Președintele CNSAS, Constantin Buchet: A fi social-democrat nu înseamnă a fi comunist. Am fi surprinși câți țărani și muncitori au fost urmăriți de Securitate

I.V.: Se vorbește, destul de puțin de pildă, despre contribuția unor lideri social-democrați la Marea Unire. E un episod de istorie națională care e destul de ocultat.

C.B.: Este, din păcate, cred că și manualele de istorie ar putea să reflecte mult mai avântat și într-o formulă notabilă acest pasaj de identitate națională. Recent a fost Centenarul Marii Uniri, și, din ce am văzut, în manualele de istorie, se spune foarte lacunar, Consiliul Național Român Central, ca formă asociativă, sigur, a românilor din Transilvania și Banat, care au avut dialogul cu Guvernul maghiar, maghiarii insistau pentru autonomie lărgită, nu mai intru în detalii, dar acel Organism, au fost 6 reprezentanți ai Partidului Național Român, 6 social-democrați. Cei citați, de care am vorbit Iosif Jumanca și Ion Flueraș, personalități notabile, care au activat și în România interbelică, și după Al Doilea Război Mondial, din păcate, au murit în pușcăriile comuniste. Exact cum elita național-țărănistă, liberală, a sfârșit la Sighet, la Aiud, la Gherla, aceștia au fost parcă și mai persecutați. Erau foarte urâți după acel postulat al lui Stalin, care le-a spus social-democrați de dreapta. Erau mult mai huliți decât cercurile democratice, putrede, cum le spunea și Ana Pauker, decât Brătienii sau linia Maniu-Mihalache, care a fost predominantă în Partidul Național Țărănesc. Lucrurile acestea trebuie să le cunoaștem fiindcă acolo în Transilvania și Banat se dezvoltase o social-democrație, sigur, pe modelul germano-austriac și cu accente nu aș zice de austro-marxism, dar cu accentele de luptă parlamentară, pentru câștigarea unei autodeterminări politice și în final, de obiectivare a luptei de emancipare prin unirea cu patria mamă. Cele două personalități au fost Jumanca și Flueraș, până la urmă, catalizatorul pentru muncitorii din Transilvania și Banat, dintre care mulți au fost prezenți la Alba Iulia de 1 decembrie, și asta se reflectă și într-un discurs mai puțin cunoscut de care vorbeam, al lui Iosif Jumanca, în plenul adunării de la Alba Iulia. Cred că acest episod ar merita poate chiar o istorie mai aplicată tematic, participarea mișcării social-democrate la Marea Unire.

I.V.: Acești lideri social-democrați care și-au găsit sfârșitul în temnițele comuniste.

C.B.: Mai puțin cunoscuți. Eu am pornit atunci scrierea, încercarea de a creiona o istorie a social-democrației românești după al Doilea Război Mondial, dar și din perspectiva aceasta, carcerală, despre care vorbeați, pornind de la o bază documentară foarte densă, dar și masivă. Adică, am observat că organele de poliție, organele operativ-informative, să le spunem, cum era Direcția Poliției de Siguranță – Siguranța, până la apariția Securității, de care am auzit cu toții, în 1948, aveau dosarele de problemă: Dosarul de Problemă Mișcarea Social-Democrată sau PSD sau PSDI – Partidul Social Democrat Independent. Sau dosarele, de exemplu, ale lui Titel Petrescu, care avea un dosar, sau al lui Ioan Flueraș, erau urmăriți de Siguranță și apoi de Corpul Detectivilor, unde lider era celebrul Alexandru Nicolschi, minut cu minut, nu exagerez deloc! Erau considerați mai periculoși chiar decât maniștii, fiindcă erau socotiți că au trădat idealul social al muncitorimii șamd. Masa aceasta documentară, și când am văzut cât de atroce, până la urmă, erau supravegheați liderii locali de Siguranța, dar și de legiunile de jandarmi în mediul rural, buletinele legiunilor de jandarmi erau un indicator, să spunem, de barometru social, i-am spune, și stare de spirit, am zis că ar fi bine să cuprindem într-o perspectivă de sinteză aceste aspecte mai puțin cunoscute, chiar și în mediul istoriografic, pentru că, sigur, respectăm evoluțiile social-politice și ne plecăm în fața suferințelor multor personalități ale Țării Românești, sigur, membre ale PNL, ale PNȚ, dar în partea astalaltă nu prea s-a explorat acest fond.

Ioan Flueraș și Iosif Jumanca, martiri ai social-democrației

I.V.: Care ar fi pe scurt câteva portrete, câteva profiluri de lideri ai Partidului Social Democrat care au fost închiși, vorbim de perioada 1948 și până la amnistia din 1964.

C.B.: Ioan Flueraș și Iosif Jumanca au fost și artizani ai luptei unioniste, și membri ai acelui Comitet Național Român Central; ei sunt cei care mor în temniță și istoria memorialistică atestă acest lucru. Maromete, cel care îl bătea pe Iosif Jumanca, îl întreba care este vârful cuceririi omenești. „Nu e revoluția măi, Jumanca?” și spunea „Nu-i, e evoluția!” Și el mai lovea cu bastonul, deși era în vârstă, foarte bolnav, și a murit în temniță, cum se spune. Și Flueraș, cu care profesorul Ciuceanu a stat la Gherla, doi torționari l-au bătut, până l-au omorât. Din păcate, a fost un tribut de sânge mai puțin cunoscut. Fiindcă eu spun aici, într-o mică prefață, să zic, dar e o profesiune de credință, să-i spun... la Istorie, când eram la Baia Mare în clasa a X-a, era un manual de istorie contemporană, poate vă aduceți aminte, așa, vișiniu, și scria că a fost Congresul de Unificare în 1948, Partidul Comunist din România cu acel „d” micuț, PCdR și PSD, adică cel cu Lothar Rădăceanu, Theodor Iordăchescu, au fuzionat și atât. Și se știa ceva de Titel Petrescu, de Jumanca și Flueraș, în contextul în care în 1921 ei nu votaseră aderarea la Internaționala a III-a, la Comintern. Zice: „Și acești lideri ai mișcării social-democrate și-au terminat rolul istoric”... atât.Am întrebat: „Ce s-a întâmplat?” Profesorul știa dar nu putea să ne spună exact că, într-adevăr, cei doi corifei social-democrați și unioniști au sfârșit în închisorile comuniste. Repet. Asta e bine să reținem, erau considerați mult mai periculoși decât brătieniștii, decât maniștii, fiindcă erau considerați trădători: social-democrat de dreapta sau social-fascist. Apelativele lui Stalin au mers chiar în multe dosare de cadre, am găsit, ale celor care au cochetat cu PSD, PSDI, social-fascism, ceea ce ar merita un studiu de caz, cuantificat la aceste ideologeme, cum le-am spus.

 Socialismul e un produs intelectual al abordării franceze

I.V.: Și o carte a lui Vladimir Krasnosselski, Stânga  în România, care arată mai cu seamă ce s-a întâmplat cu unii dintre liderii social-democrați, și în exil... El a fost și jurnalist la Radio Europa Liberă și a putut să scrie. Sunt cărți apărute la începutul anilor ’90, anii 2000.

C.B.: Constantin Titel Petrescu spune în Ce este socialismul? : când zicem socialism ne gândim automat la naționalizare, la expropriere, retaliere și un univers carceral. Nu, socialismul era mai degrabă un produs intelectual al abordării franceze, în care socializarea mijloacelor de producție, partea aceasta legată de justiție și dreptate socială, prevalau și erau într-o complementaritate,  dar și într-o congruență, cu ideea de libertate civică, care, până la urmă, sunt îngemănate, și asta e de fapt arta unui regim politic și a unui constituționalism, să conjuge modul inteligent, să nu lase într-o debalansare ideea aceasta, atât de generoasă, a justiției sociale. Ca un piemont pentru acea societate care trebuie să fie sănătoasă, pentru că pledoaria social-democraților români pentru aceste proiecte s-a cristalizat și în efortul de a edifica constituțional România. Recent a fost la Palatul Parlamentului centenarul Constituției din 1923. Curtea Constituțională și profesorul Marian Enache au organizat o conferință aniversară în Sala Senatului, unde au invitat, sigur, și oaspeți de seamă din străinătate, Președintele Curții Europene de Justiție, Președintele Curții de Justiție Francofone, Președinta Comisiei de la Veneția, și acolo, în luările de cuvinte ale tuturor, încercând să facă o sinteză, tocmai asta a fost miza. Da, o miză, nu atât numai simbolică, dar și concretă, să concilieze binomul autoritate publică-libertate individuală. În fond, asta e arta gestiunii democratice. Când autoritatea publică încarnată de un partid unic, fie el de extremă stânga sau de extremă dreapta, debușează în totalitarism, nu mai există nici libertăți civice, individuale, ale cetățeanului, nu există nici o justiție socială. Fiindcă avem mecanismul luptei de clasă, sau al unei lupte de rasă. După caz. Asta cred că trebuie să subliniem și să aducem aminte pe un timp istoric scurt, de o sută de ani, că au fost aceste dezvoltări. Din păcate, brutal întrerupte, de un ciclu de modernitate, să zic, a doua modernitate, poate, care ar fi putut să fie de venirea la putere a tipului acestuia de comunism, comunism sovietic. În care, până la urmă, proiectul social, a fost clădit și pe o teroare de stat, pe asasinat, pe violență politică, pe eliminarea adversarului politic, considerat dușman. Flueraș, Jumanca, Titel Petrescu au fost etichetați socialiști de dreapta, socialiști fasciști, existau niște asocieri, niște construcții de cuvinte care au un sens coroziv, dar care vor să acopere o realitate care e greu să existe. Așa și condamnările pe care le-au avut când erau împotriva ordinii și orânduirii sociale de stat, adică a democrației populare, care până la urmă postula ideea unui singur partid, partidul comunist din România. Toți am luptat, după 1990, pentru pluripartidism. Am pledat pentru acest lucru și nu am mai mers pe o alianță care să nu fie monolită, cum a fost Partidul Comunist din România, care trebuia să înghită, să fagociteze, Partidul Social-Democrat, și atunci a înființat acel Partid Social-Democrat Independent, care era o tribună a pluripartidismului, a democrației sociale, a statului social. Am auzit chiar un punct de vedere al Președintelui Înaltei Curți de Justiție și Casație, că statul social apare în arhitectura valorică a Constituției din 1923. Iar social-democrația, și astăzi postulează acest aspect, chiar dacă un fost Președinte a spus că România nu mai este stat social.

Un proiect al prof. Buchet: dicționarul biografic al rezistenței anti-comuniste

I.V.: Alături de Jumanca și Flueraș, poate fi considerat martir și Constantin Titel Petrescu?

C.B.: Nu! Constantin Titel Petrescu a fost eliberat și, până la urmă, sigur, a murit de o moarte hai să zicem bună, dar  nu putem să excludem tracasarea, arestarea. Nu a avut copii, dar soția a fost bolnavă, a avut diabet, noi tindem să judecăm uneori o unitate structurală ca organizație, cum e un partid, da? Dar istoriile personale au fost tragice. Pentru mulți, Romulus Dan, de exemplu, Ilie Predaru, am întâlnit prin copiii lor, această anatemă, de dosar. Dosarul de cadre, care funcționa implacabil în anii ’50-’60, cu precădere, consemna această apartenență a părinților și acei copii au avut și ei de suferit, nu numai sub forma dosarului de cadre, dar și sub forma unor dosare de urmărire informativă. Și vreau să relev și un aspect mai puțin cunoscut, nici dvs. nu vi l-am relatat, și acum mi-a venit în minte. Lucrez la un Dicționar Biografic la INST, alături de colegii mei cercetători, al Rezistenței Anti-Comuniste. Acolo am întâlnit foarte mulți social-democrați, în Rezistență, chiar din munți. Vă dau un nume: Dumitru Năsărâmbă, pe care îl am, pentru mișcarea de Rezistență din Oltenia, membru al PSD Drobeta Turnu-Severin, a fost chiar Vice-Președinte la Drobeta Turnu-Severin. Nu putea să înțeleagă de ce nu mai sunt alegeri libere. Spune la un moment dat, „alegerile au fost furate de Stalin”, în relatările care sunt consemnate de o sursă contrainformativă a Siguranței, dar este și acesta un aspect. Apoi e aspectul Mișcării Civice, de Mișcare Muncitorească împotriva democrației populare, care se instaurase după venirea Guvernului Groza, 6 martie 1945, de pildă, în Banat, unde PSD-ul, Partidul Social-Democrat a avut o componentă bănățeană foarte puternică în așa-numitul județ Timiș – Torontal cum i se spunea și apoi la Reșița, și au fost aceste ciocniri între simpatizanții sau membri de partid ai social-democraților și bande înarmate de comuniști, ale forțelor, trupe regulate de stradă, să spunem. Cum a fost cazul manifestației din 8 noiembrie 1945 în București. Lucruri mai puțin cunoscute și cred că pot să fie explorate din perspectivă documentară, dar să și asigure consistența unui front de cercetare istoriografică mai puțin cunoscut. Eu încerc acum să deschid aceste porți de cunoaștere arhivistică, să îi spunem, care ar arăta anumite realități sociale pe care chiar nu le-am bănuit.

I.V.: În Arhiva CNSAS există lucruri noi, care ar putea aduce perspective interesante asupra acestei perioade negre din istoria noastră?

C.B.: Sigur, sigur! Cercetarea acestui dosar de problemă social-democrată ar explora la scara României micro-istorii locale, cu reprezentanți mai puțin cunoscuți. Eu l-am citat pe acest Dumitru Năsărâmbă din Oltenia. Ar fi un sumum de istorii locale și nominale de personalități care s-au opus totalitarismului. Partea care, iarăși, mi s-ar părea foarte interesantă, de scris o istorie a social-democrației prin Partidul Social-Democrat titelist, că erau numiți titeliști, Partidul Social Democrat Independent, după ce au refuzat fuziunea cu comuniștii, și au participat la alegerile din  1946 pe liste individuale, și Partidul Social-Democrat, care a fost condus cumva, mai solitar, de Ioan Flueraș. Dar care el era urmărit tot așa, de organele de Siguranță. Acestea ar fi două direcții pentru care baza documentară este masivă, cum am spus, și foarte valoroasă. Eu îndrum studenții care vin la practică de la cele trei universități mari, București, Iași, Cluj, de la Științe Politice, de la Istorie, Filosofie, Filologie sau Drept, și normativitatea asta, a justiției populare, care s-a împământenit odată cu Guvernul Groza, chiar dacă nu era 100% regim comunist, dar era un regim procomunist, în care erau așa, simbolic, doi miniștri fără portofoliu, ca să se spună că era un guvern de concentrare largă, politică. Partea aceasta e foarte bine să fie cunoscută de studenți prin stagiile de practică, dar și prin lucrările de disertație, de masterat, dar și de doctorat, de ce nu?

A fi social-democrat nu înseamnă a fi comunist. Am fi surprinși câți țărani și muncitori au fost urmăriți de Securitate

I.V.: Ce e important, spuneam, ar fi că a fi de stânga, a fi social-democrat, nu înseamnă a fi comunist.

C.B.: Ah, nu! Sigur, expresiile jurnalistice sau o istorie facilă pot fi generate de oricine, oricând, oricum, dar mă refer la realitatea istorică indubitabilă, atestată documentar, și de un fapt istoric, până la urmă, cum au fost pozițiile celor două personalități care s-au opus în 1921 intrării în Internaționala a Treia Comunistă, leninistă, până la urmă, că era sub imperiul ideologic și al conducerii de hegemonie absolută a lui Vladimir Ilici Lenin, care mai trăiește până în 1924. Asta arată că e, de fapt, o idee socială care nu este comunistă, bolșevică, până la urmă, pentru că asta a fost.

I.V.: După atâția ani, putem face o evaluare, putem ști câți români, de o parte sau de alta, a acestui proces, cât din populația...

C.B.: E greu de cuantificat, aici am avut discuții chiar și cu regretatul domn senator Ticu Dumitrescu. Nu aș putea să fac o cuantificare. Dar pot să spun altceva. Și lucrul acesta nu s-a spus, dar eu, de câte ori am avut ocazia public, la o emisiune ca a dvs. sau la alte tribune media sau în plenul Parlamentului sau al comisiei, am spus. Am fi surprinși câți țărani și muncitori au protestat împotriva abuzurilor sistemice și sistematice, de atunci și au fost urmăriți prin dosare de urmărire informativă. Asta ar merita o istorie socială necunoscută! Și o istorie sinceră, ca să îi parafrazez și pe Charles Seignobos, și pe Florin Constantiniu.

Interviul integral poate fi vizionat pe platforma youtube. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News