• Posibilele dedesubturi ale cooperării militare româno-ucrainene

UCRAINA – MĂRUL DISCORDIEI ÎN RELAȚIILE RUSO-EURO-ATLANTICE

Oricum am lua lucrurile, orice încercare a Occidentului euro-atlantic de a ajunge la o înțelegere cu Rusia – și temele de interes concret în această direcție sunt multe – se izbește de chestiunea ucraineană. Anexarea Crimeii și războiul de secesiune din Donbas sunt bariere peste care nu se poate trece.

Dar, unde trei – SUA, Germania și Rusia – se ceartă, al patrulea – China – câștigă. Deși antanta ruso-chineză pare de oțel, cu siguranță că Moscova nu poate privi nici ea foarte liniștită ascensiunea galopantă a Chinei și creșterea diferenței de putere dintre ele. Acestea ne spun că, în ciuda retoricii amenințătoare, a mușchilor încordați la televizor și a zăngănitului de arme, cei „trei tenori”, Putin, Biden și Merkel (de fapt, un tenor dramatic, un contra-tenor și o soprană de coloratură), caută cu febrilitate cale către o alianță aptă a standardiza ordinea mondială; cel puțin pe segmentul european.

Abolirea sancțiunilor americane menite a stopa realizarea proiectului North Stream II, este un pas grăitor în această direcție. Faptul că Angela Merkel și Vladimir Putin au discutat, ca un punct distinct al agendei lor, despre posibilitatea unei înțelegeri ruso-ucrainene privind continuarea tranzitării gazului rusesc prin Ucraina, nu este decât praf în ochi, și oricum, arată că între marele proiect baltic și micul tranzit ucrainean nu se face nici o legătură și nu există intercondiționare.

Cu privire la iluzoria admitere în NATO a Ucrainei, prezentată de Kiev ca un pas ca și făcut, atât casa Albă cât și Departamentul de Stat au ocolit subiectul, amânând orice hotărâre până în momentul în care Ucraina își va fi rezolvat problemele cu corupția și statul de drept. Desigur, acest obiectiv se află la orizont, cu mențiunea că orizontul este acea linie imaginară de care cu cât te apropii, cu atât se depărtează.

Din întâlnirea Merkel – Zelensky, cel din urmă a plecat cu concluzia că Germania a abandonat cauza ucraineană, ca să nu spună pe șleau că a „trădat” Ucraina. Berlinul susține în continuare planul Steinmeier pentru soluționarea conflictului din Donbas, ceea ce, de fapt, înseamnă o cvasi confirmare sau, măcar, o anticipare a autodeterminării regiunilor Donețk și Luhansk. Într-o formă sau alta, atare poziție este împărtășită și de Washington.

Nici una dintre aceste mutări pe tabla de șah ucraineană nu rezolvă, însă, impasul. Nemaiputându-se mișca nici înainte nici înapoi, toate părțile interesate sunt ostatece ale viesparului ucrainean.

UCRAINA TREBUIE TRANSFORMATĂ DIN VICTIMĂ ÎN AGRESOR?

Dacă în NATO nu se poate și dacă i se recomandă să se descurce singur, împins cu spatele la zidul rusesc, Kievul solicită ca măcar să i se livreze armament de ultimă generație cu care să poarte lupta pentru „eliberarea” teritoriilor ocupate și eradicarea secesionismului sprijinit de Rusia.

Occidentul euro-atlantic nu este însă dispus să facă acest pas, înțelegând că astfel ar escalada, practic, un conflict militar direct cu Rusia și s-ar implica aproape nemijlocit într-o confruntare depărtată care nu este a sa, tocmai într-un moment în care se retrage cu coada între picioare din alte asemenea dispute. În plus, livrarea unor astfel de ajutoare ar pune Occidentul în situația de a fi obiectul acelorași acuzații pe care el le formulează în prezent la adresa Rusiei.

Chiar și așa, s-ar putea spune, totuși, că puterile occidentale sprijină victima, iar nu agresorul. Primită sau nu, această scuză nu va ajuta, însă, cu nimic la pavarea drumului pe care geostrategia le obligă să își dea mâna cu Rusia.

De aici rezultă că dacă Ucraina nu ar mai fi victimă, ci agresor, euro-atlanticii ar fi degrevați de obligația de a-i ține partea și atunci nimic nu s-ar mai opune unui parteneriat strategic cu Rusia. Totul este ca o asemenea transformare să nu poată fi pusă în contul SUA, Germaniei & Co.

Dacă Occidentul ar fi în măsură să ofere soluția acestei șarade, el ar putea cere Rusiei, la schimb, sprijinul activ pentru o ordine europeană stabilă și predictibilă, în spatele frontului indo-pacific, și un sprijin pasiv (sic!) pe acest front, de natură a tempera geopolitica Beijingului în Pacificul de Vest și a-i aduce pe chinezi la masa de negocieri pe poziții deschise compromisului.

Pe scurt, asta ar presupune, înarmarea masivă a Ucrainei dintr-o altă sursă decât cea vest-europeană (germană) sau americană; o sursă care să aibă acces legitim la armamentul occidental. Apoi, o Ucraină înarmată până în dinți, nu ar mai putea fi victimizată și, în scurt timp, ar fi privită de toată lumea ca o amenințare pentru securitatea și stabilitatea regională. Atunci, emascularea ei ar deveni o țintă comună pentru Rusia și puterile euro-asiatice, congruența intereselor strategice legate de aceasta fundamentând un proiect comun și generând un parteneriat cu respirație globală.

În pregătirea momentului, Președintele Putin a și scris articolul său, devenit rapid celebru, prin care, după ce explică de ce rușii și ucrainenii fac parte din același popor, iar Rusia și Ucraina din aceeași națiune, se declară gata să respecte dorința de autodeterminare și separare a Rusiei kievene, dar în granițele sale istorice, cu care a intrat în compunerea URSS, iar nu cu cele dăruite de puterea sovietică și care nu aveau decât un rol simbolic și funcții administrative. Cu alte cuvinte, dacă Ucraina se înarmează și se obrăznicește, punând în pericol securitatea lumii, ieșirea din criză către o nouă arhitectură de securitate în Europa orientală, la gurile Dunării și la Marea Neagră, s-ar face prin partajul Ucrainei.

Când te gândești cum Osetia de Sud și Abhazia au fost integrate în spațiul rusesc, cum Iugoslavia s-a dezmembrat, dar și cum, mai nou, o graniță vamală rupe în două Regatul Unit al Marii Britanii, reducându-i controlul suveran asupra Irlandei de Nord și permițând acesteia o contopire de facto cu Republica Irlanda, fără o declarație formală de modificare a frontierelor internaționale, îți dai seama că asemenea evoluții nu sunt deloc excluse. Pentru Ucraina ar fi fost mult mai bine să adopte o Constituție de tip federal, așa cum discutam cu Președintele Ianukovici, care ar fi păstrat țara întreagă, dar ar fi permis regiunilor sale federate orientări geo-politice și geo-economice diverse (precum se pare că se va întâmpla cu Irlanda de Nord), făcând-o o adevărată punte între lumea euro-atlantică și cea euro-asiatică. Acum este, însă, prea târziu și orice soluție se va scrise cu sânge. În buna tradiție a politicii sale externe din ultimele decenii, Occidentul a sabotat această soluție când era ieftină, pentru ca acum, probabil, să o dorească, când a devenit scumpă; oricum, altul plătește.

ROMÂNIA – SABIA CU CARE SE TAIE NODUL UCRAINEAN?

Că politica externă a României s-a așezat la remorca aliaților euro-atlantici este un fapt deja omologat. Bucureștiul a abandonat demult orice inițiativă proprie și se aliniază fără crâcnire la exigențele Europei germane sau ale Americii.

Iată motivul pentru care, intempestivul interes pentru încheierea acordului de cooperare tehnico-militară cu Ucraina surprinde, el venind în contrasensul politicii euroatlantice descrise anterior. Să fi redescoperit România gustul unei politici externe independente? Să asistăm, oare, la o mică rebeliune geostrategică românească în cadrul UE și NATO?

Cooperarea la care ne referim este greu de crezut că va fi pe câmpul de luptă. Deși unii fac speculații în acest sens, posibilitățile unor asemenea desfășurări sunt reduse. România, pe teritoriul căreia se găsesc baze americane și NATO, nu va fi lăsată să angajeze alianța nord-atlantică în aventura unui război cu Rusia.

În schimb, cum acordul nu putea fi încheiat degeaba, aplicarea lui ar putea consta în livrarea de armament ofensiv de înalt nivel tehnologic „aliatului extra comunitar” ucrainean. De unde să vină oare acest armament? De ce nu din Germania sau / și din SUA? Achiziția ar fi în ordine; vânzarea ar fi, însă, discutabilă și ar pune Bucureștiul în conflict nu numai cu Rusia, dar și cu propriii săi aliați.

Desigur, România nu ar putea face așa ceva fără știrea și, pe cale de consecință, fără acordul tacit al SUA sau / și Germania. Și tot cu siguranță, Rusiei nu i-ar putea scăpa realitatea unei astfel de conivențe.

Și-ar asuma Washingtonul sau Berlinul intrarea într-un asemenea joc, cu riscul de a gripa negocierile cu Moscova? În principiu, nu. Răspunsul ar fi, însă, pozitiv dacă și Moscova participă la înțelegere.

O cooperare (fie ea și aranjată artificial) româno-ucraineană menită a inflama un conflict armat ruso-ucrainean în „spațiul nimănui” care desparte zona euro-atlantică de cea euro-asiatică, adică în regiunea strategic sensibilă a Mării Negre și a gurilor Dunării, nu poate fi decât denunțată, atât de Occident cât și de Orient, iar vinovații pedepsiți prin excluderea lor (de jure sau de facto) din alianțe și prin supunerea la operații de inginerie geo-politică menite a duce spre o nouă arhitectură de securitate regională.

Totul sugerează că la Geneva, Președintele Putin nu s-a limitat la a-i prezenta Președintelui Biden „liniile sale roșii” a căror traversare nu o poate admite, ci a și negociat cu acesta, spre binele păcii, stabilității și securității în Europa și în lume (sic!), desigur, deplasarea lor pe alte aliniamente, mai central-europene. Așa ceva SUA poate admite. În ultimă instanță înseamnă să revină parțial acolo unde era la încetarea Războiului Rece; iar altceva nu prea are de dat.

Noua ordine mondială ar fi, așadar, în marș. Să vedem de care parte va cădea România. În trecut norocul i-a ținut loc de politică bună; ulciorul nu merge, însă, de prea multe ori singur la apă.

Desigur, toate acestea sunt simple deducții logice; este drept, deducții extrase din fapte, iar nu din declarații de presă. Viitorul ne va arăta dacă ele au fost corecte sau nu.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News