EXCLUSIV  Povestea Casei cu lei din Constanța. ”Îmi plăcea să mă duc la Constanţa toamna târziu, spre sfârşitul lui octombrie...”

Casa cu lei

Deşi am mers încă de copil la Constanţa – cel mai frumos oraş din România după Bucureşti –, abia în 1980 am ajuns să descopăr Casa cu lei. Era aşezată la doi paşi de Piaţa Ovidiu şi de Mozaicul roman, însă foarte discret, lângă Moscheea Carol I. Clădirea, despre care se spunea că fusese construită la sfârşitul secolului al XIX-lea de către un armator armean, era impunătoare şi expresivă, pe cele patru coloane de deasupra faţadei tronând câte un leu înrudit stilistic cu cel din emblema Veneţiei. Nu am aflat mai mult despre acel edificiu oferind o frumoasă surpriză: sub acoperişul său nepurtând vreo firmă funcţionau un bar – la parter –, un restaurant la etaj (Casa cu lei avea parter, etaj şi mansardă) şi un mic hotel cu cinci-şase camere... În anul 1978, Casa cu lei fusese restaurată cu pricepere şi gust.

Îmi plăcea să mă duc la Constanţa toamna târziu, spre sfârşitul lui octombrie, sau chiar în noiembrie, când vântul preschimba uneori într-un soi de muget vuietul mării, străzile fiind adesea pustii, iar turiştii inexistenţi. Odată, traversând Piaţa Ovidiu în drum spre Casa cu lei, am văzut un Ford „de opt” – adică cu opt cilindri –, prezenţă comună în Bucureştiul adolescenţei mele întrucât era unul dintre tipurile de automobile asamblate în sucursala românească a fabricii, folosit îndeosebi ca „maşină de piaţă”, adică taxi. Ceea ce m-a uimit la Fordul din Constanţa era aspectul său neverosimil de maşină aproape nouă.

Casa cu lei era unul dintre localurile atipice din vechiul regim, o binecuvântată excepţie de care m-am bucurat atunci când am mers la Constanţa între anii 1980 şi 1985. Avea o atmosferă proprie, în care liniştea se contopea cu nobleţea, iar personalul – foarte redus – era pe măsură. După ce urcai treptele clădirii şi îi treceai pragul prin uşile masive de lemn, în stânga holului era barul cu fotolii adânci, scutit de muzica vreunui casetofon, detaliu ce descuraja potenţialii clienţi. În 1985 mai subzistau pe rafturile sale sticle cu coniac franţuzesc veritabil. Şi cu toate că din acel an localurile închideau la 10 seara – după ce vreme de peste trei decenii îşi sloboziseră ultimii muşterii la 2.30 dimineaţa –, puteai rămâne la Casa cu lei până la miezul nopţii, atât la parter, cât şi la etaj, în restaurantul cu câteva mese, serviciu impecabil şi un bucătar care ştia pregăti un cordon bleu sau un şalău, atât meunière, cât şi bonne femme. Preferam însă un escalop sau un turnedo potrivite cu cele două sau trei soiuri de vin roşu de Oltina, între ele un Merlot cu o culoare de trandafir de Bordeaux, care nu se găseau în Bucureşti.

Cu toate că era situată în zona peninsulă a Constanţei, nu departe de Portul Tomis şi de faleză, Casa cu lei nu avea vedere la mare. Ar fi meritat poziţia Casei Şuţu, aflată la câteva sute de metri, vila în stil neomaur cu temelii adânc înfipte în ţărm şi o perspectivă fără pereche.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News