marcau împlinirea a 40 de ani de funcționare a rafinăriei, pe Enache Dina și pe cei 54 de colegi „veterani" îi așteptau mai multe surprize. Pentru că munca lor, și a tuturor colegilor lor, se vede în rezultate.

Ca să vă dați seama de dimensiunea acestora, vă spunem că rezultatele operaționale în creștere ale Petromidiei, sunt de fapt dovada că strategiile de dezvoltare au fost implementate cu succes de oamenii ei. Anul trecut, au fost doborâte nu mai puțin de 11 recorduri, cu niveluri istorice atinse la materiile prime procesate (5,92 milioane de tone), produse petroliere obținute (5,78 milioane tone), producția de benzine (1,36 milioane tone) și motorine (2,75 milioane tone), combustibil de aviație (317 mii tone) sau gradul de utilizare a capacității de rafinare (91,98%). Rafinăria are cel mai mare randament de produse albe din regiune - 86,2% și se situează pe locul 9 din cele 250 de rafinării din Europa și Africa, potrivit unui studiu realizat în 2018 de Wood MacKenzie.

Ca o recunoaștere a meritelor lor în acest imens succes, cei 55 de veterani au fost chemați pe scena din sala de festivități la aniversarea a 40 de ani de activitate a Petromidiei, și premiați de cei mai mari șefi ai companiei. Din mâinile lui Zhanat Tussupbekov, CEO al KMGI, Meraliyev Saduokhas, Chief Operations Officer & Production and Industrial Services Officer al KMGI și ai altor reprezentanți KMG International și Rompetrol Rafinare, aceștia au primit, rând pe rând, diplome, medalii și premii.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News